Cu bicla de la Jina la Saliste - 27 dec. 2013

Intorcandu-ma dupa craciun acasa la Sibiu, am admirat cu nesat satele din Marginimea Sibiului si imi parea rau ca nu pot sa ma opresc mai des sa fac poze si sa le vad mai bine. Asa ca dupa ce au venit ai mei la Sibiu, am facut o co-productie si m-au dus cu masina pana la Jina, urmand ca eu sa revin pe bicicleta pana in Saliste, unde ma preluau ei iarasi cu masina inapoi acasa.

Punctul cel mai inalt de plecare din satul Jina (in fundal se vede Magura Jinarilor, unde fusesem de craciun la manastire)

Cu oili pi soseu ..... ca oricum nu prea circula cine stie ce masini pe acolo

Pornesc din satul Jina care se intinde pe cateva perechi de dealuri, suind si coborand de cateva ori soseaua care oscileaza sinusoidal prin acest paradis al oierilor. Este ceva de urcat, dar fiind asfalt merge ca pe roate totul, si cum ma mai si opresc din cand in cand sa fac poze, merge si mai ca pe roate.

La pas de bicicleta prin satul Jina, din pacate aratand mai mult decat a sat, ci mai degraba are deja un pronuntat caracter urban prin enormitatile de casoaie pe care si le-au facut localnicii din banii de la oi. Mergand pe drumul principal iti confera un sentiment de apasare, este o atmosfera incarcata, tensionata si la drept vorbind incordata la maxim de contrastele nefavorabile care se creaza intre casoaiele jinarilor si casutele lor de odinioara, cele care dadeau farmecul echilibrat al satelor marginene.

Este mare festival in centrul satului Jina in fata la primarie, ceea ce ma bucura ca am prins o asemenea manifestare, dar din pacate regizata, programata ca sa se uite lumea, nu naturala si la care sa participe toata lumea satului.

Pedalez, pedalez, pedalez, ies din zona centrala a Jinei si ma indrept spre seria de serpentine care coboara spre colonia de tigani si spre peisajul mirific al Muntilor Cindrel.

Vedere in zare din serpentinele de dupa satul Jina spre colonia de tigani aferenta satului

Drumul dintre Jina si Poiana Sibiului este cel mai spectaculos ca peisaje spre Muntii Cindrel, pe masura ce se incepe coborarea spre Sibiu, fiind doar un drum prin sate si oarecum privat de peisajele pastorale de iarna.

Pedalez, pedalez, pedalez, un caine se ia dupa mine. Il stiam de cand mersesem altadata pe acolo, latrase la masina si nu putusem sa ma dau jos sa fac poza. Acum sunt doar pe bicicleta si la cheremul lui, latra agresiv aratandu-si coltii, eu tip la el si incerc sa nu stiu ce sa ii fac, intre timp dau cat pot eu de repede din picioare. Ma tot uit dupa ai mei care trebuiau sa fie cu masina in spate, dar fix acum nu sunt in spatele meu sa ma apare, asa ca trebuie sa ma descurc singura. Dau din picioare si reusesc sa ma departez intr-un final de pe teritoriul de aparat al jivinei. Pfiu, am scapat! Ma uit in urma si il vad cum se uita la mine cu nesat!

Drumul de trecere printr-o padure intre Jina si Poiana Sibiului, cam singura zona cu padure de brazi

In fundal se vad chiar si Muntii Trascau, dar trebuie sa te uiti foarte bine la ei ca sa ii distingi

Urmeaza satul Poiana Sibiului, alta bomba de sat transformat intr-un mic orasel, cel putin in lungul arterei principale care il tranziteaza, cu casoaie mari, cu balcoane si nu stiu cate niveluri. Asa cum ma uit eu din pasul invartitor al rotilor de bicicleta vad niste enormitati hidoase, stridente si diforme - arhitectura post-revolutionista a Romaniei de peste tot, lipsita de ancorarea in radacinile traditiei pe care ni le-a taiat Ceausescu, lipsita de gust, lipsita de orice notiune de estitic, plina numai de kitch, de interes si de o mare lipsa de cultura.

Si ca sa fiu mai convingatoare, o simla privire la casa galbena pe vreo 3 niveluri plus demisol poate demonsta fara formule matematice acest dezechilibru.

Incep coborarea spre Saliste, desi drumul mai serpuieste niste serpentine si mai urc putin, dar cam asta este ultima urcare din sosea, urcare care ma va duce la satul Rod, de data aceasta chiar un sat, nu mai zaresti decat accidental casoaie si chiar se poate simti atmosfera rurala. Pfiu, in sfarsit pe taramuri mai pastorale si mai ancorate in traditii.

Dimensiunea modesta a casutelor si rezolvarea lor tipica zonei Marginimii Sibiului ma incanta peste masura, mai ales ca si culorile folosite sunt vii si pline de bucurie. Nu stiu daca ciobanul ar fi bucuros sa-si duca oile la pascut, dar daca ar fi bucuros, apai cred ca bucuria asta as vedea-o eu in cromatica zglobie a caselor lor.

Intre satul Rod si Tilisca se merge mult pe sosea in lungul unei vai, cu multe serpentine, se coboara mult, apoi in lungul apei Raul Negru, care vine fix de sub Jina, de pe alta parte, nu mereu in lungul soselei. Satul Tilisca pitoresc de asemenea ca si Rodul, mult mai apropiat de sufletul oierului roman. Te si astepti sa vezi transhumanta traversand strada pe aici.

La o intersectie se face si bifurcatia spre cetatea dacica de la Tilisca, o cetate la care nu am ajuns inca, dar tin minte ca s-a dus tata pana la ea cand ma astepta odata dintr-o tura si mi-a zis ca a fost foarte dezamagit ca nu era intretinuta si protejata deloc.

Din satul Tilisca in cateva serpentine scurte sunt in satul Gales, care de fapt este aproape legat de Saliste, de aici incepand practic inlantuirea aproape continua de sate in lungul apei.

Satul Gales, pitoresc si gales pe cat se poate (sper ca de aici i-a venit si numele), are spontaneitatea satelor traditionale din Marginimea Sibiului, semn ca inca se mai poate pastra traditia si frumusetea lor de altadata. Dar pana sa ma bucur de micutul salas de oieri, intru pe nesimtite in Saliste - centrul spiritual si cultural al Marginimii Sibiului, deja ridicat la rang de oras (cu evidente elemente de urbanizare in centru in Piata Junilor) si cu faima de a fi dat vreo 10 academicieni, printre care si un unchi de-al meu chimist - Mircea Banciu.

In centrul orasului Saliste ma declar multumita de a fi parcurs un traseu pe care mi-l doream de mult, sfaraind sub rotile bicicletei. Ma culege tata cu masina, punem bicla sus pe masina si o dam spre Cisnadioara unde reusesc sa ma aleg cu o intoxicatie alimentara, datorita combinatiei malefice intre un vin fiert si o supa de mere - alcatuita din lapte si mere fierte.

Pe un nou traseu la fosta Cabana Fantanele - 24 martie 2013

Ratza e in Piatra Tarnovului cu valcenii, Marius e la Bucuresti cu familia, si noroc ca-l vad pe Bucur online pe FB. Cand pronunt cuvantul o tura maine, parca se deschid cerurile, abia asteapta sa vina, nici ei nu mai pot sta in casa. Gandul imi zboara catre satele Marginimii Sibiului, atat de aproape de noi, atat de incantatoare si atat de linistite si pasnice. Putina lume merge acolo unde vreau eu, majoritatea merg in Marginimea Sibiului cel mult la o pensiune si se distreaza, Eu insa vreau sa simt poteca sub bocancul piciorului, vreau sa injur drumul care urca abrupt prin padure, vreau sa ma pierd, vreau sa ma bucur ca regasesc poteca, vreau sa ma doara picioarele si sa simt apoi odihna binefacatoare intoarcerii acasa. Si atunci sa fie ruinele fostei cabane Fantanele, cu plecare din satul Sibiel, dar totusi pe un drum pe unde nu am mai fost, am eu un gand ascuns.

Sambata seara am oaspeti de pe couchsurfing si ma simt foarte bine cu ei: oameni tineri, deschisi, plini de dorinta de a pasi in necunoscut si de a invata de toate. Ma binedispun teribil si adorm tarziu in noapte fascinata fiind de ce oameni deosebiti mi-au pasit pragul casei: de un bun simt extraordinar si de o sensibilitate extraordinara, cu o comunicare mult prea naturala intre noi inca de la inceput, asa ca ma simt onorata ca i-am avut ca oaspeti, chiar si numai pentru o noapte. Ca urmare am dormit putin, ma trezesc devreme cu emotia reintalnirii cu natura atat de draga mie si pe la 9.00 a.m. vorbesc cu Bucur si ramane sa vina sa ma ia pe la 10.00 a.m. Pornim spre Sibiel, parcam putin dupa marea pensiune cu nu stiu cate niveluri care strajuieste grotesc Valea Sibielului si mai departe o luam la pas cufundandu-ne in linistea padurii. Suntem departe de civilizatie si nimic nu ne mai sta in cale.

Traseul nostru porneste din acelasi punct cu cel ce urca la fosta Cabana Fantanele prin Dealul Cetatii Salgo, trecand peste un podet Valea Sibielului. De data asta nu mai am de gand sa repet traseul pe muchie, ci vreau sa o iau pe firul Vaii Cetatii, pe marcajul ce merge pana acolo si stiu ca trebuie sa iasa in muchie undeva inspre Poiana Godia.

De data asta insa i-a venit sorocul lui Valea Cetaii si incepem sa urcam incet pe firul vaii. Bucureii nu au mai fost niciodata pe aici si sunt foarte incantati, mie imi fac ochii ca girofarele dupa marcaj, ca nu cumva sa pierd traseul. Incepem sa urcam pe vale, valea urca foarte incet si domol, mai intalnim tot felul de poteci care urca in sus pe versant, dar daca traseul este pe Valea Cetatii, atunci pe firul vaii o tin si nu ma abat din drum pana mi se pare mie ca este cazul sa parasim valea, ca stiam ca la un moment dat trebuie sa parasim si valea.

Valea Cetatii este prietenoasa, pustie, primitoare, dar cu zapada si gheata proaspat asternute, cu labute de catel care trec succesiv prin impostazele de caprioara, mistret, ras si iepuras (noroc ca nu a fost si urs), cu raze de soare care a tot incercat saracul sa iasa toata dimineata, dar pana la urma a sfarsit imbatat intr-o ninsoare autentica de iarna, cu un covor de frunze pe jos de asta toamna, cu de toate, cu tot ce aveam nevoie sa gasesc acolo ca sa ma regasesc pe mine.

La un moment dat apare un fel de bifurcatie, adica paraul are si un paraias mai mic, iar in directia in care mergeam noi valea se infunda, cotind insa brusc la dreapta. Cui naiba ii trecea prin cap ca valea o sa coteasca la dreapta, cand eu ma asteptam ca valea merge inainte si ca doar noi trebuie sa urcam abrupt in culmea din dreapta noastra. Dar daca ma uitam pe harta mai bine, as fi aflat.

Daca valea o coteste la dreapta, o cotim si noi dupa vale, urcam in continuare domol, incet, alene, fara sa ne grabim, tot pe urmele de catel. La un moment dat intersectam un drum ce vine din stanga din muchia Fantanele si descoperim ca in sfarsit marcajul nostru paraseste valea si vom urca abrupt in sus spre dreapta.

Drumul pe care urcam parca este de pe vremea romanilor: pietruit, dar nu este mana omului, ci de mana naturii, cu lespezi patinate pe margine si cu copaci contorsionati cu tulpina alburie si multi, multi mesteceni prin zona. Vedem si primele colibe de la salasul care incepe si nu se mai termina decat peste nu stiu cate dealuri sus in munte, la brazi unde nu mai este loc de coliba baciului.

Suntem foarte fascinati de aceste colibe, mai ales de una care are chiar si lacat, desi acoperisul ei este complet prabusit si ai putea foarte bine patrunde prin efractie de sus in jos, decat pe usa cum este normal. Pozam in toate partile si Bucur se arunca fericit pe iarba sa admire peisajul. Ce sa admiri, ca inghetam !

Urcam pe panta inierbata si ajungem in drumul de culme cu marcaj din piciorul Fantanelelor ce trecea pe sub Cetatea Salgo si acum merge grabit nevoie mare spre fosta Cabana Fantanele. Pe aici toate sunt cu "fosta" in fata: fosta cetate medievala Salgo, fosta cabana Fantanele, fosta coliba care acum nu are acoperis, dar are lacat si, evident, este un fost drum de caruta sau masina naspa (Dacie veche eventual).

Mergem in stanga spre Poiana Godia, acolo unde ma intrebam daca il mai gasim pe nea' Vasile la casuta sa. Numai ca eu nu mai tineam minte cat avem de mers pana in Poiana Godia si pana la poiana asta mai avem de traversat nu stiu cate alte poieni - frumoase poieni, atat de frumoase, ca se lasa nebulosii nori si incepe sa ninga. Suntem la sfarsitul lui martie pe niste dealuri (montane ce-i drept), pe la vreo 1000 de metri altitudine si ninge. Dar cum la munte iarna nu-i ca vara, ma hotarasc sa aprofundez din nou afundatul prin zapada, consolandu-ma ca uite, stratul asta de zapada este micut in comparatie cu altele mai naspa pe care le-am prins, si ca urmare avansam repede. Si cand chiar nu am chef de mers prin zapada, o fentez pe iarba pe langa, asa, de smechera.

Traversam poienile si dam sa ajungem si in Poiana Godia. Ce sa ajungem, ca nici nu ne vedem bine la orizont ca nea' Vasile a si iesit cu cainii dupa el in intimpinarea noastra. Nea' Vasile striga, cainii latra, un adevarat concert pe voci umane si canine de fel, ninsoarea se inteteste si noi pe dealuri hai hui latrati de caini. 

Are loc si momentul intalnirii: nea' Vasile cam pilit asa ca deh, este  duminica dimineata, vorba aia si popa bea vin la biserica, patrupedele sar care mai de care pe noi, in functie de varsta (aia mici mai mult, aia mari stau deoparte, mai cu intelepciune), nea' Vasile ne tine de vorba pana inghetam, ca se plictiseste saracul om aici de 8 ani de zile, imi aduce din nou aminte ca a fost sofer 35 de ani (noroc ca eu uitasem si ca urmare ma bucur ca aflu asta din nou), ne invita la un ceai, daca nu vrem ceai la o cafea, ne arata panourile solare montate pe acoperisul colibei lui de la austriac (sa-i dea Dzeu sanatate lu' austriacu' !), pana la urma reusim sa plecam dupa ce ne pupa mana si mie si lui Mihaela de 2 ori. Simpatic omul, numai ca noi inghetam si vroiam sa ne mai miscam.

Bucur si cu Mihaela discutand cu nea' Vasile si cu patru patrupede canine

Individul care a increcat cu nerusinare sa se suie pe mine si drept rasplata am reusit sa-l imortalizez. 

Sfatul primit de la nea' Vasile este sa nu ne ducem la Cabana Fantanele ca este zapada mare, desi pana aici nu fusese decat o pudra de cativa centimetri de zapada, deci nici mai sus nu avea cum sa creasca brusc stratul de zapada. Dar cum aveam sa ne intoarcem sa coboram pe alt drum tot pe aici prin Poiana Godia, alegem sa mergem cat om putea si cand ne-om satura de batut prin nameti poteca, ne intoarcem si gata.

 

Lasam in urma salasurile de colibe din Poiana Godia. Ce dor imi era de poiana asta, cred ca este poiana mea preferata din Marginimea Sibiului, parca in alta parte nu am gasit atata intimitate ca in aceasta poiana, desi are foarte multe colibe si aparent ar trebui sa fie aglomerata. Cred ca nea' Vasile este de vina, pentru ca a ales sa locuiasca aici, cred ca d-aia imi place poiana asta, ca stiu ca mereu cineva ne iese in intampinare cu haita lui de caini cu tot.

Mergem spre Cabana Fantanele, ninge, ceata, zapada tot mai mare, dar nu, noi nu ne lasam, o ocolim pe unde este mai mica, ne fofilam printre copaci, gasim noi o solutie ca poate ne saturam de mers si ne intoarcem.

Poanta este ca nu ne-am saturat de mers decat la Cabana Fantanele, desi pe drum era ceva zapada (in nici un caz cat casa), desi ningea din ce in ce mai abundent, desi nu se vedea nimic din panoramele alea superbe, dar asta ni se oferea astazi de la meteo. In dreptul fostei Cabane Fantanele iarna era in toi, zapada, brazi, ninsoare cu fulgi mari, ziceai ca vine Craciunul, nu Pastele, dar ne-am conformat si la asta. Ne-am bagat sub un brad mare si prietenos cu crengile plecate, de' nici nu mai ningea, nici nu mai vedeai afara, nici nu mai stiai unde esti. Am tras un ospat pe cinste sub ramurile bradului, cu slana si paine (ca altceva nu aveam), ciocolata, biscuti cu nuca de cocos - ca la munte. Faina senzatia asta de: "ca la munte". Pe munte intotdeauna manac ceea ce alfel nu mi-ar face pofta.

Poza de grup (de la stanga la dreapta): Mihaela, Iuliana si Bucur

Mancam, incepe sa intre frigul in noi, asa ca facem cale intoarsa, eu cel putin cu toate hainele pe mine de data asta, ca la urcare le tinusem pe jumatate prin rucsac. Cale intoarsa prin zapada pana la un marcaj pe care il vedem facand stanga spre o vale. Ne uitam pe o harta, dar canci, nu exista, habar nu avem unde merge, asa ca nu ne riscam. Mergem frumusel inapoi pana in Poiana Godia, si inainte sa ajungem la casuta lui nea' Vasile o taiem miseleste spre stanga spre un forestier pe care il stiam eu din alte dati. Nea' Vasile ne tot face saracul cu mana, ii facem si noi cu mana, dar cum ninge nu prea avem chef de stat la nea' Vasile la taclale, mai avem ceva drum de mers. Calatorului ii sade bine cu drumul. Si atat de bine aleg drumul, ca ratez forestierul cu vreo 50 de metri si nimeresc un alt drum de taf, care ne scoate bine - tot pe o panta abrupta, dar cu un valcel ce coboara atat de abrupt in forestierul din vale, ca era clar ca forestierul cautat era mai incolo, iar noi ii scurtasem fara sa stim serpentinele plicticoase si coboram rapid prin vaioaga.

Jos in forestier pe Valea Sibielasului ce sa vezi, minune mare, marcajul nostru de mai devreme, care nu stiam pe unde duce si unde iese, trona pompos pe un copac. Deci pe aici merge drumul de la Schitul Sibiel la fosta Cabana Fantanele, data viitoare stiu si nu il mai ratez, desi imi amintesc ca il mai ratasem o data acum vreo doi ani.

Acum ca tot am ajuns la marcaj, nu ne mai facem probleme, ne-am cam facut norma de traseu pe ziua de duminica, asa ca mergem mai departe cat se poate de monoton si plicticos pe drumul forestier. Poanta este ca totusi drumul coboara destul de abrupt si ajungem repejor la Schitul Sibiel, aflat intr-o mare renovare - o constructie se face cu siguranta in extinderea chiliilor.

Trecem de Schitul Sibiel si mai vedem un marcaj care urca pe Valea Sibiel (adica cealalta valea decat cea pe care am coborat noi) si descopar ulterior ca este drumul forestier ce urca din Sibiel la Crint (un drum de bicicleta pe care il am foarte restant, asa ca o sa trebuiasca sa promovez cat de curand, adica dupa ce se duce zapada si noroaiele). De la schit o sa avem un drum ingrozitor prin noroi, noroc insa ca nu si interminabil pana la masina, ma dor picioarele in bocanci, ma doare spatele de mor de la mersul pe forestier.

O tura simpla si aparent banala am perceput-o ca pe un dar, pentru ca am facut-o cand  trebuia, cu cine trebuia si unde trebuia, intrebari cheie la care daca ne-am raspunde in fiecare zi, departe am fi.