Schi de tura la P. Izvoarelor - Diham - 20 dec. 2009

Dupa mai bine de o luna de zile de stat si vegetat, ajung la o noua tura prin plaiurile Bucegilor. Intre timp a venit prima zapada a anului, un omat mare si pufos asa cum este subinteles la carte, motiv pt. care multe ture nu se pot face in siguranta in acest masiv.

Duminica de dis-de-dimineata, cand plugurile nici macar nu curatasera inca proaspata zapada cazuta peste noapte in Bucuresti, ma avant in negura necunoscutului cu Florin Chirila, si, in ciuda acestor impedimente in teorie, suntem f. hotarati: “Domne’, noi vrem sa ne miscam si sa respiram aer curat” … sau cum spune Florin: “Simt cum imi intra sanatatea in mine in aceasta tura.”

Hotaram sa nu urcam la Sinaia, iar Azuga si Predeal ni se par deja prea departe, asa ca va castiga detasat plaiul Munticelului, cu ale sale poteci largi si line, care urca si coboara agale spre cabanele de la baza muntelui: Poiana Izvoarelor si Diham (nu-s ele chiar la baza muntelui, precum sora lor Gura Diham, ci putem spune ca-s la un fel de Advanced Base Camp pt. Bucegi).

La Gura Diham lasam masina, drumul de 4 km din Busteni fiind parca mai bun iarna, cand zapada ii astupa gropile. Plini de entuziasm ne avantam pe panta ce urca abrupt primele sute de metri pe traseul marcat spre Poiana Izvoarelor. Proasta idee avantul asta brusc, pt. ca poluarea capitalei concentrata in plamanii mei ma lasa fara posibilitatea de a respira pe la jumatatea pantei. Tusea pe care o experimentez la fiecare tura de cativa ani de zile isi spune cuvantul.

Zapada pe traseu este neatinsa, nu este urma de poteca batuta sau de picior de om la ora aceea, deci concluzionam noi – inseamna ca a nins in noaptea trecuta, pt. ca altfel este imposibil sa nu fi urcat cineva sus la cabana. Pe masura ce urcam incepem sa ne intram in ritm, asa ca incepem sa ne bucuram din plin de zapada proaspata care ne inconjoara.

Pe la jumatatea drumului spre Poiana Izvoarelor ne intalnim si cu primii oameni care coboara de la cabana, asa ca vom avea de acum inainte poteca batuta si nu mai trebuie sa muncesc sa recuperez schiurile din pulvarul imens in care ma afund constant. Dupa aproape doua ore de urcat ajungem si noi in zona cabanei, moment in care ne intampina deosebit de primitor vantul nasprasnic din golul alpin. Ceata isi spune si ea cuvantul, ne intrebam retoric daca am castigat noi altitudine sau daca a coborat ceata pe care o vedeam de jos de la masina - si una si alta concluzionam.

Orbecaiala prin ceata de la Poiana Izvoarelor

Florin in fata la cabana Poiana Izvoarelor

La cabana Poiana Izvoarelor alimentam serios cu ceai, terminam dintr-o rasuflare ceaiul meu din termos si il reumplem ca provizie de baza pt. continuarea drumului. In sala de mese este destul de frig, asa ca nu zabovim prea mult, ci o luam usor in jos spre Pichetul Rosu.

Drumul pana la intersectia cu indicatoare este absolut superb, toti copacii sunt incarcati de zapada, pe jos zapada este neatinsa, poate doar niste urme de copite reusim sa identificam, iar brazii isi apleaca ramurile incarcate creand uneori culoare boltite pe sub care trecem.

Din ingustul drum de la Poiana Izvoarelor pasim intr-un taram de basm, acoperit mirific de zapada in poiana de la Pichetul Rosu

La un scurt popas in Pichetul Rosu – studiez placutele indicatoare, irelevante insa pe timp de iarna de altfel

Mai departe purcedem pe curba de nivel, care mai are usoare suisuri si coborasuri pana la Diham. Pe aici chiar nu a fost de mult picior de om, omatul este de un intact perfect, asa ca muncim din nou la taiat poteca, pt. ca, desi pulvar, este un pulvar greu si umed, care parca ingroapa snow-blade-urile noastre micute.

Depasim bifurcatia spre traseul secundar ce taie spre Poiana Izvoarelor si promitem sa venim si pe aici cu proxima ocazie, numai zapada pt. schiurile de tura sa fie. In scurt timp ajungem si in vastul platou de la Diham, unde intre timp au aparut tot felul de cabanute private, pana acuma destul de cochete.

In dreptul drumului ce coboara in 5 minute la cabana Diham, fiind satui de mancare si cu dor de zapada preferam sa ne continuam traseul, mai ales ca ceata va influenta o inserare mai precoce, iar noi, in lipsa unor frontale, nu va fi prea dragut sa schiem pe intuneric spre Gura Diham.

Continuam drumul de masina pana in saua Baiului, de unde intrezarind aievea indicatoarele din ceata, reusim sa ne punem pe fagasul de coborare.

Poteca de coborare spre Gura Diham nu coboara chiar abrupt la vale, ci are o panta f.f. lina, drept pt. care nici unul din noi nu prinde viteza decat pe poteca batuta, destul de ingusta insa pt. schiuri. Daca vroiam insa sa schiem prin pulvar, greutatea acestuia ne frana in mod considerabil viteza cu greu dobandita si, desi cu schiurile la vale, ne opream. Depasind nenumarate paraiase inca neinghetate, tinem urmele pasilor dinaintea noastra si pana in orele 16.00 ajungem la masina unde reconfiguram modalitatile de deplasare ce urmeaza. Drumul carosabil, per total, a fost extraordinar de liber si uscat, doar pe alocuri cu f. putina zapada, asa ca multumesc in gand ca altii nu si-au deszapezit inca masina din parcare si au stat acasa.