Traversarea Deltei cu bicicleta - 23 - 27 iulie 2010

Cuvantul Delta ma incanta ori de cate ori il aud incepand cu data de acum doi ani de cand am pasit pt. prima oara pe acest taram al apelor, al pelicanilor si al nuferilor). Plimbarile prin Delta si micutul orasel Sulina, si, nu in ultimul rand, feluritele bucate de peste (care mie teoretic nu-mi place, dar de atunci imi place), mi-au lasat o impresie atat de buna, incat de mult aveam eu un gand razboinic sa ajung din nou pe aceste meleaguri plutitoare. Gandul cel razboinic se transforma in razboi adevarat al gandurilor in momentul in care, discutand cu Florin Chirila despre potentiale ture de bicicleta, imi baga o soparlita cu traversarea Deltei pe bicicleta: de la Periprava, prin Sulina, si pana la Sf. Gheorghe.

Acestui gand razboinic ii urmeaza multe dezbateri de genul orarul navelor, traseul de urmat pe care il identificam mai greu dat fiindca in Delta exista mai putin pamant si nu am vrea sa ne trezim cu biclele prin apa, locurile de campare de asemenea, logistica in toata regula. Prima tentativa a turei ne este insa data peste cap de inundatiile de pe Prut care se concluzioneaza cu o crestere generala a nivelului apelor in zona Deltei, deci mici sanse sa reusim sa trecem cu bicicleta prin anumite locuri ale drumului. Asa ca nu avem decat de stat si de asteptat sa scada nivelul apei, caci nu prea vrem sa il masuram cu roata de la bicicleta. Si uite asa, am asteptat vreo 3 saptamani - lunga rau asteptarea asta cand nu visezi decat Delta, peste si bicla pe paine. Si pana la finalului asteptarii si inceputul turei mai intervin, ca de obicei, si alte mici detalii de montare a bicicletelor pe masina in varianta de 2, apoi de 4, si, in final, formatia definitiva, de 3 persoane: eu, Florin si Mihnea (pustiu' de 7 anisori a lui Florin).

I ZI (VINERI): Bucuresti - Tulcea (masina) - Periprava (nava clasica de 13.30 din port)

Vineri dis-de-dimineata vine Florin si ma ia cu bicla cu tot, ajungand prin Tulcea pe la 11.30 a.m. Bilete la nava de 13.30 de Periprava iau intr-un sfert de ora, apoi ma intind cu Mihnea la o bere la terasa de langa port. Pana la plecarea vaporului mai avem timp sa mancam si niste paste, singura mancare pe care ne-o poate face la ora aceea la o terasa chipurile italieneasca, iar la ora din program suntem de mult imbarcati cu bicle cu tot pe noul mijloc de transport ce ne va duce in vreo 6 ore la Periprava – punctul nostru de plecare in tura de traversare a Deltei.

Mihnea socializand la bord cu pasagerele 

In sfarsit, pe la orele 18.30 p.m. ajungem in dreptul marelui ponton de la statia Periprava. Pana aici am tot oprit si s-au descarcat nenumarate baloturi de marfa la Ceatalchioi, Pardina si Chilia Veche.

Descarcatul marfurilor la Chilia Veche: o practica normala pt. localnici cand vine vaporul de 3 ori pe saptamana

Pt. Periprava nava a ramas aproape goala. De ce si cine sa mai vina la Periprava la capatul lumii, in mijlocul apelor si al tantarilor !?

Prima noastra destinatie: Periprava, localitate de frontiera

Proaspat ajunsi la Periprava, ne descarcam si noi biclele de pe vapor si ne proptim in primul copac terestru din fata pontonului plutitor pe care scrie cu litere sterse: Periprava. Intre timp, Florin vorbeste cu un nene de pe vas care este din Periprava (de fapt el era bucurestean get-beget venit in Periprava de 11 ani) si obtine grabnic oferta de a ni se da ceva de mancare si, speram noi, si loc de cort in curte. Eu deja visam numai mancaruri traditionale din Delta si bunatati pe baza de peste .... teapa de data asta. Realitatea a fost mult mai cruda si noi am iesit net in pierdere: ni s-a dat salata cu branza si cu peste afumat cam crud pt. gustul meu, palinca si bitter, ochiuri si slana la greu. N-am inteles de ce se mananca atata slana in Delta pe caldurile astea ?????? Si toate astea la pretul de 25 ron de persoana adulta (cina si mic dejun) !!!! ????? Mihnea, desi a mancat tot cam cat mine, s-a milostivit si nu l-a mai pus la socoteala ca cica e copil. Cu banii astia am mancat de am spart la restaurant in Sulina mancare de 10 ori mai buna si mai pe placul nostru, dar, nah, afacere in Delta: oferi mai putin, ceri mai mult. La finalul zilei, cortul l-am pus tot in gradina la nenea, cu greu reusind sa gasim un loc plat si neplantat pt. 2 corturi mici, dar cu putin noroc, la ora de tantarime, am reusit sa fim bine sigilati in interior, a.i. sa nu ne vaccineze prea tare animalele fioroase ale Deltei.

A II-A ZI (SAMBATA): Periprava - C.A. Rosetti - Cardon (cu bicicletele), apoi traversat cu barca bratul Sulina pana in oras

Dimineata ni se dau nenumarate detalii despre drumul de urmat spre Sulina, prin padurea Letea si prin satele C.A. Rosetti si Cardon. La prima descriere pare simplu, numai ca in teren apar evident nenumarate alte drumuri auxiliare si inducatoare in eroare. Nimic nou sub soare, stiam ca asa se va intampla, noroc ca eram la fel de sigura si de reusita finala, dupa multe tentative de regasire a drumului corect.

Cu rucsacii mari in spate (eu si Florin) si cu un rucsacel de scoala (Mihnea), plecam de dimineata pe ulitele Peripravai. Casele ma uimesc prin incapatanarea de a avea inca invelitorile din stuf, desi unele surate s-au modernizat si au apelat la alte materiale noi si mai rezistente, dar, evident, mai putin traditionale prin aceasta. Aceste coltisoare sunt rupte de lume si la propriu (prin pozitionarea geografica si ragiungibilitatea anevoioasa si dificila), dar si la figurat (ca o consecinta a primei conditii, prin naivitatea stilului de viata, aparent inapoiat, dar in esenta bine conservat si cu o traditie bine impamantenita). Aici radacinile stramosesti par a avea un sens si o importanta aparte, este aproape imposibil de conceput sa nu existe traditiile locale.









Observand din mersul pe bicicleta arhitectura vernaculara a Peripravai, mai facem cate o poza si ne oprim in centru la magazin pt. a face ultima aprovizionare din civilizatie cu apa si biscuiti, crescand astfel greutatea rucsacilor cu inca cativa litri de apa.

Inainte de continuarea drumului facem o mica incursiune si pe la biserica lipoveneasca a satului, unde tocmai se face un parastas. Slujbele nu sunt in romana, iar interiorul bisericii este pictat in stil naiv cu figurine simple si culori f. vii. De asemenea, vestmintele preotesti au in spate la gat un fel de guler apretat si ridicat in sus care pe mine ma uimeste. Aveam sa aflu ulterior ca lipovenii nu sunt de fapt ortodoxi pe stil vechi, ci ei sunt schimnatici, s-au rupt de ortodoxism in momentul in care au venit pe aceste noi meleaguri.

Incet incet iesim din Periprava si incepe sa se contureze drumul spre Sulina, vorba vine spre Sulina, mai intai prin padurea Letea, apoi speram noi spre C.A. Rosetti. Din pacate, inca de la primele sute de metri incepe aventura prin nisip: drumul este batut numai pe alocuri, iar in rest trebuie pedalat la greu ca sa razbati prin stratul mic, dar anevoios de nisip. Asta inseamna evident oprit, dat jos de pe bicicleta, impins bicicleta prin nisip (si, culmea, nu este usor, oricat de putin nisip ar fi !), urcat apoi din nou pe bicicleta, mers cat se poate pana se infunda roata in nisip si la urmatoarea ingramadeala de nisip din drum se repeta povestea la infinit. Un fel de exercitii cu greutatile la sala de fitness, doar ca in teren, in conditii optime de soare arzator si praf autentic.

Prima repriza de impins bicicletele prin nisip

In scurt timp dupa iesirea din Periprava intram in padurea Letea – partea terestra. Padurea nu pot sa spun ca ma impresioneaza atat de tare, eu credeam ca o sa merg pe un drum care va trece prin padurea scufundata sub ape si numai eu voi fi deasupra apei (basme). Numai ca evident in partea de padure si apa se poate merge numai cu barca, iar drumul de picior trece printr-o zona a padurii care este cat se poate de normala, ca orice alta padure. Totusi are o particularitate, are f. multi tantari, drept pt. care la intrarea in padure eu cel putin fac un semi-dus cu Authan. Intr-o reclama cred ca ar fi sunat ceva de genul: cum se poate folosi parfum de tantari in delta.

Florin si Mihnea fac dus cu Authan contra tantarilor la intrarea in padurea Letea

Prin padure drumul pare si este putin mai batut, asa ca prindem ceva viteza, motivati fiind si de opririle mai rare din cauza tantarilor care culmea, gratie Authanului, ne cam ocolesc. Prima zona de padure nu dureaza insa foarte mult si in scurt timp ajungem intr-un mare camp, padurea continuand undeva in dreapta. Aici se pare ca trebuia noi sa apucam pe unul din cele multe drumulete care se mai vedeau slab conturate - cica ar fi existat un drum cu mai putin nisip care ajungea in C.A. Rosetti, numai ca drumul clar conturat care ne-a indicat noua directia de deplasare a fost cel mai greu de parcurs de fapt.

In dreptul unui canton forestier Mihnea este rupt de oboseala de la atata impins bicicleta prin nisip, asa ca, la umbra singurilor copaci din acel camp, i se intinde izoprenul pt. juma' de ora de pauza pt. refacerea fortelor.

O noua repriza de impins bicla prin nisip, un fel de push-bike

De la canton drumul intra din nou in padure si urmeaza niste zone de poieni cu alte zone mai mici de padure si cu mult nisip, evident. Pauzele le facem la umbra copacilor, iar apoi mergem pe bicicleta cat tine zona batuta de drum, apoi iar impingem pana vine alta zona batuta de drum, si tot asa. C.A. Rosetti stim ca este pe la 15 km de Periprava, GPS-ul lui Florin ne indica insa ca suntem destul de aproape, ceea ce ne motiveaza cat de cat la impins biclele. Asta in varianta in care noi stiam si credeam ca de la C.A. Rosetti la Sulina avem drum pietruit (daca am fi nimerit drumul cel bun). Ca urmare, eu o iau inainte ca sa fac vad mai repede satul si la intrarea in sat astept si tot astept, si camarazii mei de tura tot nu mai apar.

La un moment dat un om, vazandu-ma cu bicicleta, imi spune ca a vazut mai devreme 2 biciclisti mult in fata mea pe alt drum, mergand spre centrul satului. Cica mai este un drum de intrare in sat si ca probabil au venit pe acolo. Nah, hai dupa ei, prea multi biciclisti nu cred eu ca mai sunt pe aici nebuni sa impinga biclele prin nisip !!!??? Ajung asadar in centrul satului la magazin si aflu pe Florin si Mihnea cu marea veste: de aici incepe drumul pietruit, dar, pana una alta, Florin a facut pana la o roata, bagandu-se prin maracini ca sa ocoleasca drumul nisipos.

Pe terasa, sub prelatele de la magazin, ne vom petrece urmatoarele 2 ore hidratandu-ne, hranindu-ne si schimband roata de la bicicleta (o premiera pt. Florin care nu mai reusea sa o puna la loc dupa ce i-a schimbat camera din interior).

Oare cum se schimba roata de la bicicleta ?!

Si o preocupare de zi de sambata dup'amiaza: doamnele se duc la imbaiat (se vede ca au prosoapele pe ele si ne invita si pe noi, noi insa avem roti de schimbat la bicicleta)

Partea buna a penei de bicicleta este ca am timp sa ma plimb un pic prin satuc cat Florin schimba roata. C.A. Rosetti este asemanator Peripravai, cu multe case acoperite cu stuf, varuite cu alb sau alte culori deschise si cu ferestre vopsite in culori tari. Parca aici, unde se ajunge si mai greu decat la Periprava, mai in mijlocul Deltei, influentele moderne in domeniul constructiilor se lasa inca asteptate. Doar sporadic mai apare cate un acoperis cu tabla sau azbociment, majoritatea ramanand fidele traditiei milenare cu strat gros de stuf deasupra capului.











Dupa ce in sfarsit plecam din C.A. Rosetti, prindem drumul pietruit si suntem convinsi ca urmatorii 18 km pana la Sulina viata va fi dulce si frumoasa, fara impins biciclete prin nisip. Mergem ce mergem pe drum, parasim satul si ne indreptam tinand drumul spre inima Deltei. La un moment dat insa inima Deltei este mai proeminenta si apare apa in drum si pare sa fie apa destul de mare, desi drumul se vede continuand pe partea cealalta. Amintindu-ne ce ni s-a spus din sat despre depasirea acestui obstacol, vedem un drum in stanga care speram noi sa ocoleasca in curand marea balta din drum.

Viram stanga si incepem sa mergem mai intai pe un drum mai batut, apoi pe un drum cu nisip - in caz ca ne era dor de impins bicicletele. Nu se vede nici urma de posibilitate de a reveni la drumul pietruit anterior decat trecand bicicletele si bagajele prin apa, care nu pare prea adanca, dar totusi .... Hotaram sa continuam deocamdata pe acest drum ocolitor, avand directia GPS-ului buna (culmea ?!), adica spre satul Cardon, numai ca viteza de deplasare este din nou mult redusa din cauza terenului nisipos. Cred ca si broastele testoase ar fi mers mai repede decat noi prin nisipul asta, macar ele sunt obisnuite taratul pe acest tip de sol, noi veniseram insa pregatiti pt. alt tip de sport, ma putin extrem cred.

Daca nu o luam pe acest drum si tineam drumul pietruit anterior poate nu mai vedeam atatia cai in apa, asa ca profit de ocazie si macar pozez juma' de herghelie.

Boscorodind in gand drumul si apa si inundatiile si ploile, continui si imping la bicicleta, stiind ca totusi nu mai avem decat maxim 5 km pana in Cardon in cazul in care nu intalnim o mare apa in drum. De la Cardon, iarasi teoretic drumul cica sigur nu este decat pietruit si nici nu mai avem cum sa ne pierdem, caci merge in lungul unui canal. Tot impingand la bicla, la un moment dat, drumul face spre dreapta si trece peste balta mult redusa acuma. La ce folos insa ma gandesc eu, ca drumul pietruit era mult lasat in urma si noi nici nu stiu pe unde sa continuam in aceasta mare intindere.

Florin a ramas mult in urma cu Mihnea, pustiu' fiind mult demoralizat de la atata impins bicicleta, cand lui i se spusese de acasa ca va merge PE bicicleta si nu pe LANGA bicicleta. Ma asez in fund undeva pe marginea urmei de drum, cam in praf si in noroi asa, dar alt loc mai bun de meditat nu prea am. Drumul se vede f. slab conturat inainte si, mai grav, pare ca se infunda definitiv acuma in alta balta. Visurile mele cu mancat peste la gratar in Sulina diseara incep sa se spulbere pe masura ce timpul trece, mancare nu prea mai avem, apa defel, dar noi suntem in mijlocul Deltei pierduti pe niste drumuri inexistente de altfel in teorie. Si tot boscorodind eu drumul, ma gandesc ca totusi drumul asta trebuie sa duca undeva, chiar daca se pierde, nu o fi existat el degeaba in pustia asta.

In mijlocul necunoscutului: numai ape si mlastini se vad, noi suntem cu bicla

Si ooo, minune mare, in minutele ce urmeaza trece o masina in mare viteza la 10 m de mine, pe un drum pe care eu nu il vedeam, caci era ascuns de stuf si alte plante mari. Ma gandesc ca in epoca moderna o stea calauzitoare se poate transforma si in masina, imi dau seama ca o masina nu se putea deplasa decat pe un drum practicabil si pt. biciclete si drum care probabil avea directia Cardon. Ii dau lui Florin marea veste, sar prin iarba inalta si 10 metri mai incolo descopar dita' mai drumul.

Cu alte noi sperante infiripate in suflet ne deplasam acuma cu o viteza demna de inaintat spre tinta noastra urmatoare: satul Cardon. Ajungem destul de repede in Cardon, satucul fiind f.f. mic, doar cateva case si un canal. Imi amintesc ca am fost acum cativa ani pe aici, fiind adusi insa cu barca din Sulina pe canal. Recunosc locurile, recunosc chiar si cuiburile de barza si simt ca visul meu de a manca peste prajit la Sulina incepe sa miroasa a realitate, poate chiar a certitudine in seara aceasta.











Putinele case din Cardon sunt si mai uitate de lume decat suratele lor din Periprava si C.A. Rosetti, asa ca ma bucur sa vad din ce in ce mai mult stuf pe casele oamenilor. Traversam rapid Cardonul si ajungem la poduletul peste canalul de Sulina, unde vedem multe multe pasarele zburatacind in toate partile.

De aici intr-adevar avem un mega hiper drum pietruit ce merge clar in lungul canalului ce ajunge in bratul Sulina. Nu este nici o sansa sa pierdem si acest drum. Singurele obstacole pe care le mai avem acuma de intampinat sunt eventual zone de gropi sau bolovani mai mari care ne cam afecteaza partea posterioara destul de avariata si asa de greutatea rucsacului din spate, care, culmea, descarca tot prin intermediul seii la pamant.

Cei 18 km de la C.A. Rosetti pana la Sulina se dovedesc a fi numai vreo 15, cert este ca in prima zi in loc de 30 de km cat era prognozat, noi am facut numai vreo 22 sau maxim 25 de km, nu-mi mai amintesc f. exact. In scurt timp ajungem si in cheiul ce merge in lungul bratului Sulina, vedem oraselul pe malul celalalt al apei si deje incep sa-mi chioraie matele dupa peste.

Pestele la gratar in stomacul meu deja a devenit o certitudine, deci in seara asta chiar mancam peste la gratar. Cu foamea in gat, tocmim repede un barcagiu sa ne treaca apa pana in oras (5 lei de om adult cu bicicleta, pustiu' iarasi e gratis) si in 5 minute pedalam pe Strada I a Sulinei.

Trecand apa ca pe uscat ne vedem visul implinit in momentul in care punem piciorul pe taram de Sulina.

Ne infiintam la Jean Bart la un gratar de peste si savuram cel mai dulce moment al zilei: peste la gratar.

La restaurantul Jean Bart: eu, Mihnea si Florin in asteptarea pestelui mult dorit

Cu burta plina avem grija sa ne interesam si cat ne costa sa ne duca cu barca a doua zi pana la deversor, zona de drum terestru Sulina – Sf. Gheorghe fiind avariata de ape pana in acest punct. Reusim sa negociem la 150 de lei pt. a doua zi, fiind de altfel scutiti si de jumatate din drum de pedalat sau impins in felul acesta.

Corturile ni le punem de aceasta data pe plaja la Sulina, prinzand ultimele momente de liniste pt. o baie in mare inainte de invazia tantarilor. Momentele de liniste din noapte ne-au fost insa adanc tulburate de muzica asurzitoare de la doua terase de pe plaja (in ciuda dopurilor pe care mi le-am pus in urechi), terase care, desi nu aveau decat cativa clienti ametiti de alcool, simteau nevoia sa ii intretina macar cu muzica tare. Preferam si eu totusi sa aud marea, ca d-aia am venit pe plaja.

A III-A ZI (DUMINICA): Dimineata zacem la soare la plaja si la baie in mare pana cand soarele devine prea arzator catre orele 10-11 a.m. Plaja deja se aglomereaza cand noi pornim pe biciclete inapoi spre Sulina pt. un mic dejun combinat cu dejunul si pt. a ne intalni cu omul cu barca. Mancam tot la Jean Bart, alt fel de peste acuma, ca sunt multe soiuri si am vrea sa le incercam pe toate, daca se poate.

La 13.30 p.m. ne suim in barca motorizata ce ne va duce jumatate din drum spre Sf. Gheorghe, pana in punctul din care drumul este practicabil si pentru biciclete. Recunosc ca as fi preferat sa merg pe bicla, desi bolovaneii de pe drum ma cam faceau cu nervii la cat de multi erau, dar macar puteam si noi sa spunem ca am mers integral cu bicicleta tot drumul terestru. Dar asa, ne-am ales si cu o plimbare cu barca prin canalele Deltei.

Mergem cu barca pana in zona deversorului, unde nu se mai putea trece, pt. ca, dat fiind apa crescuta in Delta in aceasta perioada, se depasea pragul si apa se scurgea frumos spre mare pe unde alta data se putea merge pe jos. Ba mai mult decat atat, intr-un alt punct drumul a trebuit sa fie rupt intentionat, pt. ca apa crescuta sa nu inunde orasul, ci sa se poata scurge spre mare. Deci aveam cam doua puncte pe care nu le puteam depasi cu bicicletele si trebuia traversata apa.

La descarcarea bagajului si a biclelor din barca si de aici mergem pe bicicletele noastre

De aici incolo drumul este al nostru, numai bun pietruit, dar pietruit de data aceasta cu bolovanei numai buni de luat in roata si ocolit. Caldura este pe masura, noroc ca mai avem din loc in loc copacei la umbra carora sa ne odihnim. Directia de data aceasta nu mai este greu de urmat, caci merge in lungul canalului ce pleaca din Garla Imputita de langa Sulina si merge pana la Sf. Gheorghe. Noi practic mergem in lungul canalului, fiind despartiti de acesta de o zona de stuf, uneori avand insa si vedere spre apa si zonele mlastinoase dimprejur.

In drum spre Sf. Gheorghe: chiar mergem pe biciclete ... inca

Eu aveam impresia ca in Delta o sa vad mai multe pasari, pasarile insa se speriau prea repede de noi si nu aveam timp sa le vedem, in timp ce vacile, boii si caii stateau relaxati la pozat in apa. Doar niste berze am reusit sa le conving sa stea mai aproape pana ne-am apropiat noi de ele.

Drumul spre Sf. Gheorghe pare sa nu mai prezinte nici o surpriza pt. noi, numai ca, atunci cand mai aveam numai cativa kilometrii pana la destinatie, incepe nisipul, mult doritul si ravnitul nostru impins de bicle pe nisip. Adevarul este ca la cat ne durea fundul de la luat bolovanei in roti, chiar radeam cu Florin si ne-am fi dorit sa mai impingem si noi la biciclete, dar totusi, nu pe nisip.

La impinsul biclei pe nisip eu o iau mai in fata, in timp ce Florin cu Mihnea raman mai in urma. Eu tot insist sa depasesc zona de nisip, apoi inca una si inca una, vad un sarpe, drept pt. care continui cu o viteza ametitoare inainte ca sa il pierd din vedere, mai merg cate un pic pe bicicleta, mai imping la ea, pana constat ca tovarasii de tura nu prea se mai vad demult pe drum. Imi amintesc ca la un moment dat s-a facut un drum slab conturat usor la stanga, dar eu am continuat pe cel clar drept inainte. Acuma, uitandu-ma in zare, mi se pare ca vad doua mogaldete de cealalta parte a lacului care se deplaseaza incet in paralel cu mine. Deschid telefonul si aflu ca intr-adevar ei au luat-o pe partea cealalta a lacului, ca sa evite zic ei nisipul cel mult, desi si pe acolo au avut nisip, dar poate mai putin totusi.

Continui spre Sf. Gheorghe si ajung imediat in marele sau centru, ca, nah, mare e Sf. Gheorghe. Reunesc in curand si cu Florin si Mihnea si ne indreptam urgent spre plaja sa ne punem corturile pana nu incepe ora tantarilor. De data aceasta, avem o plaja mai linistita, fara terase cu muzica asurzitoare, si chiar cu umbrelute care ne vor face umbra la plaja. Dupa ce ridicam corturile, ne intoarcem inapoi in sat la singura terasa unde aflam ca se poate manca peste, este de fapt complexul de camping si casute unde cred ca se tine si Festivalul de Film Anonimul. Acolo ne prinde terifianta ora a tantarilor, drumul de intoarcere fiind o adevarata teroare pt. noi, cu toate insectele care ne intra in ochi, urechi, nas si gura. Pe plaja cel putin, ca sa pot ajunge la cort fara sa fiu ciuruita de tantari a trebuit sa imi pun toata esarfa pe fata, incercand sa intrezaresc la lumina frontalei umbra cortului. Un fel de baba oarba, dar jucata cu tantari.

A IV-A ZI (LUNI): Ultima zi o dedicam numai pt. plaja, baie in mare si o scurta plimbare in Sf. Gheorghe. Asta este cam ziua mea de plaja pe an, dat fiindca eu de regula prefer sa merg pe munte si nu la mare in aglomeratie si prajit la soare.

Sf. Gheorghe nu m-a impresionat atat de mult pe cat ma asteptam, desi imi doream f. mult sa ajung si eu aici. Eu credeam ca are si case coloniale, din zidarie, precum Sulina, numai ca nefiind mare port pe vremuri, nici colonistii nu si-au facut case aici. Toate casele sunt simple si traditionale zonei, conform tipicului zugravite in culori deschise, cu ferestre si garduri intens vopsite si, binenteles, cu stuf la acoperis.



















Ceea ce m-a impresionat insa in mod negativ au fost constructiile iesite din scara ca volum, cu mai multe niveluri decat ar fi fost normal, regimul de inaltime dominant al zonei fiind de parter. Chiar daca acoperite cu stuful traditional, totusi imensitatea formelor creeaza o disproportie neplacuta.

Seara, avem insa surpriza surprizelor, o furtuna de cateva ore, care pe plaja se dezlantuie in adevaratul sens al cuvantului, luand in primire cortul meu vechi Northland Bike Tent, mult prea slab ancorat si cu betele degradate la maxim. Cortul s-a infasurat mai intai in jurul meu, cu mine inauntru, am apucat repede sa bag lucrurile ramase pe afara in rucsac (noroc ca aveam bagajul facut pt. a doua zi), am tras dupa mine thermarestul si sacul de dormit si am ajuns uda fleasca la Florin si la Mihnea in cort.

Asta era cortul meu frumos montat pe plaja inainte de furtuna de seara

A doua zi dis-de-dimineata, inainte de rasarit, mi-am identificat cortul dus de vant la cateva zeci de metri mai incolo, rupt si devastat de furtuna, si am recuperat din el tenda si supra-tenda, mai putin betele si cuiele. Inainte de plecare, desi buimaca dupa numai cateva ore de somn, am prins insa un frumos rasarit al soarelui din mare.

Din Sf. Gheorghe ne-am intors la Tulcea cu rapida de 6.50 a.m. Mai exista una si pe la pranz si un pasager care pleca tot dimineata, dar Florin pe aceasta a preferat-o. In maxim 2 h am ajuns in Tulcea, unde am stationat pt. micul dejun si niste sectanti au incercat sa ma agate la convingerile lor religioase. Apoi, pana spre orele dup'amiezii eram deja in Bucuresti, eu tot drumul dormitand dupa trezirea mult prea brutala din dimineata respectiva si dupa o noapte plina de emotiile unei furtuni.