Cozia pe sub Coltii Foarfecii - 20-21 oct. 2012

L-am asteptat, a venit cu emotii si bucurii si a trecut si week-end-ul asta cu tura lui Ratza. A trecut ca vantul si ca gandul. Nu pentru ca ar fi fost un mare traseu, dar a fost atat de fain, pentru ca am cunoscut o groaza de oameni extraordinari. Dupa tura pe care am organizat-o eu pe carpati.org in august in Piatra Craiului, am tot vorbit cu Ratza si cu Dedex, dar nu am mai reusit sa ne suprapunem in aceeasi tura, mai ales ca pe mine ma si mancau vaile si crestele alpine. Dar, acum vreo 3 saptamani, Ratza imi lasa un mesaj terifiant pe FB: "N-am liber decat week-end-ul 20-21 octombrie ! Mergem pe sub Coltii Foarfecii ! Sa dea dracu' sa nu vii !" Pe urma imi scrie Dodo79 mesaj pe carpati.org si imi spune ca Ratza a pus tura pe site si stia ca vreau sa merg si eu pe sub Coltii Foarfecii. Dau iama sa ma inscriu prima. Sa dau bine la sefu' ! Cum Ratza este baiat de treaba, accepta pe toata lumea, drept pentru care la sfarsit (dupa vreo 3 saptamani de inscrieri) ajunseseram vreo 35-40, dintre care noroc ca s-au mai retras si am ramas doar in jur de 30.

Seful de trib, denumit si poreclit de toti si toate, domnul Ratza 

Am plecat sambata dimineata la 7.00 a.m. din Sibiu, pe un semi-intuneric si un frig, de' nu-ti venea sa scoti nici cainele afara din casa. Mergem cu masina mea, dar conduce Ratza, ca eu nu pot sa ma concentrez la activitati atat de importante dimineata. La 8.35 a.m. ajungem la Manastirea Turnu, unde au venit deja cam 3 sferturi din participanti. Mai asteptam vreo doua masini, vin si masinile, facem cunostinta, striga Ratza prezenta, este toata lumea, gata plecam.

Ratza facand prezenta la 30 si ceva de oameni. Oamenii stransi in cerc, Ratza citind de pe telefon conectat la internet pe site-ul cu tura organizata de el, moderne ratzele astea

Ne-am reunit, ne-am zambit si la strigatul de lupta al sefului de trib decolam toate ratzele ca la comanda inspre Manastirea Stanisoara. O luam in sus pe drumul ce uneste Manastirea Turnu de Manastirea Stanisoara. Drumul este suficient de lin, nu urca abrupt pana La Troita de la marea bifurcatie, unii o iau mai tare, altii mai incet, unii au rucsaci mari cu corturi, altii nu (ca mine). Transpiram, gafaim, glumim si ne regrupam La Troita pentru o pauza de mancat ceva lejer.

De La Troita pornim apoi pe drumul lat, dar plin de frunze colorate ce duce spre Manastirea Stanisoara, dar inainte sa ajungem la manastire, facem stanga pe marcajul ce ne duce spre Cascada Gardului. Sunt eu cu Dedex in fata si el propune sa urcam pana la cascada si sa ii asteptam acolo pe restul, mai ales ca pe vale este umbra si nu este loc fain de stat.

Regrupam la Cascada Gardului toti 30 + inca 4 din Cluj care plecasera si ei in acelasi timp cu noi, dar pe cont propriu. Am fost toti o gasca si o coada interminabila pe acest traseu, vorba lui Ratza: cu autocarul pe sub Coltii Foarfecii, sau vorba lui Albinutza: cu grupa mica de la gradinita pe sub Coltii Foarfecii. De aici va incepe lantul uman in urcare spre stanga pe o poteca nemarcata, care ne va scoate intr-o seuta mica impadurita sus. Lant uman, pentru ca suntem 30 pe un traseu pe unde, abrupt fiind, pamantul este foarte alunecos si trebuie sa trecem mai la 4x4 ca sa ajungem sus.

Coada pe care o formaseram cu totii in acest infinit lant (si inca aia din fata deja se rasfirasera)

Din saua in care ajungem pe pamantul negricios si alunecos mergem pe o poteca marcata prin padure, si numai bine ca dupa colt apare pasajul de catarare. Mai intai este un horn la dreapta, apoi o traversare in stanga pe o branita de piatra, apoi o catarare in sus vreo cativa metri si pe urma urcare pe stanca combinata cu copaci, dar la un unghi mult mai domol.

Stam mult la coada ca sa treaca fiecare: este un pasaj un pic mai expus, asa ca trebuie mers cu grija mai ales la traversarea de pe brana spre fetele cazute mai de sus. O fata (care aflu ca de fapt era o tanti), i se face frica si zice ca ea nu mai vrea sa treaca pe brana, ca ea ramane aici si se intoarce, ca ea nu poate sa mearga pe acolo. Incerc sa o conving sa mearga cu mine si cu Emndi, dar ii este frica, desi o tinem de mana. Se intoarce inapoi, nu este obisnuita cu pasajele expuse si pasajul de catarare o sperie efectiv. Ii este frica sa nu ameteasca si sa nu pateasca ceva, si ne tot spune ca are o fetita acasa si ca ce se face daca pateste ceva. Imi aduc aminte de vremurile cand si eu eram la fel si imi era frica la asemenea pasaje. De  fapt daca ma uit in jos, si acum mi-e frica, dar acum stiu ca pot sa trec si stiu cum sa imi gestionez frica. Mai vin cativa baieti din spate si ii rog sa ma ajute sa o trec pe tanti, dar si lor le este frica si sunt mai ne-experimentati. Ma tot rog de unul de altul sa o apuce de o mana, ca eu ii asigur spatele. Noroc ca vin niste baieti de sus mai experimentati si intind doua maini vanjoase cu care tanti este aproape saltata in sus in ciuda faptului ca ii este frica, iar eu o imping de la spate ca sa se simta in siguranta de jos. Trece si o ajuta baietii sa urce mai sus. Urc si eu, destul de delicat pasajul pentru cineva care nu este obisnuit sa catere, sunt chiar si niste cabluri vechi pe acolo, dar mi se pare mai expus pe unde este cablul si mai bine este pe unde a luat-o toata lumea. Ratza se ofera gentilom ce este sa ma ajute la ultima portiune de catarare, dar eu nu si nu.

Regrupam cu totii deasupra pasajului de catarat si facem poze in toate zarile. Este clar, mi-am pierdut sensibilitatea, nu ma mai impresioneaza peisajele dragute, trebuie sa vad musai hauri sub mine. Regrupati deasupra Cascadei Gardului, ne uitam la panorama: copaci colorati in toate nuantele toamnei cat vezi cu ochii, pana hat in zare. Sunt incantata sa socializez cu cateii (au venit doar 3 dulai cu noi), sunt curioasa ce urmeaza mai departe. Mai departe se arata doar marea padure, prin care va trebui sa razbatem, cu crengile in cap, in gura, in dinti, in nas, in urechi, dar nu si in ochi. In padure, la umbra, la amenintarea crengilor nemiloase, imi pun ochelarii de soare, marca no name, ca sa nu-mi iau crengile si-n ochi.

Mergem prin desisul padurii, eu nu prea imi amintesc mare lucru. Poteca pe alocuri este, pe alocuri nu mai este, marcajul mai rasare si el din ani in pasti, la un moment dat nu este bine si Ratza ne zice ca trebuie sa coboram in firul vaii ca sa gasim traseul. Coboram in firul vaii si de bine ce incepem sa urcam, Ratza anunta o noua pauza de masa. Da' abia am mancat acum o ora ! Iara mancam ?! Vorba lui Ratza, momentul democratic izbeste si pe mine ma izbeste sa ma duc inainte cu cei care nu vor sa manance. Urc si urc si iarasi urc, nu pot sa neg, urca traseul asta, il depasesc pe Dedex, mai depasesc ceva lume si, in sfarsit, ne formam un grup fruntas.

Tot urcam si tot urcam, incercam sa nu ignoram marcajele, caci se mai arata si un triunghi galben pe vale, mergem acum dupa doua marcaje, trecem peste un fir de vale, si urcam puternic dreapta, apoi pe curba de nivel foarte urcatoare, pe pietroi si crengi multiple, apoi mai trecem un fir de vale si viram puternic stanga, pe un urcus simpatic si dragut si abrupt de numa', de' numa' iti da ala din fata crengi in fata ta si pe urma iti zice: "Aproape ca imi pare rau !" ... ca te-am plesnit cu creanga in fata, dar de fapt rade in barba si nu ii pare rau. Celebrul inca in viata care a rostit aceste cuvinte este Vlad Moise, un pustan nascut prin '91-'92 parca, cu un tupeu cat China, dar care reuseste sa scoata un veritabil zambet pe fata mea. De acum inainte in aceata tura, orice replica vom schimba intre noi va incepe cu "aproape", in cinstea raspunsului autentic pe care mi l-a dat cand imi lua creanga plesnita de pe ochi. Sa recapitulam, "aproape" ca imi pare bine ca l-am cunosct, dar inca mai astept, "aproape" ca-s sigura ca poate ma razgandesc.

Urcam in continuare, iar urcam, abrupt ca-n China, si ajungem in Seuta Doctorului, o sa dedicata cica lui Petre Maldarascu, o sa aflata sub cei doi Colti ai Foarfecii. Aici ne vom pune pe asteptat toata gradinita de 30 de carpatisti, care mai de care venind in ritmul sau propriu. Mancam, socializam cu cainii fruntasi, aia care au veniti primii cu noi, nu aia care au ramas in urma, facem fotosinteza, cel putin eu (ca doar sunt uda pe spate) etc. Si pe urma vine Mihai cu ideea salvatoare sa mergem pe Coltii Foarfecii. Nu este greu, doar cateva pasaje simple de catarat.

Daca cineva nu a gasit definitia cuvantului fotosinteza in DEX-ul limbii romane, uitati-va la poza in care toata lumea zace la soare si se va intelege imediat notiunea.

Din Seuta Doctorului mergem in stanga (in sensul de urcare pana in seuta), in directia in care sunt Coltii Foarfecii: doua mogaldoaie imense de stanca, dintre care noi vom urca pe coltul mai din spate, coltul mai din fata fiind cica mai greu abordabil fara echipament de alpinism. Mergem pe o curba de nivel putin prin niste ienupar care inteapa ca naiba, apoi dupa ce depasim primul colt, incepem sa urcam panta abrupta a celui de-al doilea colt. O poteca serpuieste pana spre o sa ce desparte cei doi colti, apoi viram la dreapta pe o zona de semi-catarat. Catelusa care ne-a insotit tot drumul este si ea pe urmele noastre, de fapt sunt doi caini, care investigheaza cu radarul lor animal terenul cel mai usor de inaintat pentru ei. Nu se baga pe zonele de catarare pe unde urcam noi, ci gasesc tot felul de potecute ocolitoare pe unde reusesc sa depaseasca pe ascuns zona de catarat. Bravo patrupedele!

Ajungem si pe unul din Coltii Foafecii, din nou la soare si la panorame, de aici vazandu-se superba panorama spre piciorul de munte ce urca prin stana din Foarfeca sus pe Varful Ciuha Mica. Sesiune foto, sesiune de o noua fotosinteza, poza de grup si iar fotozinteza si ar mai fi fost fotosinteza si meditatie, daca nu striga seful' dupa noi.

Poza de grup restrans pe Coltii Foarfecii (de la stanga la dreapta): randul de sus este Constantin din Cluj, Ingerash din Sf. Gheorghe, Albaget din Bucuresti, Stelica din Cluj si pe randul de jos Mihai Dogaru din Calimanesti, 2 fete pe care le-am uitat si eu Iuliana.

Precum spuneam, cand ne era fotosinteza mai draga, auzim chemarea marelui sef de trib Ratza, care ne spune astfel ca trebuie sa ne intoarcem si sa mergem spre cabana. Ne supunem cumintei si admiram privelistea, pardon, vedem cat mai avem de urcat si la lenea proaspat dobandita din fotosinteaza, pare mult rau de urcat.

Coboram numaidecat in Seuta Doctorului, regrupam cei vreo 30 si ceva de oameni si incepem sa urcam spre cabana. Primul pasaj este chiar cel de dupa seuta, o Portita in piatra prin care nu poate sa treaca decat un singur om. Deci logic, din nou se sta la coada, o coada luuuuungaaaaaa de 30 si ceva de oameni, care fiecare trebuie sa isi dea rucsacul jos din spate ca sa poata intra prin portita. Unii cu rucsaci mai mari gasesc o varianta sa depaseasca portita mai pe sus, dar farmecul este sa treci prin gaura, asa ca unii dintre noi ne incapatanam sa trecem, iar eu ma incapatanez sa trec si cu rucsac cu tot.

Poza pe care mi-a facut-o Mihaita la iesirea din Portita (eu am incaput cu rucsac cu tot, varianta slim)

Mai trebuie sa trecem si prin niste copaci cu crengi, wai, imi pun ochelarii ca sa trec de bestiile astea, dar sus ajungem pe un fel de promontoriu de unde se vad superbii Coltii Foarfecii de unde venim noi.

Nu mai este mult nici pana la cabana, este vorba aia la o zvarlitura de bat, avem de urcat pe un picior de plai, dar nu si pe o gura de rai, trecand pe langa stana din Foarfeca si avansand pe urma greu pe panta abrupta dinainte de cabana. Panta asta dinainte de cabana (de fapt drumul dinainte de cabana) este piatra de incercare: este cald, este abrupt, noi suntem dupa pauza de masa, abia ajung sus. As fi preferat sa nu fi facut pauza aia atat de lunga.

Ajungem la cabana si bestiile se pun la bere. Ma bucur nespus de o plaja pe scaunele din fata cabanei in varf de munte, am avut impresia ca suntem la mare cu asa un soare si atata caldura, supriza mare, suntem la munte.

Eu ma voi caza in camera cu Maddie si cu Albaget (adica Madalina si Mihaiela din Bucuresti), iar restul de 8 care mai aveau rezervare la cabana la gramada, vor sta intr-o camera la prich-uri, altii au rezervare personala la cabana, si ultimii au rezervare la locurile de cort care se ofera gratis peste tot pe afara. Seara dupa ce apune soarele, ne introducem in cabana la un joc de carti (eu nu am reusit sa imi amintesc decat macao, altii jucau si whist ...), iar dupa ce mai mananc si niste mici, ma duc val vartjej la culcare. Ce sa dormi farte ca este o caldura in camera de mor. Sauna, abia atipesc ca ma si trezesc transpirata. Maddie si ea se zvarcoleste ca pestele pe uscat in patul de alaturi. Albaget saraca doarme mai mult dezbracata pe patul de langa soba. Iar eu care sunt in patul de langa geam, voi avea functia de deschizator sef al geamului peste noapte si, pentru ca totusi mai vroiam si eu sa dorm, pana la urma am deschis geamul si m-am bagat sub paturi, era mai bine la frig decat la cald.

Duminica dimineata ne trezim mahmuri, mai ales noi fetele dupa ce am dormit in caldura aia, vorba cea: o caldura asurzitoare. Pe la 9.00 a.m. reusim sa il miscam pe Ratza spre Poarta de Piatra pe care ne-o promisese de cu o zi inainte. Aflu insa ca mai plecasera unii inainte pe sestache spre aceeasi destinatie, dar noi mergem cu turma, sa vada lumea ca au venit carpatistii la portalul de piatra.

Cu grupa mica in muntele Cozia si spre Poarta de Piatra de langa stana din Mocirle

Mergem pe drumul de masina vreo cateva sute de metri, apoi la un indicator o luam cumva prin poieni si padure paralel cu drumul. La un moment dat ajungem in poiana stanei de la Mocirle, o stana foarte frumoasa si cu o panorama extraordinara spre Fagarasi.

La stana aici dormise azi-noapte nimeni altul decat Plescanul, ca ii fusese lene sa isi care cortul, iar confortul stanei ii era indeajuns. Oricum la vederea spre marea de rechini care se aseaza pe aceasta depresiune dintre muntii Cozia si Fagarasi, se merita dormitul acolo.

In poiana stanei din Mocirle viram la stanga (in sensul nostru de venit de la cabana) si incepem sa coboram usor prin padure. Mai urcam, mai coboram, iar mai urcam, iar mai coboram, simt aievea o febra musculara de la ziua precedenta, si in sfarsit ajungem la marele portal.

Este frumos, dar daca nu ar fi fost ascuns in padure si era mai inconjurat de panorame, cred ca as fi fost mai fermecata de maria sa. Incercam sa escaladam cumva Poarta de Piatra, dar este foarte alunecos si nu exista o poteca anume in acest scop, asa ca ne multumim cu un mic punct de belvedere dintr-una din muchiile sale si gata. Mai stam la taclale chiar in poarta, dar ce taclale, ca trage un curent acolo, de' nu-ti vine sa crezi. Jos la vale si inapoi in drumul spre Mocirle gasim un mic punct de belvedere la soare unde la lafaim membrele la fotosinteza. Cativa insa ramanem in urma, crezand ca seful de trib cu restul sunt si mai in urma, si ii asteptam, si ii asteptam, pana ce ne spun unii de prin zona ca plutonul a trecut si ca noi suntem codasii. Blana spre cabana, pentru ca era vorba ca la 11.00 a.m. vom incepe coborarea, dar acum deja era ora stabilita si noi inca nu plecaseram. Ajungem la cabana, strangem catrafusele (putine oricum) si o dam spre muchia Vladesei, dar nu inainte sa facem o mare, lunga, nenumarata si interminabila poza de grup (la cate aparate am avut ....).

Nu spun membrii din poza, ca nu ii stiu pe toti, dar important era ca acolo eram si eu, si era si Ratza, si Dedex, si Stelica, si Mihai, si Vlad, si Albinuta, si Maddie, si Albaget, cam atatia stiu !

Plecam, desi as mai fi stat, atat de ademenitoare era terasa aia ca la mare, dar la munte. Plecam, mai intai marsaluind pe drumul forestier strajuit de antenele de satelit de la Varful Ciuha Mica.

Mergem putin pe drumul forestier, apoi viram brusc dreapta spre padurea arsa in urma cu cateva saptamani. Trist peisajul, zici ca a fost apocalipsa pe acolo. Dar traseul pe acolo merge si noi printre copacii negrii ca taciunele.

Coboram ce coboram, trecem de zona dificila chipurile dotata cu lanturi - un dita' mai santul in care ti-au pus un lant ca sa ai pe unde sa te tragi in sus, mai ales iarna cand aluneca pe acolo. Altfel, total nefolositor, numai ca sa te incurce. Trecem si de firul vaii (care in particular ar fi interesant de facut vreodata, ca sa mai variem traseul), apoi incepe poezia frunzelor de toamna.

Stelica este foarte incantat de acest peisaj colorat si imi tot spune vorba aia poezii in timp ce fosnim adanc in poteca infrunzita. Dupa un punct de popas cu o bancuta si o cruce (ca tot suntem pe taramul sihastrilor), poteca este din ce in ce mai abrupta. Coboara in gat (Ratza ii zice Posedata, adica cobori ca posedatul pe acolo daca te tin picioarele), asa ca eu si aia mai destepti care vrem sa ne protejam genunchii mergem tare domol la vale. Ajungem la Manastire la Stanisoara, dar pentru ca restul nu s-au oprit, ci au dat-o blana in jos mai departe, ne mai regrupam cativa abia dupa manastire.

La manastire remarc insa ca s-a construit in curte inca o hardughie pentru noi chilii si camere pentru pelerini. Imensa constructia, scoasa din context.

De la Stanisoara o luam agale pe drumul pe care am venit spre Manastirea Turnu, dar toti ne miscam cam robotic, semn ca febra musculara a casapit multe capete. Trecem de locul La Troita si continuam de vale, unde, nu departe, ne intalnim o parte din colegi care culeg castane comestibile. Stelica imi da si mie o castana, ma chinui sa o curat de pielea paroasa si putin tepoasa, o molfai in gura si pare buna, fainoasa asa, cred ca are carbohidrati. Restul mai raman sa mai culeaga castane, eu o dau domol la vale din acelasi motiv al genunchilor, ajungem in parcarea de la Manastirea Turnu si dupa ce tot asteptam sa vina toti, chioraindu-ne matele de foame, in sfarsit concluzioneaza cineva: "Deci mergem sa mancam la Dada ? Acum !?" (foarte esential adverbul de timp ACUM !) Ne punem in miscare spre cochetul restaurant de langa benzinarie si mancam ca spartii: unii celebrul ciolan cu fasole (care, culmea, li se pare prea mic), altii tot felul de alte bunatati. Nu mai este cazul sa spun ca ne rostogolim la propriu inapoi spre masini, moment in care ar fi cazul sa ii aduc oda lui Ratza pentru ca a condus tot el spre casa.

Dsi a fost o tura usoara, a fost plina de nou pentru mine: in primul rand oameni noi, mult prea multi oameni noi, care m-au fascinat. Apoi un traseu care altadata m-ar fi impresionat enorm, dar acum doar mi-a placut. Apoi ce m-a fermact peste masura a fost modul in care am stat pe terasa cabanei de munte, dar datorita caldurii ne simteam ca la mare (eu cel putin). Si, nu in ultimul rand, comuniunea care a existat intre toti membrii grupului: desi eram foarte multi, s-a mers compact, nimeni nu s-a vaicarit, toti erau constienti de dificultatile sau nu ale traseului, toti vroiau sa ajunga sus, toti venisera ca sa se simta bine acolo cu alti oameni. As putea spune ca si cainii au simtit cat de pasionati si motivati suntem, dovada ca au venit cu noi. Sa vina cu noi numai pentru mancare ... nu cred, aceeasi mancare ar fi dobandit-o in parcare la Manastirea Turnu de unde au plecat cu noi.

Catelusa asta draga am surprins-o intr-un moment in care se odihnea in traseu. Era obosita si ca urmare se tolanise si dormea profund cand am venit eu sa ii fac poza. S-a trezit si se uita nedumerita la mine de ce o trezesc ?! Chiar m-am simtit prost ca am deranjat-o, avea si ea nevoie de odihna.

La secat Seaca Caraimanului - 6-7 oct. 2012

Totul a inceput la scoala de alpinism a lui Fane Tulpan, unde ne-am cunoscut cu totii. Asa ne-a prins pe noi dragostea de alpinism, si se pare ca pe mine, pe Simona, pe Coty si pe Mihai ne-a prins cel mai tare, fiindca nu a trecut mult si a trebuit sa ne revedem ca sa facem lata o tura. Teoretic vroiam Creasta Vartopel-Arpasel, dar acolo chiar avem nevoie de ajutor ca sa stie cineva unde-s pitoanele batute, mai ales la rapel. Dar Simona propusese cu ceva vreme inainte si Seaca Caraimanului. Eu o mai facusem numai de la intersectia cu Valea lui Zangur in jos, pe noapte, la lumina frontalelor, si nu fusese o experienta traumatizanta, pt. ca portiunea aia este cea mai usoara portiune a vaii. Partea cea mai dificila la Seaca Caraimanului este iesirea din valea propriu-zisa sus la Crucea Caraimanului. Pe haurile alea prin care te uiti in jos, fix prin ele vroiam noi sa iesim, sunt 3 trasee descrise in Kargel: Valcelul Mortului (pur si simplu doar sa nu va ganditi la nume), Hornurile Vaii Seci (un fel de Valcelul Mortului la patrat) si Spalatura Vaii Seci (un fel de Valcelul Mortului la puterea a treia). 

Incep sa visez la Seaca Caraimanului reloaded pentru mine dupa 5 ani de zile. Sunt numai eu cu Simona amatoare si doua gagici nu o sa ne riscam sa mergem pe acolo. Se baga pana la urma si Mihai, imi amintesc ca se catara binisor in Fagaras, asa ca deja mai tragem nadejde si visam in continuare. Creez un event pe FB, dar nu-s interesati prea multi. Logic, doar i-am speriat ca le trebuie instrumente de alpinism (si nu glumeam). Pana la urma se hotaraste si Coty sa vina cu Oana de la CAR Cluj Universitar si imi dau seama ca usor usor ne-am strans 5 persoane – adica mai mult decat arhi-suficient ca sa ne insiram sau sa ne punem dop pe vale la o adica.

Plecam vineri dupa-masa din Sibiu eu si Mihai (el venise din Calimanesti), ne ajunge Coty din urma pe la Fagarasi (el venise din Cluj cu niste unii care mergeau la Maraton Piatra Craiului) si in Busteni ne asteapta infrigurata biata Simona vreo 2h. Acea Oana care ar fi trebuit sa mai vina, a ramas pana la urma cica in Cluj. Ajungem in Busteni foarte repede multumita lui Coty, care a condus profesionist,  ne ducem val vartej la Caminul Alpin de unde aveam cheia de la CAR si pe la 23.00 p.m. ne bagam la somn cu gand sa ne trezim la 6.00 a.m. ca sa facem Seaca Caraimanului. 

Mi-e un somn de’ mor, dar sunt emotionata nu stiu cum si nu stiu de ce, ca este o tura care ma atata si nu-mi da pace, vreau sa ma vad odata mai repede pe vale si pe saritori. Adorm, dar ma tot trezesc din ora in ora, ma uit la ceas, ufff mai este, mai atipesc putin si tot asa pana pe la 5.00 a.m. cand ma trezesc si nu mai adorm deloc. Coty era si el treaz deja, dar incercam sa nu ii trezim inainte de vreme si pe ceilalti si afara este intuneric pana pe la 7.00 a.m. Suna ceasurile la 6.00 a.m. la unison. Yee trezireaaa, bagam valeaaaa. Mancam ce putem si noi, dar ma voi trezi abia cand voi iesi in frig afara.

Pornim abia pe la 7.40 a.m. de la Caminul Alpin si ne indreptam spre partia Kalinderu, de unde se face intrarea in Valea Seaca a Caraimanului. Coty este putin stresat, pentru ca el credea ca eu am mai fost si am mai facut toata valea, dar eu in schimb, nu numai ca nu o facusem pe toata, dar ceea ce facusem mai facusem si pe intuneric, deci canci amintiri. Urcam pe marginea din dreapta a partiei, cautand staruitor cu privirea poteca nemarcata si firava, care ar trebui sa apara la un moment dat. Avem informatii ca de pe la jumatatea partiei ar trebui sa fie aceasta poteca ce merge pe curba de nivel spre Valea Seaca a Caraimanului, dar nestiind bine pana unde duce partia, nu prea stim sa aproximam nici jumatatea sa. Coty investigheaza insa bine fiecare colt lateral de partie si pana la urma gaseste o intrare mai evidenta. Eu stiam ca exista o intrare si mai pe sus in zona de plat superior al partiei, amintire care s-a dovedit a fi corecta cand am ajuns pe vale la prima saritoare mai mare si mi-am amintit iesirea din vale de acum vreo 10 ani de cand fusesem pe acolo.

Coty insista sa mergem pe poteca gasita de el (pe undeva intre actualii stalpi de telescaun 3 si 4), imediat ce intram in padure dam si peste un marcaj sters cu cruce rosie simpla, dublat de acelasi semn cu vopsea noua, amanunt esential. Mergem pe poteca si, intr-adevar, dupa vreo 20-30 de minute iesim intr-o vale mare si adancita, evident Seaca Caraimanului insasi.  

Intram pe firul vaii si incepem urcarea mai intai printre niste balarii insotite de buruieni si tot felul de vegetatii, agrementate pe alocuri cu bolvani mari, dar nu inca saritori. Urcam incet si dupa cateva zeci de metri ajungem la prima saritoare mai evidenta care se naste pe nesimtite din aceste balarii. Vad imediat si iesirea din vale in partea stanga si imi confirm ca probabil, daca veneam pe curba de nivel mai pe sus, aici ieseam. Imi amintesc bine iesirea asta, chiar daca nu am mai fost demult pe ea (asta ar fi a doua intrare/iesire din vale, depinde la ce te raportezi).

De aici incepe distractia, incepe catararea, incepe partea frumoasa a traseului. Am facut cam o ora de la Caminul Alpin pana aici, este in jur de 8.30 a.m. si eram convinsi si optimisti ca in 5 ore, hai maxim 6 ore, o sa facem valea si inca eventual o sa avem timp sa urcam si la cruce pe Valcelul Mortului, iar Coty visa chiar la Hornurile Vaii Seci. 

Cataram. Este o stanca rece, neprimitoare, parca fara prize, iar acolo unde sunt prize, sunt scurse si fara lipsa de cooperare. Stanca din Piatra Craiului este mult mai calda si primitoare, nu tine rece, este albul acela calcaros care primeste si absoarbe toate razele soarelui si ti le da inapoi cand pui mana pe stanca. In Bucegi conglomeratul asta este rece si respingator. Ca sa fie setul complet eu mai am si bocancii de iarna (ca numai cu astia am ramas dupa ce am returnat la garantie bocancii Raichle - Mammut care se dezlipisera), si cu talpa rigida simt fix o laie de prize la picior. Trebuie sa ma gandesc de 10 ori inainte sa fac o miscare si dupa ce fac miscarea simt rucsacul din spate. In loc sa aiba 5 kg asa cum primisem recomandari, eu l-am facut de 7, ca nu m-am putut abtine sa nu-mi iau sacul de dormit in caz de doamne fereste un bivuac ceva pe vale (ceea ce si era sa facem !).

Coty si Mihai sunt foarte grijulii, ne ajuta si pe mine si pe Simona vorba aia si cand nu vrem, dar avand in vedere ca stanca asta nu prea imi place, accept cu bucurie cand mi se intinde sau mi se cere mana. Depasim o serie de saritori, prima saritoare mai mare o ocolim chiar prin dreapta pe un pamant negricios oribil si alunecos, sperand noi sa nu mai pierdem timp cu asigurarile. In partea superioara a vaii la astfel de pasaje nici nu ne mai asiguram, din lipsa de chef si timp si pentru ca ne invatasem deja smenul. Dar aici mai jos, nefiind obisnuiti cu echipa, cu saritorile si mai ales cu conglomeratul asta stupid, Coty ne mai arunca niste anouri legate intre ele cu care ne mai asiguram rapid cativa metri si el ne trage in sus ca pe funicular.

Ajungem si la prima saritoare mai mare, cu un bolovan incastrat in portiunea superioara din stanga. Regulamentarul bolovan care sta sa cada in stare de imponderabilitate. Saritoarea nu este nici asta cea mare si mult asteptata de mine. Imi aminteam clar de pe intuneric ca am rapelat mult detot la un moment dat, dar nu stiam sa recunosc saritoarea pentru ca fusese intuneric, stiam doar ca era in portiunea inferioara a vaii, iar saritorile depasite pana acuma nici macar nu mi le mai aminteam descatarate pe intuneric.

La aceasta saritoare ne depasesc doi tinerei care catarau de mama mama. Si asta de mama mama catarau, ca unul dintre ei o ia mai drept in sus pe stanga pe unde era mai vertical si mai spalat si cade de la vreo 5 metri, face o fandare si amortizeaza caderea cu mana. Cica nu are nimic, dar are muschii incalziti acum, mai tarziu va avea niste dureri la mana de numa'.

Se duce Coty sus desupra saritorii si arunca niste semicoarda. Ma leg si urc prima, ca altfel incepeam sa inghet, urmata fiind de Simona si Mihai. Nu este grea saritoarea, dar este inaltuta si cu rucsacul in spate chiar devenea o problema echilibristica pe acolo. Coty nici nu se mai sinchiseste sa asigure in ceva, trece doar semicoarda pe dupa spate si ne fileaza de control.

Cat timp fileaza Coty pe toata lumea, eu mai urc niste saritori mai micute in sus ca sa nu inghet, si in acelasi timp ii aud pe baietii din fata ca cica ar fi ajuns la saritoarea lui Zangur. Deja ?! In capul meu saritoarea lui Zangur trebuia sa fie fix inainte de bifurcatia cu valea omonima.

Urc repejor inainte niste saritori mai micute si ajung in fata saritorii lui Zangur: este mare cat China, are 30 de metri si o recunosc dintr-un foc, chiar daca prima oara noi doua ne-am intalnit doar pe intuneric. Este saritoarea imensa pe care am rapelat-o noaptea acum 5 ani cu Matei, Raluca si Tibi. Nu am cum sa o confund, corespunde in toate cele cu acea saritoare imensa si alta ca ea pe vale nu exista. Abia ajunseseram la saritoarea mare si imi aminteam ca era destul de jos pe vale. In concluzie, nu am parcurs mult din vale, maxim o treime.

Baietii care ne-au depasit urca unul din ei cap si il asigura si pe al doilea, iar al doilea pleaca sus si cu semicoarda noastra legata de el. Ajunge sus, il asigura si pe Coty si reusim sa il convingem sa stea sa il fileze si pe Coty, altfel Coty ar fi trebuit sa urce macar cu un prusic pe coarda, desi se putea trimite jumate de semicoarda jos si il filam de acolo.

Urca Coty si ma leg eu in coarda. Mi-e un frig, de' nu mai pot in umbra din vale, asa ca ma duc la inaintare ca sa ma mai incalzesc putin. Este destul de tare saritoarea si chiar si asigurat tot ai ceva emotii si transpiri. Ma opresc pe la jumatatea saritorii, unde este un prag, si apoi plec mai departe pana sus, ultima bucata fiind mai tehnica putin. Trebuie sa imi scot manusile fara degete, ca nu prea reusesc sa simt stanca si fiind cam drept in sus, macar sa mai simt si eu ceva la palma din prizele alea. Trec pasajul, nici nu am timp sa-mi dau seama daca a fost greu sau nu, trec si de Coty, ca nu am chef sa ma dezasigur fix pe buza saritorii unde nu este decat un piton si merg un pic mai sus, unde este un prag mare de stat bine. Ma dezasigur si incep sa fac poze la Coty cum arunca coarda.

Coty ii urca rand pe rand si pe Simona si pe Mihai si pe rucsacii nostrii ii trage pe coarda. Era prea greu sa fi venit si cu ei in carca, era mai tehnica saritoarea si eu cel putin m-as fi muncit prea tare ca sa urc cu greutate in spate. Chestia asta cu asiguratul tuturor coechipierilor si trasul rucsacilor pe coarda ne costa vreo ora - timp pretios pe care il vom simti mai incolo si timp in care inghetam toti in ultimul hal.

Cu Mihai (la stanga mea) si Coty (la dreapta mea) deasupra saritorii lui Zangur

Dupa saritoarea lui Zangur eu credeam ca dam de valea omonima. Nu, urmeaza un canal pe toata cinstea: de ce un canal, pentru ca pe alocuri valea nu este mai lata de un metru intre peretii de stanca, astfel ca nici canion nu prea pot sa ii spun. Toate bune si frumoase, ca ne strecuram pe canal, dar cand este ud ce mai facem ?! Pe deasupra mai imi vine si o piatra in cap de la Coty, sa-mi probeze casca.

Tehnica de inaintare pe acest jgheabo-canal va fi in ramonaj sau sprait, maini picioare stanga dreapta pe ambii pereti la aderenta si la opozitie, ca alte variante nu prea exista. Cat timp ne taram noi ca ramele prin canalul asta, ne mai ajung din urma niste super-meseriasi: super meseriasi care nu au avut niciunul nevoie de coarda pe marea saritoare a lui Zangur (cred ca radeau copios cand ne vedeau pe noi cum trageam pana si rucsacii), iar ei pe vale urcau la bustul gol ca sa nu transpire (casca nu are rost sa spun ca ar fi fost in plus, erau la plimbare). Ne ajung din urma si gafaie in spatele nostru, mai bine zis al meu, si se vede clar treaba ca ii incurcam cu ritmul nostru de melc.

In ultima poza se poate vedea cum un nenea se suise aproape la propriu in spatele meu si vroia sa treaca peste mine, nu mai avea rabdare de nici o culoare, dar nu stiu cum de' s-a facut ca l-am induiosat atat de tare, ca a revenit cu ambele picioare jos si mi-a aratat si mie cum sa fac asa pe paianjenul pe stanca cum facea el.

Dupa jgheabo-canalul asta lipsea ceva din program: saritoarea cu fereastra, ca sa fie din toate tehnicile cate un pic. Deocamdata se urca pe niste praguri mai scurse si va trebui sa facem o traversare mai dubioasa in partea superioara, fix inainte sa ajungem la fereastra prin care se depaseste saritoarea. Cred sincer ca alta varianta mai usoara de depasit saritoarea nu exista, desi am impresia ca unii din nenii supermani care au urcat inaintea noastra au sarit la propriu si la figurat peste ea.

La traversare Coty ne da niste anouri legate intre ele ca sa ne asiguram la brau, mai mult de moral, dar si in caz ca ne aluneca vreun piciorus si ne scurgem in jos, sa apucam sa nu ne ducem pana in fundul saritorii. Era o traversare putin surplombata, asa ca se intelege de ce expunerea era mai mare, ca trebuia sa stai cu fundul fix iesit in afara cu motul surplombat in brate.

Ajungem sub saritoare si se vede lumina prin fereastra. Vorba vine se vede lumina, ca luminita de la capatul tunelului nu se vedea sigur, ca este intortocheata rau fereastra, dar se vede o zona mai luminata - semn ca este pe acolo hruba prin care trebuie sa ne taram.

Stau in hruba cu Mihai, pana ne ia Coty rucsacii si ne facem mai "slim" ca sa trecem prin despicatura

Aud eu scancete de la Coty si Simona care se tarasc ca sa iasa, trebuie dati si rucsacii prin gaura ca nu intri cu el cu tot prin fereastra si pe urma urmeaza experienta negraita a nasterii. Dupa ce am impins rucsacii prin gaura, trebuie sa iesim pe acolo, dar nu oricum, trebuie sa ne taram in sus si sa ne apucam bine cu mainile de partea celalalta a gaurii ca sa nu scapam inapoi. Saritoarea Nascatoare am denumit-o.

Din pacate nu s-au gandit sa imi faca poza din fata ca sa se vada gaura, dar din lateral cred ca este la fel de sugestiv. Trebuia sa ma chinui sa imi trag si picioarele din gaura, iar Coty radea de mama focului explicandu-mi fenomenul nasterii. Iesim din saritoarea cu fereastra si in sfarsit ajungem la bifurcatia cu Valea lui Zangur.

La stanga ni se deschide in fata ochilor bifurcatia Vaii Zangur din Valea Seaca a Caraimanului, vale care desi de jos din Busteni ii citesti foarte greu parcursul, fiind o mare de vegetatie, la fata locului se vede ca sub acea vegetatie este o despicatura destul de ferma in stanca si are si ea valea gradul ei (parca de 1A).

Noi insa continuam pe Seaca Caraimanului, ca inca aveam vise de urcat Hornurile Vaii Seci sau Valcelul Mortului. Ma uit eu in sus la vale. De aici valea trebuie sa se domoleasca, se vede si multa vegetatie, cam asa sunt vaile in Bucegi in portiunea lor superioara, ma gandesc eu. Canci, asa credeam eu, gandindu-ma cu interes la Valea Costilei care parea la fel de fioroasa in portiunea inferioara si in sus era mai draguta si cooperanta. Cu vaile Seci este insa o alta problema, sunt secaturi ele insele de la mama lor.

Pare cooperanta valea asta, cel putin asa parea cu bastarcile ei mari de bolovani care sugerau stabilitate si catarabilitate. Incepem catararea, care mai de care pe unde poate. La inceput direct in sus la aderenta, pe urma cand vedem noi ca am castigat respect si inaltime, ne gandim ca poate nu ar fi dragut sa alunecam de pe acolo si o taiem la dreapta mai prin jnepeni. Jumatatea asta de vale initial pare a fi compusa din mai multe saritori, face un cot la dreapta, apoi ceva de genul un cot la stanga. O saritoare maricica o ocolesc pe stanga pe o poteca evidenta, apoi inca niste saritori care mai de care mai micute, dar care te storc de putere si in final baletul pe stanca la aderenta.

O saritoare care cica se numeste si ea Prelucie (o fi sora cu aia din Crai de pe Valea lui Ivan) isi merita numele din plin. Aici am incercat la inceput sa mergem la aderenta, dar pe masura ce am capatat inaltime, lui Coty i s-a parut riscant sa mergem pe stanca din prag in prag, ca erau spalate bine detot si fara prize, asa ca am sunat retragerea si depasirea saritorii prin jnepeni. Asta a fost valabil pentru noi, dar Simona care deja se bagase in mijlocul saritorii si statea ca pisica pe tabla, a trebuit sa o asiguram de jnepeni de deasupra saritorii si sa o tragem in sus pe sfoara. Am pierdut si aici o groza de timp, pana am desfasurat coarda, am recuperat Simona de pe pragurile lise de stanca, strans coarda, dar macar eram cu toii intregi inaintand vitejeste mai departe.

Cam asa arata ultima bucata de vale in zona saritorii Prelucii, un fel de saritoare continua, nu verticala, dar suficient de inclinata si lisa, un fel de tobogan (mai ales daca este ud), cat sa nu ai suficiente prize si cat sa aluneci daca incerci sa mergi la aderenta cu bocancii. Cel putin noua nu ne-a iesit si ni s-a parut prea riscant pentru cata stiinta aveam in noi.

Tot ocolind noi aceste bucati de vale prin jnepeni, observ la un moment dat in fata ochilor un mare V: imi aduc aminte ce mi-a spus Pustiu' ca am sa recunosc negresit bifurcatia Valcelul Mortului - hornurile Vaii Seci. Yeee, in gandul meu, mai avem putin si terminam valea, si putem sa visam ca vom ajunge la cruce. Cel putin de aici se vedea aproape crucea si inca nu vedeam cat de teribila este intrarea in Valcelul Mortului sau in Hornuri.

Urcam si ultima portiune de vale si ajungem intr-o gaoace efectiv: pereti paraleli stanga dreapta si un fel de prag cam mare in fata. Sfaturile de acasa fusesera sa tinem matematic valea, sa nu ne abatem prea mult pe fete de iarba, ca-s abrupte rau si-s mai riscante. Coty ca urmare sa incapataneaza sa mergem fix pe vale, dar care vale, ca este dita' mai saritoare in fata noastra !?

In gaoacea asta nenorocita, am petrecut vreo 2 h, tot incercand sa iesim la liman. Eu tot insistam sa ajungem in Brana Portitei ca de acolo stiam ca incepe teoretic Valcelul Mortului (pe care il mai parcursesem in urma cu 10 ani). Incercam sa abordam firul din stanga, care trebuia sa fie Valcelul Mortului, dar saritoarea este prea mare sau suntem noi prea obosititi, ocolirea se face pe un horn expus. Nici unul din baieti nu se simte in stare sa depaseasca pragul si nu intelegem de ce este atat de greu, nu stiam nimic despre o asemenea saritoare. Ne pune capac, mai ales psihic, pentru ca nu ne asteptam si pentru ca eram si suficient de obositi cat sa nu mai avem chef de mari catarari. Scoatem schitele si incepem sa le studiem si sa le citim descrierile. Fiecare schita arata altfel: Valcelul Mortului ba incepe din Brana Portitei ba dinaintea ei. Frectie, nu mai intelegem nimic, nu mai stim unde suntem. Sa fim deja pe Valcelul Mortului, sa fi iesit din vale ?! Vedem pe unii care in zare tocmai rapeleaza de pe Varful Picatura: urlam la ei incerand sa ii intrebam unde suntem, dar ei nu ne aud. Ulterior am aflat printr-o cunostinta ca ne vazusera, dar vantul batea de asa natura ca nu ne puteau si auzi.

Eu tot propun sa urcam pe fetele de iarba din dreapta vaii, caci stiu sigur ca Brana Portitei traverseaza si Spalatura Vaii Seci pentru a iesi in Creasta Picaturii. Ma gandesc ca iesim in brana pe unde este sau macar pare mai usor si de acolo mergem pe brana si gata. Coty este insa suspicios, ca daca nu mai putem sa coboram de acolo, ca el nu face rapel in jnepeni si nu are incredere in fetele de iarba. Fetele de iarba pareau insa mult mai prietenoase decat saritoarea inabordabila din fata noastra. Pana la urma dam un telefon la cineva care mai fusese pe aici, dar nu prea stim sa ii zicem unde suntem. Respectivul ne spune ca pana in Brana Portitei trebuie sa urcam cateva saritori pe Valcelul Mortului. Dar cum sa le urcam, ca prima este mare cat China ?! Coboram si ne uitam peste tot: canci brana, canci ocolire, efectiv nu avem pe unde sa o luam. Pana la urma facem o pauza de masa ca sa prindem puteri, dar cel mai probabil eu prind un frig pe cinste in oase. Hranit, Coty se simte apt sa se riste pe marea saritoare: marea saritoare de la intrarea in Valcelul Mortului de fapt nu o urcam direct, ci ii gasim un horn pe undeva pe peretele din stanga, si acolo mergand in sprait vom reusi sa urcam. Nu vreau sa spun cum au fost facute asigurarile, cu un anou pe dupa un bolovan, alta varianta nu aveam nicicum. Coty nici macar nu poate sta in dreptul hornului ca sa ne asigure, ne asigura din lateral, presupunand evident ca vom pendula ceva daca o sa cadem. Din aceasta cauza eu am incercat mai intai sa urc pe o fisura oblica pentru a iesi fix sub el, dar nestiinta, nepriceperea si oboseala ma fac sa nu pot razbate. Si bocancii cu talpa rigida care nu stau pe prize mici. Pana la urma tot prin horn ma duc, horn care se dovedeste a fi bun, ca nu cad si deci nu pendulez. Yeee, sunt sus.

Dupa aceasta saritoare mai urmeaza una. Si mai naspa ! Incearca Coty sa o urce, dar nu avem deloc asigurari mobile, asa ca este foarte riscant. Intre timp Mihai se duce pe o brana de iarba in stanga si dispare detot. Ne striga de sus ca a depasit saritoarea si ca nu mai poate sa se intoarca inapoi dupa noi sau macar dupa o coarda. Ambele semicorzi sunt la noi, deci nici nu poate sa ne puna asigurare ca sa depasim saritoarea. Nu mai avem alta varianta decat sa urcam si noi prin stanga pe ierburi, desi pare expus la inceput, dar este cel mai accesibil, oarecum comparabil cu muchiile pe care invatasem sa le parcurgem la scoala lui Fane. De fapt este o creasta de iarba pe care eu cu Simona si cu Coty mergem concomitent asigurati unii de altii, asa cum am invatat la curs. Mai regrupam din cand in cand si dupa creasta urmeaza o fata mare de iarba: aici este mult mai bine, avem destule pragulete pe care sa urcam ca pe scara, dar continuam sa mergem legati toti 3 intre noi din comoditate si ca sa nu mai pierdem timp cu stransul corzii.

Urcam pe fata de iarba din stanga Valcelului Mortului si il auzim pe Mihai care ne zbiara de sus spunandu-ne ca a dat in sa de o poteca in jnepeni. Aia este Brana Portitei ii zbier eu la randul meu si rasuflam si noi usurati ca am ajuns la zone mai acesibile. Nici nu ne mai puneam problema sa urcam Valcelul Mortului, oricum este tarziu si ne-ar fi prins noaptea, dar eram si obositi si pentru noi fusese suficent cat catarasem nu stiu cate n-spe zeci de saritori pana acuma pe Valea Seaca a Caraimanului.

In zare jos vedem Varful Picatura, acum l-am depasit in altitudine, semn ca am urcat zdavan pe fetele de iarba. Au terminat de rapelat de mult cei care fusesera pe varf, numai ca stiu bine ca ii asteapta o serie lunga de rapeluri pe Albisoara Marelui V inspre Valea Alba. Tot noaptea le-am rapelat si eu cu o stimabila ocazie.

Sfidatoare insa, Crucea Caraimanului ne priveste de sus atat de aproape, mai ca o atingi cu mana, dar sunt niste zone cu atata stanca si cu niste praguri atat de inabordabile la ora asta, incat trebuie sa ne luam la revedere de la aceasta iesire. Pe vale si pe toata fata aceasta a Caraimanului este deja demult umbra, un frig de ne intra in oase, asa ca ideea unui bivuac cu sacii nostrii cu tot, dar fara izoprene, nu ne surade. Ne vom retrage pe Brana Portitei, din zona Zangurului mi-o amintesc foarte bine si macar suntem pe traseu cunoscut cand ne va apuca noaptea.

Din Valcelui Mortului inspre Portita Caraimanului brana este destul de injnepenita, de fapt chiar ne luptam cu jnepenii, dar imi pare si bine, caci chiar nu mai aveam chef de expuneri si catarare. Oricum urma portiunea expusa de dupa Portita, asa ca este suficient. Inaintam incet incet si ajungem si in iesirea Vaii Zangurului in Brana Portitei, o palnie foarte larga care de fapt se pierde sub brana, dar o poteca se vede cum coboara spre zona stancoasa a Zangurului.

Aceasta portiune a Branei Portitei este mult mai libera de jnepeni, avem panorame mai vaste si eu tot caut in fundal Portita care se lasa asteptata. Nu parcursesem niciodata brana din aceasta directie, asa ca mi-era necunoscut cum arata si Coty ma tot intreba daca recunosc locurile. Asta trebuie sa fie, este dita mai poteca, si sub noi nu poate fi decat Valea lui Zangur. La un moment dat poteca urca si se apropie de o zona cu expunere. Portita inca nu se vede. Ma trece un fior: pentru un moment ma gandesc ca am luat-o aiurea pe o poteca de capre care se termina in gol si ca acolo facem bivuac. Nu mai intelegeam deloc unde sunt si cand eram deznadajduita apare Portita dupa colt. Nu venisem niciodata din aceasta directie, ci numai dinspre Jepii Mici, asa ca nu mai traisem emotiile expunerii in sensul asta. Suntem in Portita, portiunea care urmeaza o stiu bine, asa ca suntem salvati. Dupa cat balaurisem prin Valcelul Mortului chiar simteam nevoia acestei sigurante.

Din gama: "Ghita, te astept diseara la Portita !" Ghita draga noi suntem numai acum la Portita si nu facem bivuac aici (desi este loc de doua persoane), ca ne este foame si somn si suntem obosite. Pa Ghita, pe altadata la Portita.

Imi aminteam un pasaj foarte expus cum vii dinspre Jepii Mici spre Portita Caraimanului. Ii anunt pe coechipieri si stabilim de comun accord sa punem o balustrada de coarda, mai ales avand in vedere ca suntem f. obositi si nu vrem sa alunecam fix acum. Asiguram pe dupa marele bolovan care zace sub portita si pleaca Coty cu coarda legata de el. Nu aveam nevoie de balustrada, caci intre timp a fost pus un cablu pe aceasta portiune de persoane care probabil au plantat ceva morcovi acolo pe ploaie sau alte conditii deosebite. Asigura cu o bucla si pe dupa primul copac intalnit pe brana, apoi regrupeaza la palcul de copaci unde zona expusa deja se termina.

Noi fetele vom veni cu un zelb cu caraba pus pe balustrada ca la via ferrata, nu era nevoie de atatea pregatiri, dar acum cand imi amintesc cat de obositi eram, ma felicit si ii felicit pe coechipieri ca au fost atat de cooperanti la siguranta noastra. Eram bucurosi ca am scapat de valea aia Seaca, ca mai avem putin si ajungem in traseul marcat din Jepii Mici, dar important era sa depasim si portiunea expusa din Brana Portitei, cu riscul de a mai pierde jumatate de ora cu o balustrada de coarda.

Dupa ce regrupam noi fetele langa Coty, vine si Mihai legat de coarda pe care este filat. Desasigura bucla pusa la copac si topaie vesel pe brana. Asta inca mai are energie ! Este mult mai tanar ca noi, asa ca se explica excesul lui exponential. Restul branei nu mai mergem asigurati, chiar nu este cazul, expunerea s-a dus odata cu ultima portiune, cunosc destul de bine brana.

Brana Portitei vazuta din coborarea de la Portita Caraimanului in directia spre Jepii Mici

Brana Portitei vazuta din drumul spre Jepii Mici (acolo sus in dreapta se vede portita din care venim)

Din Brana Portitei ajungem cam intr-o ora in Jepii Mici. Nu-mi mai aminteam ca se face atat de mult pe drum, dar cert este ca noi tot coboram, in ideea ca vroiam sa urcam apoi sus la Cabana Caraiman, unde speram sa gasim locuri si unde speram sa dormim, de mancat nu mai speram ca stiam ca nu gatesc, dar mai speram ca a doua zi sa mai facem vreun traseu la coborare. Initial sustinusem acerb aceasta idee, pentru ca era clar ca duminica vom fi prea obositi ca sa mai facem ceva, mai conservam in felul acesta putina energie, si mi-era si dor de atmosfera de cabana. Dar faptul ca la Caraiman nu se pot face rezervari (deci riscam sa nu gasim locuri), nu se face mancare gatita (si tanjeam cu ardoare dupa asa ceva) si mai ales pentru ca pe mine ma apucase din Valcelul Mortului o crunta durere de stomac ca reactie psiho-somatica la stresul la care fusesem supusi ca nu reuseam sa inaintam. Toate acestea si-au spus cuvantul si cum si Coty era cam stresat de faptul ca nu avea sac de dormit ca sa doarma la cabana, Simona si Mihai le era indiferent, ma loveste democratia si-mi schimb parerea. Imi dau seama ca o urcare de inca o ora pana la cabana ma tampeste la stomac, lipsa mancarii calde acolo nu imi va face bine, iar daca cumva este aglomerat si nu avem unde dormi sau dormim foarte prost ne va afecta pe toti.

Coboram asadar pe Jepii Mici, din piatra in piatra, din cablu in cablu, din aproape in aproape se face noapte cam cand trecem prin dreptul Braului lui Raducu, de unde iese o echipa numeroasa care fusese pe sora noastra, pe Valea Seaca dintre Clai. Pana jos in Busteni reusim sa ne amestecam cu echipa cealalta, descoperim ca ei vorbesc mai mult nemteste, coboram in Busteni, unde reusim sa ajungem in vreo 2 h. Drumul mi s-a parut interminabil, mai ales ca fiind noapte a trebuit sa tinem poteca si marcajul ca altfel stiam ce pante abrupte sunt pe acolo si cum te duci fix in jos fara oprire. La iesirea din traseu am rugat insa pe cei din echipa cealalta sa ne faca o poza de grup la sugestia lui Mihai.

Poza de grup la intoarcerea de pe Valea Seaca a Caraimanului (de la stanga la dreapta): Mihai, Simona, Iuliana si Coty

Incepem sa coboram agale pe langa telecabina, iar la vederea dughenelor pe Coty il loveste pofta de bere. Mie abia imi trecuse durerea de stomac de la pastilele pe care mi le daduse Coty sa le sug, asa ca nici nu ma gandesc la bere acum, dar Coty, el nu si nu, intra intr-o alimentara sa ia bere. Il asteptam afara, ca si asa este el suficient de caraghios cum face cumparaturi cu hamul pe el. Stand asa in fata dughenei la drumul mare, numai ce simtim miros de mancare si ne holbam ametiti la o tablita care afiseaza meniul zilei. Or mai avea astia ciorba calda la ora asta la care coboram noi din munte ?! Il trimitem pe Mihai sa intrebe. Cica au ! Si cica nu este aglomerat, deci putem sa mergem sa ne dam jos linistiti hamurile de pe noi. Pana sa cumpere Coty bere, noi eram deja instalati la masa si il asteptam cu interes ranjind laconic plini de inteles. Ca sa fie setul complet, nenea de la bar cand vede cine ii intra in restaurant ne pune si muzica de munte, asa ca vom manca delectandu-ne pe Imnul Bucegilor si Imnul Alpinistilor. Fain, foarte fain, pacat ca nu retin numele restaurantului ca sa ii fac reclama, era undeva pe dreapta la etaj cum cobori de la telecabina.

Poza de grup cu fiintele hamesite (de la stanga la dreapta): Iuliana, Simona, Mihai si Coty

Ne ducem inapoi sa dormim tot la Caminul Alpin, unde un catarator (asa se numeste el cand ne vorbeste) este foarte intrigat cand afla cat am facut pe Seaca Caraimanului si ne povesteste ca el a facut Hornurile Vaii Seci cand curgea apa pe acolo si era ud si nu i s-a parut asa de greu. In fine, asa cum si el spunea: "Noi suntem cataratoooooori", pe cand noi clar nu suntem decat niste alpinisti incepatori, deci se explica durata exponentiala a traseului.

Duminica dimineata abia ne miscam, suntem inca destul de obositi, evident ca o vaga febra musculara ma gadila pe alocuri, doar am facut Seaca, asa ca ne ducem cu masina pana sus spre parcarea de la Piatra Arsa si de acolo ne plimbam putin pe platou. Soare, liniste (culmea !), numai bine dupa o tura pe Seaca in ziua precedenta. Profit de ocazie sa ii duc si pe Coty si Mihai la Babele de pe Cocora, mai ales avand in vedere ca ei nu mai fusesera in Bucegi.

Poza de grup la Babele de pe Cocora (de la stanga la dreapta): Iuliana, Coty, Mihai si Simona

Gagicile la pozat cocotate cat mai sus deasupra Babelor. Am urcat acolo impinse de Mihai, ca era putin surplombat :))

Stiu ca alte dati puneam la sfarsit de tura poze cu floricele sau animalute de pe parcursul traseului, acum insa nu am avut asa ceva. Doar la un moment dat am sesizat un card de capre negre pe la Poiana Vaii Seci, dar apoi nimic. Eram prea contorsionati sa gasim iesirea din vale, asa ca poza asta facuta de Mihai, arata sugestiv cum a doua zi dimineata ne uitam de la fereastra Caminului Alpin dupa traseul facut, avand in mana schitele lui Kargel si Cristea.

Abia o poza gasita apoi pe internet facuta din Creasta Picaturii m-a facut sa-mi dau seama ca intr-adevar am intrat un pic pe Valcelul Mortului si apoi in Brana Portitei. Schitele erau cam neclare din pacate si fiecare arata ceva putin diferit fata de cealalta, deci cam de pomina.