Balaurind prin m-tii Siriu si Podu Calului - 30-31 ian. 2010

Evident ca la cabana Curmatura nu am mai gasit locuri de rezervat in ultimul moment, asa ca joi seara suntem inca nedumeriti: vrem sa mergem undeva, dar nu stim unde, iar la majoritatea cabanelor deschise iarna trebuie facuta rezervare inainte.

Ma luminez pana la urma si incerc sa vad daca pe la poalele muntilor Siriu nu se gaseste ceva convenabil, zona este doar suficient de pustie, ca sa nu ma trezesc ca si aici este plin la sfarsit de saptamana. Dau un search pe Google si refuz din prima Cabana Siriu (are numai apartamente) si incerc sa gasesc totusi o pensiune mai modesta si din prima cautare dau de 14 Scaune. Sun, intreb, cer informatii si totul este ok ! Suna perfect, ba chiar mirific ! Dana si cu Radu se inscriu imediat, este si Adi interesat, dar prea nehotarat totusi, pe dupa-masa aflu ca vin si Andreea si Alex, s-a umplut masina de lume, dau din nou telefon si fac rezervarea.

Sambata de dimineata reusim sa ajungem in Gura Siriului abia la 10.30 a.m., dupa aproape 3 h si jumatate de drum, in care Dana s-a luptat eroic cu ceata. Depasim de fapt Gura Siriului si urcam la baraj, depasim si barajul si parcam masina intr-un loc largit al soselei langa viaductul Gramatic. De acolo se vede jos, pe partea cealalta a raului Buzau, cabana Valea Neagra: punctul de unde incepe traseul nostru spre vf. Siriu (acolo speram noi sa ajungem).

Parcarea de langa viaductul Gramatic: Dana, Radu si Alex se pregatesc de plecare

De la masina trebuie coborat la plesneala prin padurea de sub sosea si trebuie ajuns cumva pe drumul ce merge pe malul apei.

Coborand spre malul apei: Radu, Alex si Andreea

Odata ajunsi la apa, trebuie mers in lungul acesteia pana apare o punte suspendata (una de om, una de masina) peste care se trece apa. Exista si varianta prin vad, dar avand in vedere anotimpul de afara nu cred ca era solutia cea mai stralucita.

Cabana Valea Neagra vazuta de pe partea cealalta a apei

Ajungem la punte, de fapt la punti, si la inceputul puntii este si un indicator pe care scrie Cabana turistica Valea Neagra si nr. de telefon (deci, cazarea de data viitoare).

In poza de jos si cea de sus, Radu este vedeta traversand pe puntea suspendata

Dupa ce depasim apa ne indreptam spre cabana Valea Neagra si chiar o admiram: este o cabana destul de noua si f. draguta, ne uitam cu oaresce' jind la ea, noi insa avem deja rezervare facuta indarat la 14 Scaune, asa ca amanam pe data viitoare sederea aici.

Cabana turistica Valea Neagra: din lemn si cu o curte destul de mare

Depasind si cabana trecem pe langa o mica stana dezactivata si mai departe viram stanga si incepem sa urcam in lungul apei Izvorul Negru.

Dupa ce depasim stana, incepem sa urcam pe un drum forestier, deocamdata batut, care urca si urca si iarasi urca. La un moment dat se intersecteaza cu multe alte drumuri forestiere, noi incercam sa regasim marcajul, care cica este proaspat refacut in 2009, ne intoarcem din drum, cautam iar marcajul, gasim drumul bun, iar il pierdem, iar il gasim ... si tot asa. Partea cea mai proasta este ca, pe masura ce inaintam, nu mai este poteca batuta, decat alene acum ceva vreme poate de vreun urs, zapada insa s-a inmuiat si trebuie facuta poteca practic din nou ! Si batutul asta al potecii ia timp, mult timp !

Asa ca de acum inainte traseul nostru se transforma intr-un fel de Baba Oarba, uite drumul, nu e drumul, uite semnul, nu e semnul, e poteca, nu-i poteca ! Cat mai mergem inca in lungul drumului forestier (unul din multele drumuri forestiere pe care le tot intalnim) este inca bine, dar la un moment dat constatam ca marcajul o ia in sus in padure si atunci incepe balaureala maxima si batutul potecii inexistente.

In punctul in care parasim drumul forestier pt. a urca in padure vedem chiar si un mic capsor care clipeste intrebator la noi: "Hei, cutu' cutu' !", zic eu .... si in momentul acela cutu' cutu' o ia la goana inapoi si din profil vedem ca este de fapt un cutu' cu cap de mistret. In departare apoi se uneste cu restul cetei de mistreti si se fac vreo 6-7 exemplare de mistreti care fug de noi ca de mama focului.

Continuam urcand inca putin prin padure pe o poteca ce pare a fi destul de lata vara, iar mai sus dam intr-o mare poiana strajuita lateral de un mic observator, putin descentrat si la care se ajunge pe o scara cu trepte lipsa. Alex incearca insa sa escaladeze micuta cladire si reuseste sa ajunga pana sus.

La observatorul din poiana fara nume: Dana, Radu si Andreea

Dupa poiana cu observator urmam poteca marcata ce continua pe un drum in dreapta. F. repede ajungem intr-o alta mica poienita, unde un drum urca spre un alt observator, iar traseul nostru traverseaza apa, pt. a se afunda mai apoi in padure si in necunoscut. Partea cea mai frustranta insa este faptul ca GPS-ul lui Radu ne explica cum vf. Siriu este undeva in stanga, iar marcajul pe noi ne duce departe undeva in dreapta.

Traversam paraul, urcam prin padure apoi traseul o coteste la stanga. Urcam destul de sustinut, apoi usor la dreapta pana ce traversam un nou parau. Urcam si mai sustinut, printr-o zapada de nedescris de mare, si, in varful pantei, trecem din nou un parau, continuand pe partea stanga a lui. Cotim apoi spre dreapta si tinem pana intr-un punct de inflexiune, unde poteca o ia la stanga iara. Aici facem un popas plin de deznadejde ! "De ce ne ocoleste atata traseul asta. Varful nostru este fix in spate ?!"

Continuam sa urcam spre stanga parca de data aceasta, apoi iara spre dreapta .... deja se amesteca directiile, cert este ca inaintarea devine din ce in ce mai anevoioasa din cauza zapezii mari, marcajul este adesea ascuns pe copaci incarcati cu zapada, crengile copacilor fiind la randul lor incarcate de zapada se apleaca peste poteca barand drumul, noi trebuie sa facem un slalom de fapt printre copaci ca sa nu depasim la fiecare 3 m alte manunchiuri de crengi.

Cam cum arata o poteca troienita de zapezi si de crengi cu zapada

Dupa ce tot urcam asa, dam intr-o mica culme perpendiculara pe poteca noastra. Speram plini de nadejde ca ne apropiem de ceva, dar constatam cu regret cum poteca continua pe curba de nivel, pe un drum pe care nu a mai mers nimeni de foarta multa vreme, pt. ca zapada este imensa si intacta, iar noi trebuie sa batem poteca, cu Radu in frunte. Radu inainteaza cu greu, eu in spatele lui, Dana dupa mine si sirul se incheie glorios cu Alex si Andreea. Tot innotand asa prin zapada la un moment dat vedem golul alpin deasupra noastra, iar GPS-ul ne spune ca am dobandit cu greu 1300 m altitudine. Repede cateva panorame din Gura Muntelui (asa se pare ca se numeste piciorul pe care am reusit sa iesim la gol alpin).

... si mult asteptatul moment in care ne si hranim cum se cuvine (a se remarca cum in poza de mai jos toata lumea infuleca ceva, orice, dupa atata innotat prin zapada ........)

Radu, Alex, Dana si Andreea (de la dreapta la stanga) la un picnic degerat (in fundal se vede drumul pe unde trebuia noi sa continuam, adica un alb imaculat neatins)

Din pacate, din acest punct de picnic pana in Saua Vanturilor ar mai fi vreo 3-4 km de mers in linie dreapta, zapada este perfect neatinsa, iar orele inaintate ne obliga sa abandonam visul nostru. Trebuie sa coboram, pt. ca nu avem sanse sa jungem in mai putin de 3-4 h pana in sa in lipsa unei poteci batute. Facem deja planul si logistica cum sa abordam data viitoare Lacul Vulturilor si vf. Siriu, concluzionam ca trebuie sa fie musai vara ca sa nu mai innotam atata prin zapada si cu gandul asta ne resemnam si incepem coborarea pe acelasi drum. Cu coborarea se rezolva mult mai repede, asa ca pana in ora 17.00 suntem deja la masina, nici macar nu a fost nevoie sa punem in functiune frontalele.

Ne reunim la masina si incepem cautarea pensiunii noastre, ne cazam, punem de-o mamaliga (desi numai eu cu Radu ne-am infruptat din mamaliga cu succes), bem destule ceaiuri ca sa ne hidratam si somn la greu, caci suntem rupti de atata innotat prin zapada.

La pensiunea 14 Scaune, poza de grup (de jos in sus, de la dreapta la stanga): eu cu cutu' agitat in brate, Radu, Dana, Alex si Andreea

Duminica dimineata plecam destul de tarziu de la pensiune, se simte oboseala din ziua precedenta, asa ca ne-am propus pt. azi doar sa urcam pana pe vf. Podu Calului, tot 1400 m altitudine, dar pare-se un traseu mult mai scurt ca cel din ziua precedenta. Pe drum ne oprim sa vedem cascada Pruncea, cascada pe jumatate inghetata.

Copii admira cascada si raul inghetat Pruncea (unii incearca gheata)

Pentru ca orice traseu in aceasta zona se lasa cu balaureala, cautarile noastre incep deja din drumul de masina, pt. ca nu reusim sa gasim al 4-lea drum forestier pe dreapta care urca spre vf. Podu Calului. Orice am face nu gasim decat 3 drumuri, iar o zona din harta prost intocmita de pe internet lipseste cu desavarsire. Facem drumul de vreo 2-3 ori cu masina inainte si inapoi, tot sperand sa se elucideze misterul si sa apara si in teren acea bucata de harta. Nici o sansa, e abracadabra totala !

Vedere spre muntii Penteleu din drumul forestier Casoca - Pruncea - Coceanu

Ajungem chiar pana in bifurcatia Comandau - Varlaam (aceasta bucata aparandu-ne pe harta) si acolo oprim un microbuz care se tot fataia prin zona si cerem sa ne lamureasca. Trebuie iarasi sa ne intoarcem inapoi. Ne intoarcem si disperati sa nu mai stam in masina, parcam si apucam pana la urma pe drumul forestier spre cantonul Pruncea (asa scria pe el, desi pe harta apare in alta parte).

Urcam cu nesat pe acest drum, desi am plecat din cauza cautarilor abia la ora 12.00 a.m. in traseu, dar ne bucuram ca totusi ne miscam si astazi si nu stam sa lancezim. Eu mi-am pus schiurile scurte in picioare, desi nu inaintez mai repede, zapada fiind f. uda si f. grea, dar macar sper ca la coborare o sa prind ceva viteza (asa speram eu ...).

Dana, Andreea si Radu urcand pe drumul forestier

Pe drumul forestier urcam destul de sustinut, vedem chiar si mai multe caprioare, spre disperarea noastra auzim, credem noi, chiar si o impuscatura. Ca urmare chiuim ca sa ne facem simtita prezenta si sa nu avem incidente neplacute cu vreun braconier ilegal, compatimind saracele caprioare.

Radu &co pe ultima portiune a drumului forestier

Drumul serpuieste amenintator in sus, mergem ceva vreme dupa o urma mai veche, dar care incepe sa se mai si piarda, asa ca in mod inevitabil trebuiesc batute din nou urme. Suntem insa destul de increzatori, pt. ca GPS-ul ne spune ca am luat ceva altitudine si ca urmare tragem cu naduf la deal. Marcajul se mai vede din cand in cand, asa ca suntem convinsi ca suntem pe drumul cel bun si tot nadajduim ca macar astazi sa ajungem la finalul traseului: marele vf. Podu Calului (1440 m altitudine).

Dupa o indelungata serpuire a drumului de caruta prin padurea plina de caprioare reusim sa iesim in vasta poiana unde se gaseste cantonul Pruncea. Aici insa ne scade moralul, pt. ca zapada din poiana este intacta.

Alex, Radu si Andreea in poiana cu cantonul Pruncea

Vedere spre m-tii Siriu din poiana cantonului Pruncea

Alex si Radu in poiana cantonului Pruncea

Dana si Andreea se revolta insa cand vad ca baietii vor sa cedeze ispitei si sa se intoarca din drum, asa ca trec ele in fata la batut urme, traversam astfel poiana si continuam putin pe drumul ce trece pe sub vf. Podu Calului. In poiana observam stana de care ni se povestise ...(chestia aia mica din fundal).

... si mai apoi vedem si constructia solida a cantonului, unde nu e nimeni ...(casuta bagata intre brazi)

... si noi am fi visat la un ceai cald la canton ... dar il bem din termos !

Pe marele varf hotaram sa nu mai urcam, pt. ca este impadurit si nu vedem nimica, mergem doar putin spre Penteleu in speranta ca vom ajunge la golul alpin care stiam ca este undeva sub varful Podul Calului. Traseul incepe insa sa coboare si noi nu mai avem chef sa urcam inapoi, pe de alta parte insa se si intarzia foarte mult, iar oboseala isi spune cuvantul, asteptandu-ne un lung drum spre casa.

Coborand prin poiana cantonului Pruncea

Coborarea pe drumul forestier pe care am urcat a fost f. rapida, atat pt. mine pe schiuri (desi zapada era f. grea si inaintam f. greu), cat si pt. colegii mei care acuma zburdau la vale pe o poteca gata batuta. Ajungem destul de repede la masina, intunericul reuseste sa nu ne prinda chiar deloc, asa ca ne inghesuim in masina si purcedem spre Bucuresti. Conduc eu pana la Buzau, dupa care o las pe Dana care ne aduce pana acasa cu viteza fulgerului.

La final de tura, acuma, nu pot sa zic decat ca eu m-am bucurat oricum sa vad niste locuri necunoscute, m-a cam exasperat zapada ingrozitor de mare si de grea, dar, una peste alta, soarele ne-a mai bucurat din cand in cand cu cate o raza calda si primitoare, asa ca a fost foarte frumos si abia astept primavara sa se mai duca zapada si sa pot explora in voie zona.

Un catel f.f. agitat, pe care nu am reusit sa il prind in poza decat fiind tinut ... si chiar si asa se vede cat de tare putea sa se zvarcoleasca !