Creasta Balaurului - cab. Omu - v. Ciubotea - Bran - 4 - 5 sept. 2010

In Bucegi nu mai fusesem demult, cel putin anul acesta se pare ca am fost zgarcita la turele cu Bucegii, numai iarna am bagat ceva schi de tura, in rest numai trekking prin tot felul de alti munti. In gandul meu persista de mult o idee fixa, restanta si ea de multi ani: creasta Bucsoiu Mic sau creasta Balaurului cum i se mai spune. Studiez cu sarg site-ul meteoblue, intrezaresc la un moment dat o fereastra de vreme buna in week-end si, vorbind cu Radu, cadem de accord sa facem o traversare a Bucegilor: de la Gura Diham, prin creasta Balaurului, dormit la cabana la Omu si coborat pe o vale ceva pe partea cealalta in Bran.

Sambata de dimineata la orele 6.30 a.m. sunt deja la autogara pt. a lua microbuzul spre Busteni. La 7.00 a.m. pleaca si la 9.15 a.m. ajungem in parcarea de langa gara din Busteni. De acolo, decid cu Radu sa luam un taxi pana la Gura Diham contra 15 RON, pretul parand mai mult decat acceptabil pt. cei 5 km de mers pe jos de drum. De la Gura Diham incepem urcarea spre valea Morarului, din poiana Urzicii facandu-se poteca spre creasta Balaurului. Pana la bifurcatia spre valea Morarului preferam sa urcam prin Poiana Izvoarelor si apoi de la Pichetul Rosu sa viram stanga spre poiana Costilei, astfel incat in momentul in care intersectam firul vaii cautate sa parasim marcajul si sa incepem sa urcam pe firul vaii Morarului.

Zarul de stanca aflat in firul vaii Morarului la intersectie cu poteca marcata: semn distinctiv pentru cei care nu sunt convinsi care este Morarul

In lungul vaii Morarului urcam pana in poiana cu Urzici si de acolo mai urcam circa inca vreo jumatate de poiana, parasind poteca conturata spre dreapta catre o alta potecuta care pare sa urce inspre versantii Balaurului. Odata ajunsi pe versantul din dreapta al vaii Morarului, incercam sa gasim o cale urcatoare spre creasta Balaurului, dar intamplarea face ca mergand drept in sus la un moment dat dam peste tot numai de perete de stanca. Urcam asadar in lungul peretelui de stanca sau pe sub el, oarecum paralel cu creasta Balaurului, respectiv cu valea Morarului si dupa multa multa orbecaiala si lupta cu zmeurisul incepe sa se contureze din ce in ce mai bine o poteca, dar care iara se pierde si ni se pare noua ca merge prea mult in inima Morarului.

Radu urcand pe sub peretele de stanca, doar doar s-o gasi vreun valcel spre Balaur

Tocmai cand incepeam sa ne facem planuri de urcare a vaii Morarului cu coborare a doua zi pe creasta Balaurului, din lanul de zmeuris si alte buruieni poteca slab conturata face o cotitura brusca de 180 de grade si incepe sa urce mai departe spre creasta mult dorita. Trecerea este putin expusa pe o brana ingusta deasupra unui perete de stanca, dar dorinta de a ajunge in creasta este mult mai puternica, conving morcovii aia ca este cazul sa lase teren liber aici zmeurisului, ma agat bine de cele 1000 de fire de iarba si reusesc sa trec brana si sa ajung langa Radu. N-o fost tocmai f. imbietor mai ales cu un rucsac maricel in spate, dar a mers, nu mai pompasem de mult adrenalina.

Brana cea infricosatoare vazuta din punctul in care imi astept eu randul

Cand ajung pe brana ma tin si cu dintii de iarba, pt. caci este unica priza solida

Dupa depasirea branei, continuam pe poteca slab conturata, dar vizibila, ce urca acum tot paralel cu creasta Balaurului si tot paralel cu valea Morarului, dar in sens invers (deci am facut un cot de 180 de grade). Iarba este inalta si poteca abia se vede, dar zonele unde a fost calcata sunt destul de evidente, mai ales ca in preajma creste multa zmeura, deci ursul cu siguranta ca are foarte des drum pe aici, iar urme vechi ale excrementelor sale le-am tot intalnit pe drum. Ce bine ca ne-a batut Mos Martin poteca, altfel era putin neclara.

Tinand poteca prin iarba care urca incetisor pe curba de nivel, in scurt timp ajungem in saua Timbalului, sa aflata la inceputul urcusului in creasta Balaurului. Aici, in sfarsit, intersectam poteca clasica de urcare in creasta, care se facea pe undeva pe muchia matematica ce urca in Timbal, muchie pe care noi am ratat-o cu succes, caci Radu nu-si mai amintea intrarea aia magica pe sub niste copaci cazuti ???

Vedere din saua Timbalului spre creasta Balaurului, undeva in dreapta la capatul valcelului fiind La Balaur (inceputul crestei adica)

Dupa o scurta pauza in saua Timbalului ne avantam in urcusul abrupt pe fetele pline de zmeuris care ne conduc in creasta Balaurului in punctul denumit La Balaur. Mai intai urcam prin zmeura mare cat noi, culegand in timpul mersului nostru si pretioasele boabe care ne intaresc, ne hidrateaza si ne hranesc in acelasi timp. N-avem timp de pierdut, caci suntem nerabdatori sa ajungem la panorame, asa ca urcum sustinut fara sa ne oprim decat ca sa ne luptam cu ramurile necrutatoare de zmeuris ce intretaie poteca firava. Dupa ce terminam cu zmeurisul incepem sa urcam in lungul unui valcel, de asemenea abrupt rau, dar fara zmeura de data aceasta, ci cu ceva tentative de jnepeni in partea superioara. Poteca urca sustinut si in multe serpentine sus, depasind cateva praguri firave de stanca. Perspectiva este deja fabuloasa spre saua Timbalului si Radu imi tot povesteste cat de fain se vede de sus din creasta. Eu, uitandu-ma la ceata care incepe sa ne invaluie, nu mai pot decat sa imi doresc sa vad macar o bucatica din peisajul incantator din povesti.

De sub punctul denumit La Balaur, se vede tot valcelul urcat din saua Timbalului si pe vis-a-vis incepem sa fim la acelasi nivel cu Acele Morarului

Dupa ce se termina valcelul poteca coteste la dreapta pe o curba de nivel care dupa o mica incursiune prin jnepeni ajunge in creasta propriu-zisa a Balaurului in acel punct denumit La Balaur. Aici facem o pauza de masa si ne bucuram de ultimele momente de vizibilitate buna, caci bau-bau bate deja la usa si vremea se strica.

La Balaur ne prinde ploaia si ceata incepe sa ne invaluie de jur-imprejur 

Cand terminam noi de mancat si dam sa plecam se simt si primele picaturi de ploaie. Sunt aia 1-3 % sanse de ploaie de pe meteoblue, nu o sa tina mult ! La inceput ploaia intr-adevar e modesta si doar burniteaza, numai ca, pe masura ce si noi avansam si ceata urca din vale si ploaia se inteteste, astfel incat in portiunea superioara a crestei si mai ales dupa ce iesim in saua Morarului avem parte chiar de lapovita: toate anotimpurile ca sa zic asa, doar este septembrie, traiasca iarna prematura.

In prima parte a crestei mergem pe poteca de pe versantul drept dinspre valea Bucsoiului 

Apoi la un alt valcel urcam pe acesta drept in sus in creasta

Ajunsi in creasta tinem cat de cat linia crestei pana dam de un mare tanc de stanca si atunci suntem obligati sa o luam pe poteca din dreapta care merge pe sub peretele de stanca. Acolo ne adapostim sub un mot surplombat ca sa imi dea Radu niste baterii, caci acumulatorii mei nu mai vor sa mearga si pace.

In momentul in care peretele de stanca se termina incepem sa urcam pe un mic valcel in stanga pentru a ajunge din nou in creasta si sa vedem un minunat peisaj, acuma repede cat inca s-a mai dus ceata.

Din nou aflati pe linia crestei admiram prima mare coama, care mie mi se pare foarte spectaculoasa si care de fapt avea si o poteca ce mergea matematic pe creasta (poteca se vede slab detot intre bucata de stanca si alea doua pete de jnepenis).

Uitandu-ne de jur imprejur nu prea vedem mare lucru, desi ceata mai are momente de risipire si atunci ni se dezvaluie undeva jos departe valea Morarului.

Vedere spre valea Morarului de pe unul din picioarele Balaurului

Mai departe poteca abordeaza partea din stanga a versantului, tinand insa f. aproape linia crestei. Dupa ce trecem de o mica zona de jnepeni, traversam iar creasta si mergem pe versantul din partea dreapta.

Acuma avem de fapt de depasit o serie de motulete care marcheaza creasta, motiv pentru care este foarte asemuita cu creasta unui balaur, si noi hop-top din solz in solz pe spinare de balaur, ca doar ploua.

Prima parte de motulete o depasim pe poteca ce merge fix pe sub creasta de pe versantul vaii Bucsoiului. Poteca alterneaza cu mici traversee pe zona de stanca, portiuni unde acuma cu ploicica asta situatia devine mai delicata, dar eu descopar ca bocancii mei au o aderenta beton asa ca stau destul de linistita, desi merg cu foarte mare grija.

Dupa ce trecem printr-o portita, poteca se abate din nou pe versantul Morarului, conturandu-se intr-o adevarata brana de capre care merge pe curba de nivel fix pe sub creasta Bucsoiului Mic. Acuma vine momentul adevarului in care intalnim si celebrul pasaj care devenise din auzite sperietoare pentru mine, o mica traversare pe o zona de stanca unde o alta stanca iese putin surplombata, astfel incat eu nu reusesc sa trec decat prin mersul piticului si cel mai sigur mergand in patru labe in genunchi (am descoperit ca am aderenta mai buna cand ma tarasc).

Radu insa se chinuie sa treaca in picioare si stanca bombata il cam arunca in afara, dar persevereaza. La un moment dat ma gandisem sa abordez pasajul pe dedesupt, insa nefiind batuta poteca pe iarba aia uda cu toate pantele la 60 de grade sub mine nu parea f. imbietoare situatia.

Urmeaza apoi inca o portiune de poteca destul de incerta, dar asta mai ales pentru ca urca abrupt in sus peste niste praguri de pamant si iarba combinate cu stanca. Un pic de catarare aplicand strangerea celor 1000 de fire de iarba si ne vedem din nou in creasta matematica.

Ajungem apoi la bucata de creasta ascutita ca un fierastrau, existand firav o potecuta care merge pe partea stanga la maxim jumate de metru mai jos, un traverseu pe zona de stanca si mai departe poteca de pamant.

Spre creasta de fierastrau, acolo undeva dupa perdeaua asta de ceata

Pe creasta de fieratrau, nu e chiar asa naspa, e dita' mai poteca, doar ca nu se vede de departe

Incepem apoi sa urcam niste fete de iarba, poteca trece din nou pe versantul Bucsoiului si in scurt timp iesim intr-un punct din care se vede primul stalp indicator de marcaj de pe creasta Bucsoiului Mare.

Vedem aievea prin ceata stalpul indicator si identificam si poteca pe curba de nivel care merge catre saua respectiva. Ne bucuram oarecum ca nu mai trebuie sa urcam pana pe varful Bucsoiu, caci alt punct de reper nu prea aveam in ceata aia, mai mergem putin pe poteca si dam in marcajul ce vine de pe creasta Bucsoiului Mare.

La intrarea in creasta Balaurului din traseul marcat de creasta Bucsoiului Mare

Cum dam in traseul marcat ce urca mai departe spre varful Omu ne intampina o serie de capre negre. Uit cat de urata a fost vremea pe creasta Balaurului si ca nu am vazut mai nimic din sutele de peisaje care se vedeau in jos, ma concentrez pe capre si ne bucuram si de niste ieduti mai mici.


Ajungem foare curand apoi in saua Morarului, mai urcam un prag stancos si pe lapovita, inghetati, rebegiti si plouati ajungem la cabana la Omu. La cabana ne cazam sus in camerele mici, focul arde in soba, pun aproape toate toalele la uscat si urmeaza in serie un vin fiert, o ciorba, un vin fiert si o fripturica de porc la tava. Nu stiu ce le fac la mancarurile alea, dar stiu ca dupa 7 ore de urcat pe ploaie si ceata sunt un adevarat dar ceresc pe care eu il bag cu nesat in burta.

Cabana Omu in zilele bune cu cer senin deasupra capului (adica a doua zi - duminica dimineata)

A doua zi de dimineata este inca foarte frumos si senin, motiv pentru care facem o deviatie de o ora pana pe varful Bucsoiul Mare, intalnind evident in drum o alta serie de capre negre.

De la varful Omu spre Bucsoiul Mare, creasta Balaurului strajuind in fundal valea Morarului

Admiram mai pe-ndelete creasta Balaurului facuta cu o zi inainte, ma intreb oare pe unde mergea poteca prin diferitele portiuni incercand acuma sa le asociez cu cele din ceata de ieri, nu prea imi iese, dar ma consolez cu ideea ca voi reface creasta in curand.

In poza de jos si cea de sus, creasta Balaurului vazuta coborand de pe Bucsoiul Mare, respectiv mergand spre acest varf:

De pe varful Bucsoiul Mare vad jos pe plaiurile cu iarba o sumedenie de capre negre, cred ca era o conferinta a tuturor caprelor care se tinea acolo sub Bucsoiu. Deja nu mai suntem atat de impresionati de capre negre, vorba aia ne-am intalnit cu ele si ieri si azi, prea detot, devine ceva comun, dar sunt atat de dragalase, mi-as lua una cu mine acasa sa ma invete cum face de sare pe toate tancurile alea si nu-si rupe gatul.


Intorsi la cabana ne pregatim de coborarea spre Bran, alegem sa coboram pe valea Ciubotea pentru a evita forestierul interminabil de pe valea Gaura, desi are si Ciubotea asta puiutul ei de forestier de vreo 5 km numai in comparatie cu 12 km cati are Gaura. Portiunea pana in saua Hornurilor Malaiesti si pana chiar pe varful Scara este inca insorita, deasupra se vede inca un cer senin bec, insa din zare si dinspre vai vine o ceata alba ca spuma laptelui, in spuma asta urmand noi sa innotam pana in caldarea superioara a Ciubotei.

Valea Gaura vazuta din traseul spre saua Hornurilor (Malaiesti)

Coborand spre saua Hornurilor, avem varful Scara in fundal

In momentul in care ne lasam pe muchia ce coboara spre caldarea vaii Ciubotea ceata ne inghite efectiv. Nu prea mai imi amintesc traseul de acum 6 ani cand l-am facut ultima oara, dar imi amintesc ca valea m-a impresionat destul de placut. Imi pare rau ca acuma nu se vede chiar nimica, dar poate totusi s-o mai raspandi ceata.

Coborand pe muchie treptat treptat ne apropiem de saua din care se coboara in valea propriu-zisa si incepem sa iesim din stratul gros de ceata. E clar ca norii se strang pe undeva pe sus la Omu, iar noi pe masura ce coboram se face din ce in ce mai frumos si avem parte chiar si de cer senin la un moment dat.

Din muchia care pana acuma nu ne-a lasat sa ne adancim in caldarea superioara a vaii Ciubotea viram brusc la dreapta, facem practic o intorsatura de 180 de grade si incepem sa coboram spre fundul caldarii. Se vede si imensul perete de stanca din fundul vaii, motivul principal pt. care imi aduceam aminte cu mare placere de aceasta vale. E frumos rau detot tot portalul asta de stanca.

Radu coborand spre caldarea superioara a Ciubotei

Caldarea superioara a vaii Ciubotea vazuta de sub muchia ce coboara din vf. Scara

Formatiunile stancoase din fundul caldarii superioare a Ciubotei se arata a fi foarte maiestuoase, ne pare putin rau ca ceata acopera mare parte din peretele din fundal, dar este bine insa ca totusi caldarea superioara este in mare parte lipsita de ceata. Se vede stana, se vede bolovanul triunghiular unde de fiecare data cand vin si cobor in Ciubotea imi fac poza, se vede pragul glaciar si caldarea inferioara, poienile, traseul, mai este cale lunga pana jos, habar n-aveam eu cat de mult ma vor bate bocancii.

Stana parasita din caldarea superioara a vaii Ciubotea

Pragul glaciar dintre cele doua caldari ale vaii Ciubotea

Pe mentionatul bolovan triunghiular stam si zabovim o vreme, acuma daca tot s-a ridicat ceata macar sa aprofundam imprejurimile si sa ne bucuram de peisaj. E buna rau Fanta aia scumpa cumparata de la Omu pentru hidratare pana la prima sursa de apa, sunt bune si bomboanele carate prin Calimani, abia acuma le mananc, este insa ingrozitor gandul ca mai avem de mers pe un drum forestier.

Caldarea de jos a vaii Ciubotea cu vedere spre pragul glaciar dinspre a doua caldare

Din motive necunoscute mie inca, la coborarea prin padure, probabil mergand sustinut, genunchii incep sa imi joace feste, asa ca nu prea pot sa merg foarte repede, imi trebuie pauze dese pt. a mai relaxa articulatiile si mai ales pt. a mai decongestiona tensiunile acumulate in bataturile din bocanci. Ajungem intr-un final glorios si la drumul forestier, drum pe care eu il credeam mai scurt, dar spre surpriza mea s-a dovedit a fi nu numai lung, dar s-a continuat in mod brutal si cu niste km prin satul Poarta pana am ajuns in Bran. Concluzia = picioare varza !

In Bran ajungem in statia de autobuz fix cand vine rata de Moeciu - Brasov, ajungem val vartej in autogara in Bartolomeu de unde mai incercam inca un autobuz pana la gara. Radu se streseaza ingrozitor ca nu gasim bilet nicaieri, ca urmare decide sa coboram la prima statie unde ma si lasa balta in favoarea mersului pe jos dupa GPS pana la gara. Cum picioarele si bataturile mele sunt varza, dau din colt in colt si pana la urma reusesc sa fac rost de un bilet, ajung val vartej la gara cu un autobuz si de acolo ma imbarc in microbuzul de Bucuresti pentru a incheia circuitul acestei traversari a muntilor Bucegi. Culmea, acelasi microbuz il prinde si Radu, numai ca el ajunge ceva vreme dupa mine, ca el a vrut sa-si prelungeasca tura cu un frumos mars pe linia ferata din cartierul Bartolomeu si pana la Gara Brasov.