Crestele Calinestilor - 30 oct. 2010

Sambata se prevesteste o prognoza perfecta si cu cer senin. Echipata cu turban in cap, metoda proaspat invatata de la egipteni, sade foarte bine a balauri pe niste muntii de pe langa Sibiu, asa ca de data aceasta valea Oltului va fi explorata.

Ii zic in treacat vecinului meu Vali ca eu maine ma carabanesc pe undeva pe dealuri prin Marginime, in cautarea de manastiri. Mai pe seara insa, vorbesc intamplator cu Sandu Badea si imi face irezistibila propunere de a face cu plecare din valea Oltului asa numitele crestele Calinestilor - "... Sunt de vis ..." mentioneaza el.

Nu stau prea mult pe ganduri, ii comunic lui Vali schimbarea de plan, si, ca urmare, sambata dimineata il culeg din fata casei, cu scopul noii destinatii: schitul Cornetu, de pe valea Oltului, unde urmeaza sa ne intalnim cu Sandu, care vine din Ramnicu Valcea si mai departe stie el drumul, noi suntem doar musafirii.

Colegii mei de tura pe muchia Calinestilor: Sandu (stanga) si Vali (dreapta)

Pentru a intra in traseu, trecem de barajul Cornet si de la schitul omonim mai mergem un pic pana in satul Calinesti. Chiar la intrarea in sat, vis-a-vis de halta Betel, viram spre munte in lungul vaii Calinestilor, lasand o masina la capatul traseului (adica langa poiana pe unde o sa coboram noi de sus din creste). Poiana de unde o sa coboram din creste este un pic mai sus pe dreapta (in sensul de urcare) dupa ce se face bifurcatia traseului marcat spre Poiana Sulitei (la un mare panou informativ cu traseele din m-tii Cozia). Dupa ce lasam masina mea in locul mai sus mentionat, revenim in soseaua de valea Oltului, unde lasam si a doua masina, si de acolo, la capatul unui mic pod, incepem sa urcam pe o zona stancoasa spre crestele Calinestilor.

De la punctul de plecare mai sus descris, urcam abrupt si capatam repede altitudine, desi inaltimea generala a acestei creste (chiar daca usor usor urcam mereu) nu este foarte ametitoare, dar panoramele sunt intr-adevar superbe, atat spre masivul principal al Coziei, cat si spre Foarfecele Naratului, iar in zare spre coada Fagarasului incepand de la varfurile Suru si Ciortea.

Deja cu o vedere superba spre valea Oltului, unde la aceste ore ale diminetii inca se ridica ceata

In zare se vad Fagarasii, cu bucata de creasta Ciortea - Suru - Turnu Rosu

Cotul Oltului inainte de a incepe masivul Cozia, cu ale sale muchii abrupte spre Olt

Creasta Naratului, amplasata vis-a-vis de varful Cozia fata de valea Oltului

Mergand pe muchia principala care serpuieste in lungul vaii Calinestilor, constat ca de fapt este o muchie f. impadurita, dar care lasa sa se intrevada din loc in loc valea Oltului si muntii si crestele indepartate pe care le-am mentionat mai sus.

Unul din punctele principale de atractie ale acestei creste sunt Grotele Zmeilor, un varf stancos de altfel care are cateva grote sapate in piatra. Aici, deasupra grotelor, in sfarsit mancam, desi abia orele 11.00 a.m., dar, pt. ca eu am mancat f. putin de dimineata, anu mai suport soricelul din stomac care a ros non-stop pe parcursul urcarii.

Poza de grup sus la Grotele Zmeilor cu: eu, Sandu si Vali (de la stanga la dreapta)

Sandu ne spusese ca sunt foarte frumoase aceste formatiuni stancoase, dar recunosc ca, pana nu am inceput sa coboram in lungul lor si sa le exploram, nu l-am crezut, insa acuma pozele graiesc de la sine.

Dupa admiratul Oltului prin fereastra din stanca grotelor, se poate cobora si mai inspre vale, de-a lungul sirului de stanci pt. a admira alte grote, alte formatiuni, alte varfuri, dar aproape aceleasi panorame numai putin schimbate. Grotele se desfasoara pe inaltime coborand cumva spre valea Oltului, in zare jos se vede si schitul Cornetu, iar de jur imprejurul nostru suntem inconjurati numai de muchii impadurite apartinand atator munti diferiti.

Pana Vali culege tot felul de plantute pt. ceai, se aciuiaza si doi catei de stana pe langa noi si Sandu propteste repede aparatul foto pe un trepied improvizat pt. a ne poza cu dulaii in cadru (dulaii de fapt sunt chestiile alea mici pe post de catei din stanga pozei).

In usoara urcare vom continua pe muchie, apare din cand in cand pe cate vreun copac si un marcaj vechi si sters de vreme, mai coboram usor in cate o sa privind din punctele de belvedere aceleasi panorame, dar de fapt altele, urcam la loc, iar coboram, si iar urcam, si iar coboram si tot asa, pana ajungem in sfarsit in ultimul varf (pare-se ca si cel mai inalt) al crestei.

Din ultimul si cel mai inalt varf al crestelor nu mai se vede deloc spre valea Oltului, muchia Calinestilor a cotit-o cumva inspre munte paralel cu valea omonima si acuma nu mai avem vedere decat spre Narat si alte pasuni si goluri alpine din crestele indepartate. Este foarte important aici de tinut minte retragerea din muchie, vine fix din varful cel mai inalt al crestelor, acolo unde se termina zonele stancoase, coboram cumva in stanga pe muchia stancoasa care coboara spre valea Calinestilor jos in sat. Coboram pe marginea peretelui de stanca si tot coboram, tinand muchia matematica pt. a nu ne rataci aiurea prin vaile si peretii respectivi.

Tinem aceasta muchie atata timp cat moate de stanca ne anima cu prezenta lor, iar in momentul in care nu mai exista moatele de stanca, o tinem usor dreapta pe muchia matematica pana ajungem jos intr-o sa impadurita si cufundata prin multe mormane de frunze uscate.

Din acesta sa viram stanga si luam in primire o poteca pe curba de nivel in usoara coborare acoperita de frunze. Tinem aceasta poteca pana jos intr-o mica poienita in panta unde intalnim un drum de caruta si de aici totul este foarte simplu pentru a ajunge jos in sat.

Tinand drumul de caruta si ocolindu-l pe alaturi cand este prea mocirlos, reusim sa ajungem in firul de vale cu apa si mai departe jos in poiana langa care am parcat masina, trecand printr-o poiana animata cu nenumarate capite de fan, ba chiar si cu niste sateni care transporta cu caruta capitele dintr-o parte intr-alta.

Ajunsa la poiana finala ma pun pe asteptat Vali si Sandu, si asteapta Iuliana si asteapta, pana la urma ma duc la masina si ii astept acolo, si se repeta figura cu asteapta Iuliana si asteapta, pana ce pun mana pe telefon sa vad ce fac atata de nu mai vin ?????? "Culegem plante pt. ceai", vine raspunsul naiv si inocent de la Sandu. Ma cufund in continuarea asteptarii, care, culmea, ia sfarsit intr-un final glorios. Pozele in care apar cu portocaliul meu strident sunt poze facute de catre Sandu si ii multumesc nespus pt. ele.

Traversare Cindrel - Lotrului - 23-24 oct. 2010

Dupa multe multe week-end-uri in care am avut impresia ca vremea nu a mai tinut cu mine deloc, se intrevede la orizont o fereastra de vreme buna fix la sfarsit de saptamana. Trebuie profitat si bagat o tura de 2 zile, cu dormit cu cortul pe undeva, acuma cat inca nu este f. frig si vremea inca ne mai permite. Prea departe de casa nu indraznesc sa propun o iesire, caci Liviu ajungea in Sibiu abia vineri seara tarziu de la treburile bucurestene, asa ca eternul si apropiatul Cindrel ne invita sa-l exploram pe traseele mai putin umblate, respectiv mai putin marcate.

Tentativa de a pleca sambata de dimineata la 8.00 a.m. esueaza si abia peste vreo jumatate de ora reusim sa iesim din Sibiu, avand directia apropiata Valea Sadului. Trecem de multitudinea de hidrocentrale construite in lungul vaii si ajungem si la ultimul punct denumit Hidrocentrala Sadu V, unde multe fire si structuri metalice mi se incalcesc prin minte cand ma uit la ele. De la acest ultim punct de hidrocentrala urmam drumul forestier spre dreapta care urca incet, dar constiincios, sus la barajul de la lacul Negovanu. Pe masura ce urcam spre baraj, constat cu stupoare cum altitudinea imi papa din benzina, benzina care era si asa putintica. Ii spun ingrozita lui Liviu ca in curand mi se va aprinde becul si asta inseamna maxim 70 de km de mers normal, ceea ce nu prea corespundea cu regimul de urcare sustinut pe drum forestier. Cand ajungem la Gatul Berbecului, adica barajul si inceputul lacului Negovanu, rasuflam usurati ca macar am ajuns pana aici, parcam masina printr-o sumedenie de caini si pisici de la cabanuta de paza si ne decidem sa continuam pe drumul din lungul lacului pe jos nu stiu cati kilometri pana la intrarea in traseu.

Soarele sclipeste pe cer, ne face bine o plimbare pe malul lacului pana la intrarea in traseu si avem timp sa ne intram in ritmul de mers. Dar mai ales avem o sumedenie de timp ca pe parcursul acestor kilometri interminabili sa ne intrebam si sa ne jucam de-a baba oarba cu inceputul traseului. Se termina si lacul, trecem si de primul palc de casute forestiere denumit Rozdesti, trecem si de bifurcatia cu drumul forestier de Paltinis (drum pe care in particular abia astept sa il fac cu bicicleta), si cu greu ajungem la Raspantia Contu - Serbanei, punct in care 2 vai care poarta aceste nume se intalnesc in drumul forestier ce urca in saua Steflesti. Aici, in sfarsit, troneaza un indicator de confirmare care ne asigura ca de aici incolo vom urca spre refugiul Canaia cam intr-o ora si jumatate. Abia astept sa ma vad la gol alpin, mangaiata de razele soarelui si sa-mi scald privirile in toate orizonturile.

Incepem sa urcam pe muchia Canaia, o muchie frumoasa, partial defrisata, dar care, pe masura ce inaintam in altitudine, incepe sa capete culori de toamna combinate cu micutele zapezi proaspat cazute. Liviu se trezeste la un moment dat sa culeaga ciuperci, apoi va gasi nenumarate bobite rosii cu care ma hraneste si pe mine, sunt f. bogate in vitamina C si vad ca nu au fost otravitoare. Odata iesiti la gol alpin, mergem oarecum pe curba de nivel, trecem de un parau foarte consistent si in cateva zeci de metri suntem in fata refugiului Canaia.

Refugiul Canaia este mai mult o cabana, din pacate frumos ferecata cu lacate si inchisa pt. orice eventualitate, dar este acel tip de constructie cu baza solida de pietre si etaj din lemn, o combinatie de materiale pe care eu o ador pur si simplu la munte si care ma incanta ori de cate ori o vad. Ne multumim sa stam la soare pe bancutele din fata si sa ne uitam la muntii de vis-a-vis, adica la muntii Lotrului.

In poza de jos si cea de sus, pe bancutele din fata refugiului Canaia, cu refugiul in fundal, respectiv privind spre m-tii Lotrului

De la refugiul Canaia alegem sa urcam mai departe spre saua Canaia, mai intai pe un fel de curba de nivel, apoi pe o muchie perpendiculara pe creasta principala a m-tilor Cindrel. De la o stana urmam apoi chiar drumul care merge pe alta curba de nivel ce ne aduce in saua omonima.

Urcand spre saua Canaia de la refugiul omonim, incepem sa intalnim putin relief stancos 

Privim in zare catre traseul de a doua zi spre m-tii Lotrului (in fundalul indepartat se vad m-tii Fagarasi)

Vedere spre varful Cindrel vazut din urcarea spre saua Canaia

In saua Canaia este reuniune mare, caci dinspre Paltinis vine lume, de sus de pe vf. Cindrel coboara lume, iar noi venim agale de jos dinspre refugiul Canaia. Perfecta sincronizare, daca ne-am fi straduit, nu ne-ar fi iesit atat de bine. Liviu isi intalneste si niste vechi cunoscuti, iar cunoscutii ne fac cunostiinta cu un catel care este cu ei. Eh, si de acum inainte catelul asta va avea un mare rol in tura noastra, in primul rand, pt. ca nu s-a mai dezlipit de noi de nici o culoare si ne-a urmat pas cu pas peste tot pe unde am fost si, in al doilea rand, pt. ca de fapt era catelusa (Lady i-am spus eu) si era de un bun simt inimaginabil. Nu a latrat nici macar o data, nu a incercat sa fure mancare deloc, ci statea si astepta la distanta f. cuminte pana ii dadeam noi, se tavalea si se juca prin zapada ca un copil si venea langa noi si isi ridica labuta sau labutele spre noi in semn de ceva. O jucarie model de catel in adevaratul sens al cuvantului. Noi am indragit-o foarte mult !

Mai departe continuam urcarea de numai jumatate de ora spre varful Cindrel, cu catelul dupa noi, traseul urmand un drum forestier de creasta care urca in cateva serpentine pana sus pe varf.

Liviu urcand spre varful Cindrel, cu saua Canaia jos in fundal

Urcand spre varful Cindrel, vedere spre culmile de la Fantanele

In poza de jos si cea de sus, urcand spre varful Cindrel, vedere spre m-tii Lotrului, saua Steflesti in fundal jos, respectiv varful Negovanu Mare

Dupa scurtul popas gastronomic in saua Canaia si dupa siesta corespunzatoare (care a durat fix pana ni s-a facut frig) continuarea drumului spre varful Cindrel o facem urcand mai intai spre marginea caldarii de la Iezerul Mare, apoi direct prin platou pana pe varf.

Inainte de varful Cindrel, vedere cu culmea care urca din saua Canaia pe varf (in fundalul indepartat se vad m-tii Fagarasi)

Ultimii zeci de metri pana la varful Cindrel (in fundal)

Pe varful Cindrel bate un vant crunt, abia reusesc sa fac cateva poze si coboram imediat inspre platoul Diavolului in speranta unor zone mai linistite, gasim o mica gaoace cu orientare sudica, unde hotaram sa campam peste noapte, ne lasam rucsacii acolo si plecam in cautare de apa si panorame spre Iezerele Cindrelului, pe care eu nu le vazusem niciodata.

Peisajul din Platoul Diavolului este selenar. Platoul este intr-adevar mare cat multe terenuri de fotbal si, daca dai cu sutul la minge, nu are unde sa se duca, dar in acelasi timp este si putin mlastinos pe alocuri, motiv pt. care inca ne mai afundam, dat fiindca solul nu este inca integral inghetat. Gasim si apa care susura firav la vale spre caldarile Iezerelor, ajungem si pe muchia de unde se vede Iezerul Mic, apoi traversam niste plaiuri pt. a ajunge pe muchia de unde se vede Iezerul Mare.

Caldarea Iezerului Mic (se vede lacul mic detot undeva in centru - stanga sub muchia din fundal)

La o momaie pe platoul dintre cele doua Iezere: alte doua momai vii (una are doua picioare, alta patru + o coada)

Caldarea Iezerului Mare, cu lacurile componente (in prim plan catelusa noastra care credea ca aici dormim si isi facuse deja culcusul saracuta)

Ajunsi inapoi in caldarea noastra de cort ne apucam de montat casa, scoatem sacii de dormit care se umfla si blocheaza imediat tot volumul interior al cortului, ne apucam de gatit spaghete si supa, preparam in termos si ciocolata calda pt. a doua zi dimineata si somn de voie. Noaptea lunea plina ne vegheaza cu al sau felinar nestins, Lady a noastra se face colac pe o ridicatura de pamant la cativa metri de cort si doarme bustean, vantul mai suiera domol din cand in cand prin panza de la cort, iar frigul incearca in mod inutil sa razbeasca prin sacii Nahanny.

A doua zi de dimineata reusim abia pe la orele 10.00 a.m. sa plecam, adevarul este ca nici frigul nu ne-a prea gonit, ba din contra, soarele incalzindu-ne cu ale sale raze ne-a ademenit sa mai tot zacem prin caldare la plaja. De la locul de cort o dam in jos pe drumul forestier ce merge pe muchie pana jos in saua Steflesti, sa aflata la o altitudine aproximativa de 1700 m.

Coborand spre saua Steflesti care se afla undeva jos (in fundal vazandu-se varful Steflesti din m-tii Lotrului)

Coborand spre saua Steflesti, panorame spre m-tii Parang si Sureanu in fundalul indepartat

Coborarea de sub varful Cindrel (in fundal sus) spre saua Steflesti

La un mic adapost din nuiele si crengi 

Din saua Stefelsti traversam din m-tii Cindrel in m-tii Lotrului, urmand ca pt. urmatoarele doua ore sa urcam pe un drum forestier pana sus in creasta ultimilor munti. Urcarea este destul de anevoioasa, pt. ca, nu stiu cum se face la mine, ca intotdeauna a doua zi rucsacul, desi este mai gol, pare mai greu. Acest paradox se intampla si de data aceasta si ma tarasc efectiv in reluare pana sus in varful Steflesti (alt. 2242 m).

Pana sus in varf facem mai multe pauze, de umplut sticlele cu apa, de mancat ciocolata, sau stafide, sau nuci, sau pur si simplu de stat la soare si zacut.

Vedere spre varful Cindrel din urcarea spre varful Steflesti

Odata ajunsa in varf situatia se schimba, incep sa-mi creasca aripi si ma misc mai cu talent, pt. ca de acum va trebui sa ne miscam mai mult la vale, sau cel putin asa credeam noi. Din creasta Lotrului se vad hat in zare si m-tii Cozia si m-tii Buila Vanturarita si m-tii Capatanii, f. multi munti se vad, nemaipomenind de preferatii mei munti Parang si Retezat.

Vedere din varful Steflesti spre varful Pietrele Albe

Vedere din varful Steflesti spre culmi ce coboara spre valea Oltului

De pe varful Steflesti coboram pe marginea unei caldari abrupte cu un frumos lac si tinem directia de creasta spre vf. Contu Mare (care eu credeam ca este Negoveanu Mare). Caldarea cu lac este deosebit de spectaculoasa, ma miram eu sa nu imi placa mie un peisaj montan cu lac, este o caldare preponderent cu jnepeni si un lac micut pe fundul caldarii. Lacul nu are denumire, este pur si simplu mentionat ca lac pe harta, asta ca sa nu existe confuzii.

Caldarea cu jnepeni si cu lac de undeva din zona de sub varful Steflesti

Coborand din varful Stefelesti pe marginea caldarii cu lac

Mai departe, coboram pe drumul de creasta spre saua dintre varfurile Steflesti si Contu Mare, traversam la un moment dat si niste zone de jnepeni, pe unde culmea este poteca f. bine taiata, apoi, dupa ce trecem de punctul cel mai de jos al seii, incepem sa urcam spre curba de nivel ce ne va duce la traseul marcat de coborare (credeam noi de coborare).

Mergand spre saua de sub varfurile Contu Mare si Balindru Mare

Privind inapoi spre varful Steflesti (de unde tocmai am coborat noi)

Ajunsi in saua dinspre caldarea vaii Contu avem surpriza sa constatam ca drumul nostru marcat nu coboara de aici de pe undeva, ci abia de departe de pe partea cealalta a caldarii de sub vf. Negoveanu Mare. Partea cealalta a caldarii pare aproape, in juma' de ora suntem acolo, numai ca, pe masura ce mergem pe curba de nivel ce trebuie sa ne scoata in traseul marcat, constatam ca avem de ocolit o caldare considerabil de mare. In concluzie, pt. a ajunge sub vf. Negoveanu Mare, noi de fapt trebuie sa mai trecem si pe sub vf. Balindru Mare (toate vf. astea de pe aici fiind mari si la propriu si la figurat). Parcurgem aceasta imensa caldare a vaii Contu, care incepe undeva sub vf. Contu Mare, trece pe sub vf. Balindru Mare si se termina abia apoi undeva sub vf. Negoveanu Mare ... precum spuneam totul foarte mare.

Caldarea de sub vf. Contu Mare, undeva in fundalul indepartat observandu-se o fasie de poieni ce coboara spre valea Sadului, cica pe acolo ar trebui noi sa coboram

Imensa caldare a vaii Contu, noi trebuind sa ajungem undeva pe partea cealalta pt. a gasi marcajul si a incepe coborarea

Traversand caldarea prin spate, avand in prim plan varful Negoveanu Mare

Privind inapoi spre caldarea proaspat traversata, in fundal fiind vf. Contu Mare si Balindru Mare

Sub varful Negoveanu Mare facem ultimul popas si mai mancam cate ceva, identificand muchia cu marcaj pe unde vom cobora pana in drumul forestier de jos, in zona denumita Rozdesti (pe unde am trecut in dimineata zilei precedente). Muchia pare f. primitoare si bine marcata la inceput, numai ca aparentele insala.

Muchia de coborare spre vf. Negoveanu Mic (cel impadurit din centrul pozei, varf pe care noi trebuia sa il ocolim prin dreapta sa, in sensul de coborare)

Cum intram in padure reusim sa o luam prea in stanga si sa pierdem marcajul, desi mergem pe un drum foarte batut si chiar pietruit. Pai logic ca este pietruit, pt. ca in scurt timp ajungem la o stana pe versantul stang, cand noi trebuia sa mergem pe un versant drept. Nu e bine ! Trebuie sa facem ceva ! Identificam cu greu un alt drum forestier care ne-ar scoate sub vf. Negoveanu Mic, dam din picioare ca sa urcam in traseul corect care se afla pe partea cealalta a varfului si dupa ceva cautari ne trezim pe drumul cel bun cu marcaj. Credeam ca vom merge de acum inainte tai-lai-lai pe poteca pana jos la lac. Ei ash, taman ce mergem un pic prin padure si iesim la o mare, imensa si interminabila poiana, unde poteca, pe langa faptul ca este slab marcata, este aproape invizibila si invadata de mogaldete de iarba - o iarba care mie imi ajunge cel putin pana la brau. Acuma incepe un sport extrem pe care l-as numi innot prin nametii de iarba. Sunt obosita si ma misc ingrozitor de greu printre obstacolele astea pline de iarba, reusim la fiecare 50 de metri sa pierdem marcajul prost amplasat si, ca urmare, cam facem drumul de doua ori, un fel de dus - intors precum cainii care nu au ce face, numai ca noi am fi avut ce face. Undeva la capatul poienii, acolo unde credeam eu ca este capatul, ajung in culmea disperarii si nu vreau sa mai vad mogaldete de iarba si iarba cat casa de mare, dar Liviu f. increzator ma incurajeaza si imi spune ca de acum inainte vom intra in padure pe poteca si scap de chinul asta. Ce bine ca m-a incurajat el, pt. ca m-am calmat pt. fix cateva minute, dupa care cautarea marcajului a urmat printre multe alte mogaldete de iarba.

Vedere spre vf. Zimbrului si Prejba de undeva din imensa poiana prin care orbecaim noi printre mogaldete de iarba

Reusim la un moment dat sa gasim un mare marcaj pe un copac, dar care ne cam indica o directie care ni se pare f. proasta ca orientare, ceva de genul directiei fix opuse decat trebuia noi sa mergem. Liviu preia initiativa si incepe sa mearga spre primul varf defrisat din fata pt. a vedea incotro sa o luam, in caz ca s-ar vedea cumva vreun marcaj. Eu merg cumintica dupa el, ca mai avem numai juma' de ora de lumina si nu prea mai imi ardea mie de cautat trasee. Ii semnalez insa ca ar fi bine sa o dam in jos la vale pe directia buna pe oriunde, numai directie buna si un pic de lumina naturala sa mai avem. Facem niste ocolisuri in cautarea unui fagas mai clar prin padure, avem marele noroc sa gasim un valcel care in zilele de ploaie era de fapt un torent de ape, tinem torentul adesea brazdat de multi copaci si, dupa vreo jumatate de ora sau chiar un pic mai mult, reusim sa ajungem la un fir de apa jos in padure pe fundul unei vai, evident cand tocmai se intuneca si bezna devenea totala. Consultam harta, este evident ca nu putem merge decat in lungul firului de apa ca sa stim macar cat de cat pe unde suntem, si tinand directia apei la un moment dat dam intr-o mare parcare de unde camionele incarca lemne. Hotaram sa nu coboram pe drumul forestier care probabil ocoleste mult, ci pe un drum de taf care pare ca merge paralel cu firul de apa, aici intr-adevar incepe o lunga plimbare de tai-lai-lai prin padure, dar oarecum cu sufletul la gura, caci nu prea stim unde ne scoate. Surpriza face insa ca drumul sa ne scoata fix la Rozdesti, de acolo de unde pe un drum forestier oarecum paralel cu noi, iesea si traseul nostru marcat pe care noi nu am mai reusit sa il intersectam de nici o culoare. Ajunsi din nou in drumul forestier din lungul vaii Sadului, respiram in sfarsit usurati si continuam de vale pe malul lacului spre baraj, unde ne-am lasat masina.

Conform devizei "Catelul este mereu cu noi", Lady este nelipsita de langa noi, desi ne-a cam dezamagit ca nu stia pe unde este traseul corect de coborare. Cert este ca ne decidem sa o luam cu noi cu masina si sa o lasam la hidrocentrala la Sadu V, ca sa nu o hartaneasca cainii de la Gatul Berbecului. Cum am ajuns la masina, un moment de neatentie si deja cainii locului au fugarit-o, au sarit pe ea si au muscat-o, dupa care, burzuluindu-ne la ei, au lasat-o in pace si nu le-am mai permis sa se apropie de Lady a noastra. In masina, Lady nu a vrut sa intre decat impinsa de Liviu de fund, Liviu a trebuit sa stea cu ea in spate ca sa o tina sa nu-mi migreze mie prin toata masina cand conduceam. Ca sa o faca sa stea cuminte a trebuit sa o lase sa se intinda pe bancheta, ca altfel Lady era speriata si nu vroia sa stea. La Sadu V o mangai pe cap si imi iau la revedere de la ea, poate o sa ne mai vedem prin Cindrel la urmatoarele ture, imi pare rau ca nu mai avem chiar nimic sa ii dam de mancare, dar sper ca este un adevarat catel de munte si ca se va descurca in conditii de extrem.

Coborand spre Sadu noi reusim sa ajungem cu bine la Cisnadie, unde pun benzina cat sa fiu sigura ca ajung pana in Sibiu, ne miscam noi cam in reluare cand ne dam jos din masina, dar in fine, face parte din peisaj si robotizarea asta.

Cei mai buni camarazi de tura, cu mine in spatele aparatului foto se implineste triada perfecta pt. balaurit pe coclauri.