Antrenamente de schi la Sinaia - 31 ian.-1 febr. 2009

Dupa parlamentari de genul „Au dat astia de la Meteo cod galben” (cod care in sine daca stai sa citesti sa vezi ce inseamna nu e cine stie ce taifun, dar, cand nu stii despre ce e vorba, te sperie pana si ideea ca e vremea mai naspa), „S-au furat arme, sunt filtre de politie pe drumurile nationale, se merge greu ..... mai ales pe DN1” etc, reusim sa plecam sambata de dimineata 4 schiori inraiti: eu, Adi, Cristina si Ciprian. Cristina si cu Cip au venit sa ma culeaga abia la ora 9 fara ceva de dimineata, pt. ca nu mai aveau portbagaj de schiuri si nu aveau cum sa transporte un asemennea instrument care foloseste la alunecarea pe zapada – intarziere justificata deci de gradul ridicat al problemei. Avand in vedere ca Cip conduce f. bine, am ajuns insa ne-estimat de rapid in Sinaia, respectiv la Cota 1400 (luand in calcul si montatul lanturilor ca sa nu mai derapam). Bun sofer Cip, mai vreu cu el la volan.

Urcam la Cota 2000 dupa asteptat la o mica coada (de 2 cabine, asa de control), ne instalam la Salvamont si cica sa schiem: paaaaaaaaaai, e ceata care vine in valuri, declar zi de schi de tura gratie bugetului de austeritate, pun snow-blade-urile in picioare si coboram valea Dorului. Acolo Cristina si Cip raman sa se dea la nesfarsit, caci si-au luat abonament pe juma-zi, eu cu Adi punem pieile de foca si o dam in sus spre saua ce ne scoate spre Vanturis. Am facut de fapt aceeasi tura pe care am facut-o cu Crisa acum un an pe zona Vanturis, acuma insa conditiile meteo fiind net diferite, adica trebuia sa stim la sigur unde mergem.

Ca urmare, urcam in sa si inca un pic spre varful din dreapta cum te uiti de jos de la cabana din valea Dorului (e varful opus de varful cu Dor). Totul este o ceata laptoasa si nu vezi la mai mult de 20-30 m zic eu, si chiar daca vedeai, totul este alb, schiez si ma ia cu ameteala, ca nu imi dau seama unde e galma, unde e deal, unde e movila de ocolit etc. Salvez punctele in GPS ca macar sa ne intoarcem pe acelasi drum in caz de extrema necesitate, mai sunt si urmele noastre de schiuri, care-s unice, deci nu avem cum sa le confundam ca nu s-a mai dat nimeni p-acolo.

Incepem sa coboram in ceata laptoasa pe muchia care din varful opus vf. cu Dor merge spre stana Vanturis. O tinem mai intai pe muchie, pt. ca se mai vedeau niste moate de stanca, si le luam reper in coborare ca sa nu ametim, dar dupa ce depasim moatele cu greu mai intrezarim intre valuri de ceata brazii din vale, loc unde trebuie sa ajungem – valea sau valcelul Izvorul Dorului, care dupa multe bucle, continuandu-se cu valcelul Vf. cu Dor, ajunge la cabana din valea Dorului.

Tinem directia spre brazii din vale, amintindu-mi eu ca nu este de coborat decat drept pt. a ajunge sub acea stana, care se gaseste in golul alpin de sub vf. Vanturis, un pic deasupra brazilor pe care ii vedem noi de pe versantul opus. In ceata apar tot felul de alte valcele insa, pe care eu nu le remarcasem cand coboram pe vizibilitate buna. Nerecunoscand insa nimic continui sa merg inainte, in cel mai rau caz am track-ul de GPS si o iau inapoi. Tot mergand asa, mai in plug mai cu elan cand vedeam mai bine, nimerim in firul de vale cel mai de jos posibil, era clar ca nu mai aveam unde cobora. Ne invartim un pic in zona, cercetez putin locul prin ceata si amintirile din creierul meu, si declar ca valcelul de urmat pe cel din dreapta cum am coborat.

Parcurgem valcelul pe firul apei, sa nu ne pierdem, adica peste podurile de zapada ce acopera apa. La un moment dat se rupe o trecere de zapada si ma trezesc cu schiurile in apa, pieile de foca iau cel putin cateva kg in plus pe tema asta, le car dupa mine, ce sa fac, si continuam si mergem si ce sa vezi, la un moment dat soarele isi face aparitia din plafonul de nori.

Suntem aproape de bifurcatia spre Padina-Bolboci, acolo unde Izvorul Dorului intersecteaza Valcelul vf. cu Dor, iar deasupra noastra este un gol in plafonul de nori care lasa sa se intrevada bucati albastre de cer.

La bifurcatia cu pricina mancam in liniste, auzindu-se deja bufnit-urile din valea Dorului. Faina galagie, mai zabovim un pic ca sa o evitam, dar din pacate este cam frig ca sa stai atata pe loc. Strangem catrafusele si plecam spre cabana.

Apoi, de voie de nevoie, parcurgand valcelul Vf. cu Dor, ajungem la cabana din valea Dorului cand telescaunul aproape ca se opreste, ne tragem sufletul 10 minute si o dam in sus spre saua Dorului si apoi spre Cota 2000 la Salvamont. La un moment dat toata foscaiala aceea amorteste in urcusul sacadat al telescaunului, care in final se opreste, si atunci amorteste totul intr-o liniste dementiala specifica creierului muntilor.

La refugiu ne reunim cu Cristina si Ciprian, mergem sa mancam la cabana Miorita, unde, in particular, sunt preturi decende si servirea mai atragatoare in comparatie cu anii trecuti.

Mai stam prin refugiu cu Andrei, care ne povesteste de concursurile lui de parapanta, mie mi-e somn si ma duc la somn.

Duminica de dimineata tot ceata, dar dupa ce coboram, inspre Carp apare cer senin. Marea de nori de fapt coboara pe masura ce facem coborari, astfel incat la sfarsit ajunsese cam la drumul ce duce la shus spre 1500.

Am coborat pe Carp (naspa si cu mogaldete), prin dreapta Carpului (zapada tocata mare), pe urma spre Pelisor si pe Zade (zapada de asemeni tocata si mare). In caldarea de sus zapada era mult mai faina, ca de obicei, pe masura ce coborai si te bagai pe anumite fete, era numai mogaldete de zapada deja stranse bine la un loc de cei ce se dadusera pe acolo.

Pe Pelisor mi-e mi-a placut cel mai mult, in ciuda traverseului interminabil prin padure (zapada neatinsa, care, dupa ce am testat-o, nu a curs). Pe Pelisor e fain sa cobori prin padurea din stanga Zadelor, se iese fix in traverseul interminabil, dar deocamdata nu am gasit eu drumul. Oricum e printre copaci si trebuie sa fi fost tare fain prin pulvarul proaspat.

Am mai bagat apoi Tarle (tot cam tocata zapada) si Papagal (mai bunicel ca Tarlele), urcand si cu telescaunul in care am inghetat perfect la fata, ca nu e acoperit.

Ultima coborare o facem prin stanga Carpului, inspre fata ascunsa a acestuia, eu fiind cu o namila in spate si flancata de snowblad-uri. Deci eram un fel de pom de craciun inzorzonata cu toate cele.

Si nu in ultimul rand, un cutu' mic si scump care era carat ca un bebe mic in spate, pt. ca avea piciorusele din spate paralizate in urma unui accident de masina. M-a impresionat ca ii dadea doamna sa manance zapada si el o hapaia cu o viteza colosala, cica ii placea mai mult decat apa, iar cand eu l-am mangaiat tremura tot (eu am crezut ca de frig sau de frica mea, dar cica nu, cica era emotionat).

Bietu' cutu' mic !