In rezervatie pe vf. Ocolasul Mare

In prima zi a anului 2011, dupa ce am bifat toate activitatiile indoor la schit, descoperim cu mare bucurie in suflet ca ceata de afara a inceput sa se raspandeasca si vantul care bate amenintator nu mai lasa nici urma de invizibilitate in platou. Ca sa nu mi-o ia altcineva inainte, lansez repede propunerea unei escapade pana pe Ocolasul Mare, cativa stramba din nas de oboseala, Liviu intra la pachet cu propunerea mea, asa ca ni se mai alatura numai Razvan, dornic de ceva peisaje prin Ceahlau.

Plecam de la schit putin fara incurajare, caci parintele se uita fugitiv pe cer si, cand simte vantul, prefera sa ramana la schit. Stia parintele ce stia, ca ne umfla pe sus pe acolo pe Ocolas. Noi insa ne incapatanam sa mergem, iesim in poteca marcata, o traversam si incepem sa urcam Batca Ghedeonului, din varful careia avem priveliste spre Ocolasul Mare.

Coborand insa Batca Ghedeonului in directia noastra spre Ocolas, trebuie sa strabatem o portiune destul de vasta de jnepeni cu zapada, un cocktail perfect pt. o inaintare cat se poate de lenta. Pe deasupra, pe unele portiuni vantul se dezlantuie vertiginos, iar frigul iti intra in oase ca si cum ar face parte din tine. Continuam totusi cu multa vointa pe partea stanga a platoului, vedem jos in zare Izvorul Muntelui, parcurgem destul de anevoios tot drumul serpuitor printre multi jnepeni inzapeziti, dar totusi nu ne lasam, noi avansam.

Vedere din urcarea pe Ocolasul Mare spre lacul Bicaz

Intr-un moment culminant in care tot vantul ne umfla pe toate partile, ajungem in sfarsit si pe varful Ocolasul Mare, unde, culmea, parca bate vantul mai putin. Intr-adevar, daca ne apropiem mult de buza abruptului, se face simtita si toata forta vantului, insa mai in spate putin pe plat este chiar bine, reusesc sa stau fara sa ma tranteasca la pamant (si la greutatea mea aceasta este adesea o problema).

Vedere de pe varful Ocolasul Mare spre Ocolasul Mic

Vedere de pe varful Ocolasul Mare spre poiana Stanilelor

Pe varf avem surpriza sa ne intalnim si cu fratele Radu care vine sa-l plimbe pe fratele lui natural. La inceput am crezut ca este cineva care vine sa ne traga de ureche in rezervatie, pe urma insa am recunoscut rasa ridicata a fratelui si m-am linistit. Nu zabovim foarte mult pe varf din cauza vantului care totusi se face simtit si incepem sa coboram urmand buza din stanga a abruptului Ocolasului, desi vantul incapatanat nu ne lasa sa ne apropiem de cate ori am fi vrut noi pt. a admira semetia stancilor.

Cand abrupturile Ocolasului par sa se termine si perspectiva se mai domoleste, incercam sa ne indreptam spre un punct de belvedere de unde sa se vada si Gardul Stanilelor. Tinem destul de mult stanga pt. a gasi intr-un final aceasta panorama si suntem de fapt in dreptul Jgheabului lui Voda, doar cu un pic mai sus de poteca.

Gardul Stanilelor vazut din coborarea de pe Ocolasul Mare

Prindem din nou un apus in aceasta zona a Gardului Stanilelor, de data aceasta pare insa altfel, pt. ca nici noi nu mai suntem "fix pe gard," ci suntem putin lateral lui, doar ca pe drumul de intoarcere ajungem tot in poteca marcata care trece pe langa Piatra Lacramata.

Ne indreptam spre schit unde lumea ramasa acasa a iesit sa pozeze asfintitul, facem si noi cateva poze la soarele care apune, apoi ne indreptam spre cabana Dochia, unde servim un vin fiert in sala de mese. Avem ceva emotii la intoarcere, pt. ca, noapte fiind si ceata pe versantul dinspre Durau (adica fix acolo unde era schitul), la un moment dat nu prea mai reusim sa ne dam seama care este directia de mers. Cu cat avansam insa spre vale incepem sa intrezarim in stanga o lumina in ceata, lumina care nu putea sa fie decat de la schit. Intorsi acasa mancam repede cate ceva si dupa slujba constatam ca trebuie sa mai facem inca o data act de prezenta la masa cu toata lumea, invitatie pe care nu putem sa o refuzam, dat fiindca este ultima seara petrecuta la schit cu totii.