Integrala din creasta Builei - 12-13 oct. 2013

Nu mai fusesem de mult in Buila, mai precis de vreo cateva saptamani, doar ca atunci fusesem la catarat si vazusem o noua fata a Builei care ma incantase peste masura. Acum insa cu Ratza si Plescan se prevestea o tura pasnica pe Creasta Builei, cu dormit la un refugiu / stana (ca sa am eu de ce sa put a oaie !!!) si nu imi imaginam ca voi avea probleme pe traseu. Nu as fi avut probleme, dar cu rucsac mare in spate si pe stanca uda pot aparea probleme.

Cum nu prea stiam ce sa fac in week-end, pe creste erau inca marile zapezi de iarna timpurie, merg in Buila, nu eram eu foarte incantata, dar macar nu mai facusem creasta de prin 2007. Si chiar aveam chef sa dorm undeva in linistea muntelui, numai ca din pacate caratul unui rucsac greu pentru spatele meu avea sa se dovedeasca un proces cam devastator.

Plec sambata dimineata cu microbuzul pana in Valcea, de unde ma culege Ratza cu Plescan si cu Ionescu si mergem pana la Schitul Pahomie cu masina. Schitul Pahomie linistit, cochet si modest, ma mir ca nu si-a tras dita' mai arhondaricul pentru pelerini cum fac toate manastirile de prin tara. Asta a ramas cochet, sa le dea Dzeu minte la calugari sa nu construiasca vreo hardughie pe acolo.

De la Schitul Pahomie ne angajam intr-o urcare sustinuta spre Curmatura din Oale, traseu pe care nu il mai parcursesem de mai bine de 7 ani si nu mai imi aminteam mai nimic din el. Dar imaginile si revederea acestor locuri aveau sa imi reimprospateze memoria si sa recunosc chiar anumite pasaje.

Depasim stana din Oale si baietii iau niste apa de la un izvor situat putin mai sus de stana la cateva minute in sensul de urcare spre Curmatura din Oale. Apoi bagam mare urcare mai departe: o urcare ca pe casa evident, dar noroc ca mai bausem din apa si mi se mai usurase rucsacul, inca nu ma durea spatele si inca speram sa scap ieftin dupa caratul namilei.

Ajungem aproape de Curmatura din Oale, dar nu mai mergem pana in sa ca sa ne pozam cu indicatoarele, ca poteca de creasta se face cu vreo 10 metri mai jos in stanga cum urcam noi. Incepem sa balaurim o poteca salbatica prin padure, printre stanci, prin alta padure, printre alte stanci, intuind uneori un marcaj vechi si sters, dar care inca isi face treaba. Ajungem intr-un fel de varf si de acolo vad hat departe in zare Varful Vanturarita unde trebuia sa ajungem.

Pana pe Varful Vanturarita eu imi aminteam o zvarlitura de bat, dar constat ca avem foarte multe varfuri si varfulete de trecut (cam la fel ca in Piatra Craiului), doar ca fiind si padure si jnepeni pe alocuri, inaintarea si orientarea sunt mult mai dificile si anevoioase.

Vedere spre Varful Vioreanu si Vanturarita in fundalul indepartat

Vedere spre Curmatura din Oale si Varful Stogu, in fundalul cel mai indepartat zarindu-se Naratul si Muntii Cozia

Vedere constanta spre Muntii Capatanii pe partea din dreapta in sensul de parcurgere al crestei dinspre Curmatura din Oale spre Curmatura Builei

Urcam, coboram, cateva pasaje finute de stanca, apoi o coborare pe dreapta pe la baza stancilor ca sa ocolim un varf mai greu. O descatarare pe niste fete de iarba abrupte imi pune echilibrul la incercare si neavand de ce sa ma apuc cer coarda de la baieti, ca aveam rucsac mare in spate. Apoi mergem pe o curba de nivel printr-o poiana si in mijlocul poienii troneaza un stalp cu o naframa in varf de bat, marcand o schimbare de directie spre stanga cum venim noi, fix spre marea de jnepenis.

Stalpul cu alb in varf arata de fapt ca de aici incepe balaureala prin jnepeni, poteca fiind destul de conturata printre copacei, doar ca fara signalistica asta nu aveam cum sa ne dam seama ca pe aici trebuie sa incepem patrulabelarea pe sub jnepeni. Patrulabelam, mersul piticului cu namila in spate, in conditiile in care cracile jnepenilor se agatau miraculos in tot ce aveai pe rucsac.

Printr-un miracol, iesim dintre jnepeni la un fel de lumina, de aici incolo incepand un alt fel de balaureala, printre mari blocuri de stanca, de' nu stiai pe care sa te cateri, ca sa ai de unde sa te descateri. Marcajul este pus parca foarte haotic, urmand un traseu imprecis printre magaoaiele astea megalitice, desi aparent pare-se ca are o logica, ca pe alta parte aveai de descatarat mari blocuri. Reusim sa dibuim labirintul marcajului printre marile obeliscuri.

Cea mai faina este trecerea pe sub o poarta mare de stanca, pe care eu nu mi-o aminteam, semn ca probabil am trecut pe alta parte. Dupa ce trecem pe sub poarta de piatra iesim in sfarsit la grohotisul pe care mi-l aminteam inainte de urcarea pe Varful Vioreanu.

Serpuim prin grohotis si il vedem pe Ratza deja cocotat deasupra unui bloc de stanca pe care se ajunge pe o brana expusa si uda rau.

Eu imi aminteam ca venisem din sens invers si coborasem prin jnepeni si tinandu-ma de jnepeni, dar la urcare, pe ud si cu namila in spate, nici crengile jnepenilor nu au baterii ca sa ma ridice si se complica treaba. Chiar trebuie mers pe brana, brana este expusa, in portiunea inferioara nu are jnepeni si trebuie sa te tragi in iarba, ceea ce nu imi surade deloc.

Ratza vine cu coarda si pune de o balustrada, dar mult mai important a fost faptul ca mi-a luat rucsacul din spate, acolo fiind problema mea ce mai mare: greutatea care ma tragea in jos. Fara greutate in spate urc imediat brana tinandu-ma de crengile jnepenilor, ajungem la o noua padure de jnepeni de patrulabelat si ne indreptam stanga spre hornul de iesire spre Varful Vioreanu.

Hornul spre Varful Vioreanu nu mi-l aminteam dificil, doar il descatarasem, dar se repeta iarasi figura cu rucsacul in spate. Baietii dau coarda de sus, dar stanca fiind foarte uda si fara prize nu reusesc deloc sa ma ridic cu greutatea in spate. Am nevoie de coarda la un pasaj de 1A si desi Ratza mi-a luat rucsacul, din cauza stancii ude tot am avut nevoie de coarda ca sa ma tin de ea in lipsa prizelor de orice fel. Depasim si hornul, care doar in portiunea inferioara a fost mai neprietenos, spalat si fara prize si ud si cu pamant negru alunecos. In portiunea sa superioara este mai abordabil, cu trepte mari si bolostarci.

De pe Varful Vioreanu avem de mers pe niste curbe de nivel urcatoare si coboratoare, de trecut prin cateva sei, un valcel doua mai usoare asa, dar in orice caz nu mai avem pasaje de catarat, ceea ce ma incanta enorm ca sa nu mai cer iarasi coarda. Aproape de Varful Vanturarita urcam in creasta printr-o alta repriza de jnepeni si avem parte de inca o lupta cu crengile amenintatoare ale acestor plante.

Vedere de pe Varful Vanturarita spre Varful Vioreanu (sau Varful Vanturarita II - acolo unde iese hornul spalat)

Poza de grup pe Varful Vanturarita (de la stanga la dreapta): Ionescu, Iuliana, Plescan si Ratza

Pe Varful Vanturarita eram asa de suparata ca am avut nevoie de coarda pe un pasaj usor si ca crengile jnepenilor mi-au opus atata rezistenta luptandu-ma cu ele, incat ii cer lui Plescan tuica sa ma ajute sa imi afisez un zambet pe fata. Tuica isi face efectul si dupa ce iau vreo 8-10 inghitituri (deci nu 2-3, da ?!), incep sa percep altfel lupta dusa pana acum pe Creasta Builei cu stihiile naturii (stanca si iarba uda, jnepenii si rucsacul mare). Mai mult vroiam sa imi iau curajul pentru repriza de jnepening ce urma sa se deschida din Saua Stevioara spre Poiana Frumoasa din Dosul Builei si se pare ca tehnica cu tuica a functionat de milioane.

Coboram de pe Varful Vanturarita spre Saua Stevioara si ma pregatesc psihic pentru un nou jnepening, asa cum ma amenintase Plescan: "va fi rau, nu este poteca amenajata, este marcaj vechi si sters demult, ne vom lupta cu jnepenii .... dar vom invinge !"

In Saua Stevioara ceata vine abundent din Dosul Builei (logic - doar este pe nord), asa ca ne cufundam si in ceata, dar spre fericirea noastra nu pentru mult timp.

Din Saua Stevioara coboram spre Dosul Builei pe o poteca greu identificabila, dar Plescan stie exact ca trebuie sa se indrepte spre un brad uscat si ca de acolo incepe poteca prin jnepeni.

Culmea este ca fiind la vale si jnepenii avand cracile orientate tot spre vale, coboram destul de usor si fara sa intampinam cine stie ce rezistenta de la natura - chestie care nu se intamplase la urcare prin alte zone de jnepening, unde crengile jnepenilor erau orientate tot spre vale. Cum noi urcam la deal,  de aici contradictia si motivul luptelor noastre seculare cu crengile de jenepeni orientate pe directia opusa sensului nostru de mers.

Echipament anti-jnepening - componenta: parazapezi (ca sa nu-ti intre ace-n bocanci), gluga (ca sa nu-ti intre ace-n par) si ochelari (ca sa nu-ti intre ace-n ochi). Concluzia: sauna integrala, intuneric bezna, senzatii maxime.

Razbim destul de repede in Poiana Frumoasa din Dosul Builei, nu stiu daca tuica premergatoare a fost de vina ca nu m-am enervat prin jnepeni sau faptul ca eram la vale si crengile lor pareau mai primitoare. 

Poiana Frumoasa o coboram pana ce dam in traseul marcat care merge prin Dosul Builei si uneste poienile de la baza acesteia. Noi vom continua spre Poiana de sub Piatra, adica in stanga spre Curmatura Builei in sensul nostru de coborare din creasta din Saua Stevioara.

Mergem, si mergem, si mergem. Poteca merge pe curba de nivel in urcare si eu chiar nu mai pot suporta namila de rucsac in spate. Incep sa intreb la Plescan noi cand ajungem.

Ajungem in Poiana de sub Piatra, o poiana mare, lunga si unde trebuia sa gasim o stana unde era programat sa dormim. Doar ca, neavand 'rezervare,' au ocupat altii stana inainte si noi a trebuit sa mergem mai departe si de la izvorul de la Troita sa urcam in Curmatura Builei la refugiu si sa innoptam acolo.

Din noaptea de la refugiul din Curmatura Builei nu imi aduc aminte prea multe, ca dupa ce am mancat la stana din aceeasi curmatura unde se cazasera Plescan si Ratza, eu m-am retras in vastele apartamente regale si m-am bagat la somn inca de la orele 21.00 p.m. Imi amintesc doar ca noaptea m-am straduit amarnic sa il fac pe Ionescu sa nu mai sforaie, ca sforaia atat de tare ca ma trezea din somn, desi aveam dopurile in urechi. Dar, ca de obicei, in Curmatura Builei dorm foarte bine in refugiu, se pare ca circula bine energiile pe acolo sau este de vina aerul de munte.

In poza de sus sunt in fata Refugiului din Curmatura Builei a doua zi dimineata, iar in poza de jos am regizat o poza de grup cu baietii, ceva de genul "iola", adica "io la munte"

Poza de grup in Curmatura Builei (de la stanga la dreapta): Plescan, Ionescu si Ratza, iar eu sunt in randul de jos ca sa nu ii acopar pe ei

Ca retragere Plescan vroia sa mergem prin Dosul Builei in Muntele Cacova si pe urma sa ne reintoarcem din noi in Curmatura Builei. La cererea insistenta a publicului se doreste insa urcarea inspre Varful Buila si coborarea din Saua Stevioara la Schitul Pahomie. Urcam din Curmatura Builei inspre Varful Buila: peisaj selenar, lapiezuri, un pic de catarare, dar finut asa - fara dificultati.

Pe Varful Buila urc numai eu cu Plescan ca sa facem poze in Dosul Builei, ceilalti s-au dus in Saua Stevioara la plaja si ne fluiera de acolo.

Vedere de pe Varful Buila spre Poiana de sub Piatra (acolo unde trebuia noi sa dormim in stana)

Vedere de pe Varful Buila spre Saua Stevioara, strajuita somital de Varful Vanturarita Mare

Ajungem in Saua Stevioara: papa, plaja, barfe, alta plaja, iara papa, ar merge si un somnic, dar ne trage Plescan sa coboram pana jos la belvederea din traseul spre Schitul Pahomie si sa mai stam acolo.

Vedere spre Curmatura din Oale din coborarea din Saua Stevioara spre Schitul Pahomie

Vedere spre Saua Stevioara de unde venim din coborarea din Saua Stevioara spre Schitul Pahomie

In poza de jos si in cea de sus se poate vedea coborarea abrupta spre Schitul Pahomie din Saua Stevioara

Dupa coborarea abrupta la gol alpin urmeaza si o portiune la fel de abrupta prin padure, si pe deasupra si prin frunze, bolovanis si ud. Trecem pe la Stana din Stevioara, unde intr-o vara Sandu ii lasase un SMS incrustat in lemnul grinzii de intrare lui badea de la stana, ceva de genul: "Bade, te-am cautat sa-ti dau pozele, Sandu."

De la Stana din Stevioara incepem coborarea prin padure si prin ceata plafonului de nori coborat pana la aceasta altitudine. Frumoasa si misterioasa atmosfera, dar atata timp cat nu se combina cu pietre alunecoase si namol.

Ajungem la Schitul Pahomie intr-o ora de la Stana Stevioara, desi marcajul indica vreo doua ore. Ajunsi la masina ne imbarcam degraba si pornim spre Valcea, unde Ratza ma ospateaza la ai lui acasa si ne intoarcem la Sibiu cu mine pe post de copilot apasand din greu pe frana (reflexe acute la curbele si depasirile facute de Ratza, nu cred ca inca sunt pregatita sa merg din nou cu el in masina, cel putin nu pe locul mortului).

Si niste floricele de stanca, asemanatoare cu florile de colt, dar mult mai mici, care cresteau foarte multe deodata si numai in zona cu piatra, erau foarte multe sus in creasta si mi-au placut mult.