Din nou la cabana Barcaciu - 30 noi. 2013

Vine Diana pe la mine pe la Sibiu si vrea sa mergem pe munte. Sambata dimineata plecam spre Barcaciu, cu Diana la volan. La Poiana Neamtului (unde apropos, tocmai trantesc o dita' mai hardughia de pensiune noua in locul cabanei micute si cochete care era inainte) constatam ca suntem singura masina parcata. Ne echipam si o dam la deal ca-i frig rau. Si incep bine afundandu-ma in namol pana peste glezne in superbul drum forestier proaspat exploatat. Namolul de pe parazapezi oricum nu am putut sa il curat decat a doua zi in zapada, dupa ce s-a uscat si s-a udat din nou, deci stratul de namol era gros rau.

Pana la cabana Barcaciu am facut 2 h 1/2 in conditiile in care pe ultima portiune stratul de zapada a crescut considerabil si nu am mai putut sa tin ritmul initial. Diana alearga la maratoane, doar ca fiind mai scunda trebuie sa dea mai mult din picioruse. Pe ultima portiune stratul de zapada este chiar gros, da' gros detot, ajunge si la jumatate de metru, noroc ca este pulvar si inaintez mai usor.

La Cabana Barcaciu nea Petre vorbeste la telefon din balconul cabanei zice el, adica din veranda. Coana Mariana o bagam in priza sa ne dea ciorba si mamaliga, eu bag in mine ca sparta ca mi-este foame rau, iar nea Petre mai astepta sibieni sa urce.

Stam in fata cabanei la soare, este cam frig, dar cu ceaiul cald pompat in vene rezistam. Mai stam la plaja, dar este soare d-ala cu dinti. Cainii se suie pe noi vorba aia sa ne linga si pe fata, sunt foarte fericiti ca au cu cine sa se joace si alearga de colo colo prin zapada sa ne arate ce stiu ei sa faca. As fi vrut sa ramanem la cabana sa fie o seara linistita, mai ales acum ca aflasem ca nu este nici un grup mare la cabana, dar Diana vrea sa ne intoarcem la Sibiu si sa mai facem si maine o tura prin Cindrel.

Coborarea nu mi s-a mai parut atat de lunga precum urcarea, ca normal nu am mai batut poteca si am stiut sa evit si stratul de juma' de metru de namol din noul forestier tras pana aproape de cabana. La Sibiu ne-am infipt intr-o pizza comandata si un film psihologic, din care am inteles ca intr-o casnicie comunicarea si deschiderea sunt esentiale.

Poze de final cu nenumarati catei frumosi, jucausi si fericiti direct din sanul muntelui.

PS: Pe drum am vazut nenumarate urme de urs si de mistreti, ei cu ale lor, noi cu ale noastre, evident ca am urlat cat am putut ca sa ne anuntam  prezenta acolo si sa ne marcam trecerea in siguranta.

Incercand sa cucerim lacul Urlea - 9 noi. 2013

Iar nu am reusit sa stau acasa, desi ziceam ca gata we asta chiar stau in Sibiu si ma duc doar asa pe langa casa putintel la relaxare. Cum poti sa stai la relaxare cand este vreme atat de buna si in Fagarasi inca nu este zapada?! Si cum in zona Urlea nu fusesem nicioadata si imi doream foarte mult sa vad si eu locatia fostei Cabane Urlea, am zis ca este ocazia ideala pentru o asemenea incursiune. Doar ca, ramasesem cu amintiri de cand ma fermecase in anii trecuti Lacul Urlea, asa ca vroiam musai sa ajung si la lac, dar nu venind pe creasta, ci venind de jos de la fosta cabana.

Bag documentare pe harta si il intreb pe Florin Fratu (userul multi pe carpati) cum imi recomanda traseul. Mai aveam eu si alti specialisti in Fagarsi de interogat, dar daca Florin mi-a raspuns atat de clar si de succint, am fost mai mult decat perfect lamurita. El a facut multe remarcari in Fagarasi si stia la perfectie starea marcajelor si a traseelor (cu mici decalari temporale din teren). Cert este ca din cele 3 trasee care pleaca din Breaza spre fosta Cabana Urlea imi spune fara sa ezite ca imi recomanda urcarea pe la Coltii Brezei si nu ma sfatuieste pentru traseul pe Valea Brezcioarei din cauza exploatarilor forestiere care au distrus mult drumul si poteca, traseul fiind practic impracticabil. Despre Valea Pojortei nu stie insa mare lucru, asa ca ma ofer pe post de cobai sa ii ofer informatii proaspete din teren, asa ca iau acest traseu in calcul ca solutie pentru traseul de intoarcere.

Plecarea in traseu o facem deci din satul Breaza si pana la urma decidem sa urcam pe Coltii Brezei, cu plecare de la Manastirea Breaza. Nestiind exact pe unde incepe traseul am facut "imprudenta" sa trecem prin curtea manastirii (care e "proprietate privata"). Cand am spus celor de acolo unde vrem sa mergem, in loc sa dam de niste oameni binevoitori ca la manastire, ei s-au apucat sa ne alunge, spunandu-ne sa plecam de acolo, ca nu de acolo incepe traseul, ca este proprietatea lor acolo, ca sa nu ne mai intoarcem pe aici, ca nu avem voie, ca .....cvtftjhioniomoifukl !!!

Trecem de manastire, auzindu-se in departate latratul cainilor si boscorodelile popilor care tot nu intelegeau cum de nu intelegem noi ca nu avem voie in curtea manastirii (din punctul meu de vedere este curtea Domnului, nu a manastirii lor!).

Incepem sa urcam pe muchia cu Coltii Brezei care pleaca fix din spatele Manastirii Breaza si duce abrupt in cateva minute la urmele Cetatii lui Negru Voda. Minunatie de ziduri vechi de secole. Daca intram prin traseu pe unde ma trimiteau popii din nu stiu ce forestier, ratam cetatea.

Cetatea lui Negru Voda a fost construita fix pe muchia muntelui, si mai bine zis in lungul acesteia. Noi a trebuit practic sa escaladam si sa descataram o parte din zidurile acesteia ingropate sub pamant, asfel incat parcursul este destul de anevoios si tot ne strecuram prin urmele ramase de la cetate. Mai mergem pe muchie in lungul unei poteci si apoi din dreapta vine un drum de TAF care urca puternic in sus si in lungul caruia intalnim si marcajul bun. Urcam abrupt, dar abrupt rau detot pe forestierul asta. Nu credeam ca poate urca atat de abrupt un forestier, dar uite ca se poate. Traversam Poiana Coltului si continuam forestierul abrupt ca pe acoperisul de la casa, intersectand binenteles stanga/dreapta tot felul de alte drumuri, drumulete si drumusoare de exploatari forestiere.

Se termina forestierul, intram pe nesimtite pe poteca normala de munte care da sa urce spre fosta Cabana Urlea, dar poteca asta deocamdata urca spre cabana prin coborare. Acum inteleg de ce se facea atata pana la cabana, ca de fapt urc mult mai mult decat diferenta de nivel de pe harta, urc si ce cobor de nu stiu cate ori, ca poteca pe la Cabana Turnuri.

La un moment dat, cand intersectam marcajul care venea din Valea Brezcioara, intram direct in exploatarea foerstiera si incercam sa "innotam" prin ea: busteni cazuti, las' ca-i sarim, pamant ramat, las ca ne cataram pe el, dar la faza cu multe crengi de brad in care te afunzi pana la genunchi ne depaseste problema. Eu reusesc sa ma catar pe un mal si sa regasesc poteca, ceilalti innoata prin crengi pe post de caiac. Pe aici pe undeva cica era si un izvor odata, dar la ce-ti trebuie izvor cand cabana este parasita si in paragina de ani de zile, iar lemnul se exploateaza in voie aici. Evident ca este sters de pe fata pamantului bietul izvor. Simtind ca nu mai este mult pana la cabana eu o tai in sus si pana ajung si coechipierii mei mai fac niste poze la fosta Cabana Urlea

Cabana Urlea parea mica si cocheta si cred (sper!) ca a adapostit multa voie buna si cantece de munte. Pacat ca am ajuns sa o cunosc intr-o asemenea forma de degradare avansata. Cumva simt ca Fagarasii ar avea nevoie de mai multe cabane, mai ales ca pe sud nu sunt mai deloc cabane (sau poate nu stiu eu de ele).

Si pe tocul usii la una din camerele parasite din cabana trona grandios aceasta afirmatie:

... no comment, perfect adevarat: romanii au in general o problema cu curatenia, nu numai curatenia din munti

In poiana Cabanei Urlea ne punem la un mic dejun tardiv si bagam in noi tot ce se poate. Eu imi inaugurez sandwich-ul cu quinoa si usturoi, numai ca am pus mult usturoi si ma doare stomacul de la el, asa ca il linistesc cu niste ceai cald, din care suge ca sugativa si Dedexu. Pe la 11.15 a.m. pornim mai departe spre ceea ce speram noi sa fie Lacul Urlea, in conditiile in care vroiam sa ne intoarcem in aceeasi zi inapoi la masina si inapoi acasa la Sibiu.

Lasand in urma fosta Cabana Urlea incepem sa urcam pe marcaj in sus spre Varful Mosu, o portiune a acestui traseu sau poate toata culmea fiind denumita Sleaul Mosuletei.

Si pentru ca ma bucuram foarte tare ca am iesit din padure si vom avea si noi panorame, iesirea din padure o sarbatorim printr-o intrare in jnepeni si o mica lupta, asa de control, cu plantele incapatanate care vor sa iti bareze trecerea cu orice pret.

Dedex avea un clopotel la rucsac care suna mereu, asa ca eu o tai in fata ca sa iau distanta de clopotelul rasunator si sa pot sa ma uit mai linistita la peisajele inconjuratoare.

Vedere din Sleaul Mosuletei spre ceea ce cred eu ca pe harta corespunde cu Plaiul Scarisoarei

Cum iesim din padurea de jnepeni si ajungem in culmea muntelui (lata rau culmea asta!), mi se pironesc ochii intr-un refugiu. Eu stiam ca de sus de la Lacul Urlea vazusem un refugiu jos in vale si ca urmare am crezut ca asta este refugiul respectiv. Ma tot uit pe harta, ma tot misc prin teren sa vad daca recunosc ceva, dar pana la urma ma gandesc ca mai avem de mers si ca asta este un refugiu suplimentar, despre care nu stiam.

Refugiul din Sleaul Mosuletei este montat fix sub Varful Mosu si are panorama directa spre refugiul care se vede sus in Muchia Sambetei si spre cel din Plaiul Scarisoarei (acum vad ca in fiecare muchie nordica au fost puse refugii).

Vedere din Sleaul Mosuletei spre ceea ce cred eu ca pe harta corespunde cu Piscul Somnului (undeva in stanga fiind Varful Urlea si pe muchia din spate Varful La Cheia Bandei si Cataveiu)

Dupa ce ratacim poteca foarte slab conturata, in ciuda marcajelor din ani in pasti, ne indreptam spre o sa in stanga care pare sa urce spre un nou platou al muchiei noastre, dupa depasirea pe dedesupt a Varfului Mosu.

In poza de jos si cea de sus se vede traversarea pe fata nordica pe sub Varful Mosu

Iesim in sfarsit sus in muchie, bine vorba vine muchie, ca este dita mai platoul si observam bifurcatia spre Curmatura Zarnei. Incep sa mi se limpezeasca lucrurile in cap si sa imi dau seama cam pe unde suntem: eram ca sa zic asa foarte departe de Lacul Urlea si, cum vantul ne batea din fata, inaintam si cu o viteza supersonica aproape egala cu zero.

In spatele nostru am lasat Varful Mosu si ne-am indrepat spre Varful Urlea, teoretic existand o bifurcatie care inainte de caldarea cu Lacul Urlea ar face o scurtatura in acea directie (teoretic pe acolo vroiam eu sa mergem la Lacul Urlea, fara a ajunge pe varful omonim, dar orele fiind inaintate cam suspin a retragere).

Vedere din urcarea spre Varful Urlea spre Curmatura Zarnei

Vedere din urcarea spre Varful Urlea spre Varful Leaota (unul din varfurile alea de acolo)

Vedere din urcarea spre Varful Urlea spre caldarea lacului omonim (aia mare de sub creasta) si Varful Iezerului

Vedere din urcarea spre Varful Urlea spre muchia care hat departe se infige in creasta principala a Fagarasilor

Cand ajungem noi sa zarim macar caldarea care adaposteste Lacul Urlea, orele pranzului bateau spre 14, asta insemnand inca 3 ore de lumina si noi aveam drum destul de lung de intoarcere. Vantul batea amenintator din fata, pe mine ma enerva la maxim ca nu mai eram in stare sa fac mai nimica si ma storcea efectiv de toate puterile, iar coborarea si apoi urcarea inapoi daca ne-am fi dus la lac ne lua vreo 2 h mers sustinut. Deci clar acest traseu este de facut la 2 zile, la o zi si fara bagaj este alergat si nu ai timp sa te bucuri de peisaj. Undeva sub caldarea Lacului Urlea vad si refugiul de care imi aminteam eu, deci nu m-am sclerozat chiar detot, doar ca am incurcat putintel oalele/ caldarile montane. Ne bagam undeva intr-un sant sa mancam cate ceva, vantul batand destul de turbat in afara fortificatiei noastre naturale. Zgribulim bine, inghitim mai mult in sec ce aveam de mancare si plecam val-vartej la vale inapoi spre Cabana Urlea.

Pe coborare am marea surpriza de a nu ma durea genunchii, desi am simtit eu ceva junghiuri, dar mi-am pus cuminte genunchierele si am mers incet sprijinindu-ma in bete. problema este insa ca de la bocancii cu talpa rigida folositi mult pe teren dur (cele cateva stanci?!), mi s-au transmis niste socuri nu tocmai amabile in coloana la zona lombara care ma doare de mor. Imi amintesc ca aceleasi dureri le-am avut si anul trecut cu plasticii in picioare, pentru ca nu stiam ca nu era zapada la Cabana Suru si eu plecasem echipata pentru marile zapezi. Asa ca acum trebuie sa ma tot opresc ca sa mai mi se calmeze durerile pana ce Mihaela, vazand ca ma chinui cu spatele, imi da bocancii ei si ea se sacrifica cu ai mei. Pana la finalul turei mi-a trecut durerea de spate (deci era de la talpa rigida a bocancilor) si mi-am revenit admirabil, doar ca am scransit ceva din dinti.

Coborarea finala am facut-o de la fosta Cabana Urlea pe Valea Pojortei. Valea incepe cu o coborare mai abrupta decat orice traseu marcat facut vreodata de mine, cred ca si Sistoacele ce coboara din Acele Morarului erau mai blande ca inclinatie. Panta asta de coborare pe care mergeam noi cred ca depasea lejer 45 grade, iar poteca la inceput cobora chiar in jos, abia apoi indulcindu-si panta cu ceva serpentine. Noi am ales sa coboram pe acolo stiind ca Dragos stia ceva de un drum forestier care duce fix sub cabana - asta insemnand ca dupa ce am ajuns in firul vaii, am mai mers in lungul apei, pe intuneric pret de cel putin o ora ca sa ajungem la acel forestier. Dar ghidati de indemnul ca "forestierul ajunge pana sub cabana" (indemn care devine lait motivul turei noastre nocturne pana la masina), am tot sperat sa se intample forestierul acela mai repede. Si cand in sfarsit s-a intamplat forestierul, ne-am trezit cu un zid de busteni de 5-6 metri pus transversal pe tot drumul ca sa nu se treaca cu masinile si a trebuit sa il escaladam pe la extremitati. Am fost insa rasplatiti in satul Breaza cu o ciorba pe cinste la pensiunea facuta cica de cei care detin darapanatura de Cabana Urlea. Am ajuns inapoi in Sibiu mult prea tarziu pentru alte planuri si am adormit fericita cu torsul pisicii la picioare.

Maraton pe creasta Vartopel-Arpasel - 26 oct. 2013

Imi doream de mult timp sa fac si eu celebra Creasta Vartopel-Arpasel. Mai bine zis tot auzisem multe despre aceasta creasta si ma intrebam evident retoric daca eu oare as fi in stare sa o fac!? Anul trecut am vazut insa creasta pentru prima oara in viata mea vazuta de sus, de pe Muchia Netedu-Buteanu si din Varful Vanatoarea lui Buteanu. In rest mai vazusem Creasta Vartopel-Arpasel numai de jos din Valea Fundul Caprei si nu prea imi puteam da seama cum arata de sus. Dar de pe Vanatoarea lui Buteanu i-am facut poze (ca nu am mai prins-o in ceata) si am inceput sa o studiez mai bine. Nu pare asa de terifianta, adica daca tot eram in Netedu-Buteanu nu mi se parea ca Arpaselul ar fi cu mult mai greu. L-am intrebat atunci pe Fane Tulpan ce parere are (eu fiind o cuminte eleva la scoala lui de alpinism pe muchii fagarasene): cum merg, daca as putea sa o fac si Fane mi-a zis ca imi trebe "pisic", adica trebuie sa am un psihic bun ca sa ma pot controla pe acolo pe sus ca-s portiuni aeriene. Anul trecut nu stateam asa bine cu psihicul, dar anul asta am lucrat mult la capitolul controlul fricii in trasee, am mers mult in ture care implicau si catarare si pasaje expuse, m-am antrenat mental pentru pasaje expuse si a naibii treaba ca a functionat bine tehnica asta. Si dupa ce am mai facut si Acele Morarului cu expunerile de pe acolo si am fost incurajata ca pot sa fac si Arpaselul, am zis ca, gata, trebuie sa incerc, i-a venit sorocul, simteam eu ca era momentul s-o fac si pe asta. Si a simti ca a venit momentul sa faci ceva in viata este esential, pentru ca pana acum nu eram hotarata sa imi infrunt frica sa fac creasta asta zimtata si expusa, dar acum simteam ca pot sa fac, pur si simplu simteam.

Dupa implinirea celui mai frumos vis al meu de montaniard, care se numeste Acele Morarului, am zambit eu in barba de fericire vreo saptamana, dar aveam nevoie de un nou target care sa ma motiveze, ceva care sa ma provoace sa-mi depasesc din nou limitele. Si cum iarna batea la usa, nu mai era foarte mult timp ramas pentru Arpasel, asa ca trebuia sa se produca pe undeva pe acolo.
Ciprian imi bagase soparla cu Arpaselul, dar nu ne-am potrivit deloc la ture, asa ca am suspinat din greu si am zis ca poate nu este momentul sa fac Arpaselul. In alt weekend chiar vorbisem si cu Senty si cu Tazu' sa facem Arpaselul, il convinsesem si pe Radu sa vina, dar iarasi nu s-au aliniat astrele, a dat prima ninsoare. Dar nu si nu si nu, eu sunt convinsa in sinea mea ca va mai veni un val de caldura, va topi toata zapada din Fagarasi (ei, nu toata, dar macar pe creasta) si atunci voi putea face Arpaselul.

Ma intorc destul de posomorata de pe Creasta Builei, o creasta de 1A unde avusesem nevoie de coarda pentru ca facusem prostia sa imi iau rucsac mare in spate. Acasa gasesc mesaj de la colegul de club Akos fix cu Arpaselul. Tinuse minte ca ii facusem capul calendar acum juma' de an ca vreau sa merg pe Arpasel. Acum venea in Fagarasi cu niste colegi de club si isi amintise de mine. A fost mesajul lui Akos ceva de genul punct ochit - punct lovit. Programam tura pentru sfarsitul lui octombrie si nu exagerez, dar am intrat in fiecare zi pe meteoblue sa urmaresc prognozele si sa ma bucur de evolutia incalziii globale care topea zapada de pe webcam-urile de la Balea cu pasi repezi. Am studiat zi de zi prognoza si s-au alinit astrele: se prevestea un week-end cu o vreme perfect de stabila, cu un soare perfect, intr-o perioada perfecta din viata mea, cu niste oameni care cred ca erau perfecti, totul se alinia la marea perfectiune fara ca eu macar sa fac ceva.

Venim unii dintre noi de vineri seara (eu cu trei medieseni) la Balea Lac si sambata dimineata plecam spre Lacul Capra prin saua omonima. Vorba vine plecam, ca plecam cu cel putin o ora intarziere, adica pe la 9.00 a.m., ca la 8.00 a.m. cand a venit Akos si cu restul, in afara de mine nu era nimeni gata.

Coborarea spre Lacul Capra printre petice de zapada

De la Lacul Capra, trecem pe langa Monumentul Alpinistilor si ne inscriem in depasirea muchiei ce ne desparte de caldarea vasta si imensa a Fundului Caprei. Si cum coboram eu asa alene in Fundul Caprei dintr-o data mi se deschide in fata ochilor toata creasta in maretia si splendoarea ei: Creasta Arpaselului.

Traversez timorata pe sub Creasta Arpaselului ca si cum ar fi trebuit in fiecare moment sa pice ceva de acolo de sus. Abia am curajul vorba aia sa ma uit in sus, dar atat cat ma uit, ma bucur sa nu vad pereti verticali, ci doar expusi. Cu expunerea am invatat sa ma controlez si sa ma descurc, cu peretii verticali insa nu, acolo este cu totul alta mancare de peste.

Incepem sa urcam spre Fereastra Zmeilor si incep sa vad Creasta Arpaselului din alta directie. Vom urca in Arpasel din Creasta Vartopel, creasta direct accesibila din Portita Arpasului care se afla pe traseul marcat de Creasta Fagarasului.

Urcand spre Fereastra Zmeilor lasam in urma caldarea Fundul Caprei, prin care am traversat pe sub Creasta Vartopel-Arpasel (si acolo sus pe cer inca se vede suava luna)

In Fereastra Zmeilor pandesc momentul inceperii ascensiunii pe Creasta Vartopel

Dar pana una alta nu pot sa nu ma uit in zare spre Varful Arpasu Mare si Podragu (si iar imi amintesc ca vroiam sa fac traseul prin caldarile nordice spre Podragu si nu am apucat)

Incepem sa urcam muchia abrupta care ne duce din Fereastra Zmeilor spre Creasta Vartopel. 

In spatele nostru lasam jos zona denumita La Trei Pasi de Moarte, apoi o urcare pe o muchie cel putin interesanta spre Varful Arpasu Mic si mai departe spre Varfurile Buda, Raiosu si Museteica

Ajungem in Creasta Vartopel si nu mai pot de fericire sa vad ca o sa mergem pe muchii inguste. Asta deja imi placea de la Creasta Acului Mare si abia asteptam sa merg pe muchie de cutit.

 

La inceput nu vom merge asigurati, dar dupa o perioada vede Akos ca eu ma misc cam incet (de fapt eu faceam tone de poze), asa ca voi fi legata in coarda. De acum inainte, de cate ori vreau sa ma opresc sa fac poze, o sa simt o smucitura in coarda care ma trage mai departe. 

Creasta Vartopel nu este o muchie quasi orizonatala si ingusta, nuuuuuuu, urca si coboara de te innebuneste. Daca la urcare este mai usor ca nu ma dezechilibreaza coarda in care sunt legata, la coborare este chiar naspa ca orice smucitura ma dezechilibreaza si risc sa ma duc de-a berbeleacul cu toti aia 15 m de coarda pe care ii aveam fata de coechipierul din fata (eu incheiam sirul de 4 cati eram legati in coarda).

Totusi ceea ce ma bucura este faptul ca este usoara catararea si nu imi pune probleme de nici un fel.

 

Mi-este foarte greu sa descriu Creasta Vartopelului, poate pentru ca am mers peste viteza mea de asimilare a informatilor si amusinare a terenului. Imi amintesc doar ca am urcat si am coborat pe chestii mai mult sau mai putin abrupte, pe fetele nordice mai era zapada (tare !), zonele de catarat erau expuse, dar fiind legata nu am avut probleme. Ar fi fost si greu sa cadem toti 4, mai ales ca dadusem coarda printre tancuri.

Ajungem in Varful Turnul Vartopel, punctul in care ia sfarsit Creasta Vartopel si incepe teoretic Creasta Arpaselului. De fapt, cred ca Creasta Arpaselului incepe din poarta omonima, aflata putin mai incolo de Turnul Vartopel - intre Varful Fantana si Varful lui Adam. Din Turnul Vartopel se vede insa toata Creasta Arpaselului in splendoarea sa - cu Urechile de Iepure si cu Varfurile Capra si Buteanu in fundal (teoretic cred ca acolo iese creasta, doar ca retragerea uzuala este un pic mai devreme, din Vf. Portitei).  

Din Turnul Vartopel facem primul nostru rapel pe un fel de jgheabo-horno-valcel, nu stiu cum sa-l denumesc. Este o chestie care cica se poate si descatara cu mare atentie, dar cum mie imi place sa fac rapel si am piton de rapel, atunci categoric rapelez fericita.

Dupa rapelul de pe Turnul Vartopel ajungem undeva sub Varful Fantana si Varful lui Adam, cotim pe valcel la stanga in jos pentru a ocoli varfurile mai sus mentionate si vom reintra in traseul de creasta (de data aceasta Creasta Arpaselului) unde terenurile se mai domolesc deocamdata.

Trecem de Obeliscul in forma de revolver dupa parerea mea si ne indreptam cu pasi repezi pe creasta usoara aici, care ne conduce spre Urechile de Iepure (iepurilaaaaaaaaaaaa, here I come!)

In poza de sus se poate vedea Turnul Vartopel (varful din dreapta cel mai proeminent) din care am facut noi rapel, apoi in stanga sa Varfurile Fantana si Varful lui Adam (cica are niste sarme pe el). Traseul adoptat de noi a fost pe undeva pe fetele si branitele de iarba pe la baza acestora, ocolind spre dezamagirea mea o buna bucata de creasta.

Ajungem la prima Ureche de Iepure - Urechea Estica, unde se monteaza val-vartej o mansa pana sus.

Ajunsa in varful Urechii Estice fac poze in toate zarile, fericita ca pot sa stau si eu sa asimilez tot ceea ce mi se intampla pana vin si restul de 13 oameni sus.

Totusi nu pot sa stau foarte mult sus, ca locul este ingust si nu vom avea loc. Este deja montat rapelul pana in strunga dintre Urechile de Iepure, asa ca sunt prima care ma duc sa rapelez. Din ureche pana la locul de rapel se coboara pe un cablu si multe sufe amenajate. Locul pare destul de expus si ca sa imi pun dispozitivul de rapel stau frumos pe o branita in stanga lantului de rapel, asigurata bine cu zelbul. Ca sa intri insa in rapel vrand nevrand trebuie sa fac un salt si sa ma cam arunc in coarda venind de pe branita aia din stanga. Mi-este cam tarsa mie sa ma arunc in coarda, dar incet incet, pas cu pas, mai bine zis genunchi cu genunchi, o fac si pe asta si rapelez jos intre urechi.

Rapelul de pe prima Ureche de Iepure - Urechea Estica

Astept pana mai vin unu doi catartori in strunga langa mine, se pune o mansa pana pe urmatoarea ureche si catar si eu sus in varful acesteia.

Vedere de pe a doua Ureche de Iepure - Urechea Vestica spre prima Ureche de Iepure - Urechea Estica (cu oamenii care rapeleaza de zor)

De pe Urechea Vestica se vede continuarea Crestei Arpaselului spre Varful Capra si Vanatoarea lui Buteanu. Stam foarte mult la pasajele astea cu Urechile de Iepure, cred ca cel putin 2 h, pentru ca suntem 13 oameni care trebuie sa catare si sa rapeleze pe o singura coarda. Asa ca inserarea ne cam bate la usa si incep sa ma intreb sincer daca vom ajunge la rapelul final pe lumina. Nu prea ma incanta pe mine sa mergem pe intuneric pe acolo, doar vroiam sa vad traseul. 

De pe a doua Ureche de Iepure se fac doua rapeluri: primul pana intr-o inseuare ceva, al doilea cumva in lungul crestei pana intr-un punct unde aceasta devine mai plato-orizontala. 

Primul rapel de pe a doua Ureche de Iepure - Urechea Vestica vazut de sus

Primul rapel de pe a doua Ureche de Iepure - Urechea Vestica vazut de jos

Mai departe avem de rapelat pana in creasta matematica, noi fiind inca in peretele celei de-a doua Urechi de Iepure - Urechea Vestica

Al doilea rapel de pe a doua Ureche de Iepure - Urechea Vestica vazut de sus si in jos se vede creasta

Ajunsa in creasta din nou pe picioarele mele, se vede inapoi a doua Ureche de Iepure - Urechea Vestica, cu cele doua rapeluri ale sale (cu omuletii aia multi insirati pe acolo pe toata urechea)

Hat departe in zare, si totusi atat de aproape, se vede Varful Arpasu Mic, cu custura spre vecinele sale Buda, Raiosu si Museteica (vreau sa fac si muchia aia care le uneste)

Dupa ce in sfarsit ne strangem prima echipa de rapel, luam o coarda din cele 3 pe care le aveam la 13 oameni si mergem mai departe pe Creasta Arpaselului. S-a pus problema sa ne retragem, dar pentru ca nu se mai vedea foarte mult de mers pana pe Varful Portita, insist sa mergem sa terminam creasta si sa amenajam rapelul final.

O portiune vom merge neasigurati, pe urma insa cand isi reintra in drepturi lama de cutit, ne cam legam in coarda, ca eu iarasi merg cu incetinitorul. Legata in coarda nu prea imi place ca se intinde coarda si ma trage (evident ca iarasi sunt ultima), dar si daca picam pe undeva nu aveam unde sa ma opresc dupa ce depaseam vecinele fete de iarba, asa ca mai bine asigurata si cu coarda trecuta printre tancuri. La un moment dat mi se blocheaza coarda pe fata nordica, fusese mai larga si pe urma cand s-a intins s-a prins intr-un cioc ceva surplombat si nu vroia sa o mai recuperez de acolo. Am zbierat cat am putut eu ca sa imi lase coarda mai moale cei din fata si sa o pot scoate dintre tancurile de stanca. 

 

Creasta Arpaselului, ca si vecina sa Vartopelul, urca si coboara pe aceasta portiune intr-o fericire. Doamne fereste sa fie orizontala cumva. Pasajele nu-s grele, doar ca unele dintre ele sunt expuse si mergi cam la limita, asa ca acolo mi-a prins bine ca eram legata, chiar daca eram opusul capului de coarda - sfarsitul de coarda, adica daca picam tot ca un cap de coarda maturam si pendulam pe acolo.

Pe ultima portiune inainte sa travesram si sa ajungem pe Varful Portita (de unde se face rapelul final) avem de coborat o fata sau un varf, ma trage coarda atat de tare, incat prefer sa ma scot din asigurare si sa merg la liber. Pe acolo pe unde eram nu mi se parea atat de expus, desi acum cand ma uit in poze incep sa inteleg de ce ma legase sefu' Akos in coarda si bine facea.

Pe Varful Portita ne punem pe asteptat restul oamenilor sa vina ca sa mai facem rost de o coarda si sa facem rapelul final dintr-o bucata: una bucata de rapel de 47 metri cica. Eu imi pun un anou pe dupa un tanc si incropesc o asigurare, ca nu mi se pare foarte pasnic locul si numai ce dadusem din greseala un bolovan in jos si vazusem cum se duce ... 47 de metri pe verticala. 

La rapel am asteptat foarte mult, mai ales ca un stimabil in fata mea a rapelat 47 m in 15 minute, era prima oara ca facea rapel in viata lui pe Creasta Vartopel-Arpasel, asa ca am inghetat bine pana sa imi vina randul. 

Rapelul final din Varful Portita este lung rau frate. Am mai facut eu rapeluri de 40 de metri, dar parca asta chiar a fost lung rau detot. Rapelam si se perindau prin fata ochilor mei toate pitoanele intermediare de rapel si toate regruparile amenajate. Eu imi puneam problema cum ai putea sa le vezi daca rapelezi, dar acum imi sareau in ochi toate si erau multe si eu tot rapelam, ma mai uitam in jos, mi se parea ca mai am foarte mult, vorba aia puteam sa vad si un film in timp ce rapelam, si tot rapelam. Imi amorteste mana pe coarda ca instinctiv strangeam coarda ca pe cel mai sfant lucru, dar mi-este frica sa strang prusicul prea tare ca sa nu se blocheze si sa ma chinui pe urma sa il debolchez. Si iarasi rapelez, ma uit in jos, tot mult mai am, oamenii se vad mici detot jos in strunga. Dau de o suroplomba, incep sa ma rotesc in aer, hmmmmm, nu prea imi place, sunt sus atarnata la mama naibii si ma si rotesc. Simt nevoia sa pun picioarele pe ceva, ajung la ceva mai vertical, este bine sa am ceva pe care sa pun picioarele, ma incalcesc intr-o regrupare, ma descalcesc din regrupare, iarasi rapelez. Bai frate, este lung rau rapelul asta si nu se mai termina, in sfarsit ma apropii de final, rapelez, ajung! Yeeeeeeeeee ! Drept cadou Akos imi inmaneaza carentul de membru CAR care era la d-nul Dinu Mititeanu de cand devenisem eu membru la inceputul acestui an. Se pare ca oficial sunt "halipinista", daca un rapel ma poate face asa ceva.

Dupe ce ne mai strangem cativa oameni, incepem sa coboram pe valcelul plin de grohotis in jos la vale spre Fundul Caprei. Multi bolovani, teren foarte instabil, lung si sinuos valcelul asta, dar nu atat de lung precum rapelul si ajungem in Fundul Caprei.

Ajungem in Fundul Caprei si ne indreptam pe inserat spre refugiul de la Balea. Ne insiram pe traseu care cum rapelase si ajunsese in traseul marcat, regrupandu-ne cu totii abia in Saua Capra. Noaptea pe mine ma apuca pe cand urcam ultimele serpentine spre muchia ce ne desparte de caldarea care adaposteste Lacul Capra. Acolo am vazut un apus superb si mi-as fi dorit sa nu trebuiasca sa plec de acolo, sa fi putut dormi la cort, sa ma uit in voie la stelele de pe cer. Dar nu, trebe sa mergem la refugiu si acolo lumea abia asteapta sa ia ceva la bord si sa joace carti. 

Concluziile dupa parcurgerea crestei Vartopel-Arpasel:

- tehnic vorbind: creasta mi s-a parut mai grea decat ma asteptam - ma asteptam sa aiba mai putine pasaje tehnice, dar ma asteptam sa fie mai expusa. Pasajele tehnice nu m-au speriat, ba din contra, m-au bucurat enorm, doar ca mi-am pus putin mai mult creierasul la contributie. Am facut undeva ceva ceea ce eu de obicei nu fac, nu m-am mai documentat cu privire la traseu, m-am bazat pe Akos care stiam ca este si ghid montan autorizat si m-am bazat pe propriile mele forte si aptitudini pe care stiam ca mi le imbunatatisem mult in acest sezon ... si atunci mi-am permis sa risc si sa nu ma documentez deloc cu privire la traseu. De regula nu fac aceasta greseala, tocmai pentru a-mi putea compensa slabiciunile in caz de oboseala maxima, imposibilitate de concentrare sau alte probleme aparute ad-hoc.

- psihologic vorbind: desi la inceputul acestui sezon mai aveam temeri cu privire la trecerea unor pasaje expuse, frica a disparut cu desavarsire, am invatat sa mi-o controlez foarte bine pe principiul stiu cat pot sa duc (merg neasigurata), stiu cat nu pot sa duc (nu merg decat asigurata). Nu am avut emotii de nici o culoare la nici un pasaj, ci doar am analizat pasajele intalnite raportat la limitele mele pe care mi le cunosc si am actionat in consecinta - daca sefu' Akos decidea sa mergem legati in coarda nu ma opuneam, daca nu eram legati in coarda si mi se parea prea riscant si nu eram sigura pe mine ii ceream sa ma asigure.

- organizatoric vorbind: cea mai nefericita idee este sa mergi cu toata satra pe Creasta Vartopel- Arpasel. Din pacate nici Akos nu stia ca ne vom combina atat de multi (13 persoane), era vorba mai intai sa mergem separat cate 3 echipe, apoi la rapeluri ne-am combinat ca sa ne ajutam reciproc si uite asa s-a facut lantul uman pe Arpasel si rapelurile au durat foarte foarte mult.

- planuri pentru viitor: telul meu viitor legat de Arpasel este sa fac creasta intr-o echipa mult mai restransa ca sa nu mai pierdem atata timp la rapeluri, sa putem sta mai mult la admirat si vorbit cu muntele. Asta nu inseamna ca nu m-am bucurat de traseul parcurs, multumindu-i inca o data lui Akos ca m-a luat cu el, ci inseamna doar ca nu am reusit sa ma bucur de traseu la maxim din considerentele mai sus enumerate.

PS: si in loc de floricelele de final, un filmulet frumos cu muchia Albota (face parte din visurile viitoare)