Circuit in m-tele Vaida - 19 dec. 2010

Duminica dimineata Laurentiu pune in aplicare tura pe care mi-o promisese din timpul saptamanii si spre orele 9.00 a.m. ma vad grabindu-l pa Paul sa plecam odata in tura. Din motive obiective si care tin mai mult de preferintele lui Lau', il culegem de acasa si plecam mai departe spre Babarunca, urmati fiind de masina Ramonei in care se mai gaseste un alt Paul si cu o Cristina. Eu vroiam in Leaota, dar nah, asa a vrut Lau', nu a fost sa fie de cinci ani incoace nici de data aceasta.

Mergem spre Babarunca, cu doua ganduri razboinice in cap (de fapt gandurile sunt numai in capul lui Laurentiu, noi asteptam cuminti verdictul si directia turei): o varianta este in muntii Grohotis, mai precis in zona vf. Vaida - Sloeru Marcusanu, iar cealalta varianta este in muntii Ciucas, un traseu de urcare pe o muchie ce iese undeva in culmea Bratocei in zona coltilor omonimi. Dupa ce parcam masina intr-o parcare de la o fabrico-uzina de la Babarunca, Lau' pare deja sa se fi hotarat in privinta directiei de urmat si, dupa ce ne echipam cu parazapezi si alte ustensile, ne trezim indreptandu-ne spre podul ce trece apa spre drumul forestier Tarlungu Mare - Ciorica (adica spre si in m-tii Grohotis).

Traversam pe pod si incepem in lungul acestui drum forestier, care ne spune ca ar avea o lungime de vreo 10 km, dar noi cica undeva vom vira la dreapta si vom urca abrupt pe o muchie spre vf. Vaida. Nu mergem foarte mult pe forestier, sa tot fie vreo maxim 2 km si la prima bifurcatie la dreapta ne indreptam increzatori spre vf. mai sus mentionat, avandu-l cumva in vizor printre muchiile crengilor. Cu vizorul pe Vaida, trecem si pe langa un foarte frumos canton forestier, unde binenteles erau multe masini parcate acuma la sfarsit si de saptamana, dar care m-a impresionat pe mine, arhitecta prin proportiile reduse ale contructiilor, materialele locale folosite si, mai ales, stratul gros de zapada care proteja in mod natural acoperisul si care parca ar fi fost de cand lumea acolo.

Ca sa fie setul complet, pe langa un cutu' simpatic care ne tot cere de mancare si sare pe langa noi, un padurar vine pe urmele noastre si ne atentioneaza asupra traseului. Cica pe unde vroiam noi sa urcam sunt ursi multi adusi din zona Brasovului, iar sfatul lui este sa urcam pe piciorul Vaida, care da sus in creasta si care are o padure mai putin deasa pe muchie decat versantul tintit initial de noi. Cam neincrezatori, baietii fac mai intai misto de bietul padurar, dar pana la urma, suntem cu totii de accord ca nu avem chef sa balaurim prin desisuri necunoscute, ci preferam sa urcam agale pe o muchie frumos luminata de soarele diminetii.

Incepem sa urcam pe piciorul Vaida, avand in fundal muntii Ciucas, zona Tigailor incepand sa se contureze din ce in ce mai bine pe masura ce castigam altitudine. Zapada este foarte usoara si pufoasa aici, iar muchia este foare usor de urmat, fara sa ne puna probleme de orientare. De fapt, cred ca pe aici coborau copacii taiati din padure, fiind o zona unde multe trunchiuri aveau insemn forestier. Un fel de dita' mai marcajul, numai sa stii sa te uiti dupa el si sa te orientezi. De regula, toate aceste insemne forestiere, daca le vezi undeva jos, inseamna ca ele te duc undeva sus pana la golul alpin, iar, daca le vezi pe sus, cum intri in padure de la golul alpin, inseamna ca ele te vor conduce pana jos la un drum forestier.

Pe masura ce urcam panta muchiei se domoleste simtitor, semn ca ne vom apropia de o zona somitala mai apropiata de orizontala, fapt care pe de-o parte ma bucura, dar care, pe de alta parte, ma semi-ingrozeste, pt. ca imi ingheata picioarele de la prea putin efort depus pentru inaintare. De asemenea, nici mersul nostru nu este foarte sustinut, ne tot oprim ba pt. una, ba pt. alta, incat as putea spune ca am mancat in tura asta mai mult decat in toate turele din ultimele luni.

La un moment dat iesim intr-o poienita de pe muchie, de fapt o chelitura a padurii, unde razele soarelui imbie lumea la dorinta de a manca. Facem popas, sau picnic, sau sezatoare de inghet-dezghet, mancam cate ceva, dar mai ales fiecare isi etaleaza ceaiul fierbinte din termos, si, cand chiar ca incepem sa inghetam cu totii, o luam in sfarsit din loc. Mare minune, chiar nadajduiesc ca mi se vor mai dezgheta un pic picioarele in bocanci. Poienita din padure se continua mai departe in lungul muchiei cu o alta chelitura, chelitura care ne scoate dupa cateva sute de metri la golul alpin definitiv.

Odata ajunsi la gol alpin lucrurile se schimba substantial. Desi frigul persista in bocancii mei mai mult decat oricand, peisajele inconjuratoare sunt de vis si ma bucur de faptul ca nu vazusem pana acuma muntii Ciucas si Grohotis din aceasta directie. Si de aici panorame non stop, a inceput sa ruleze filmul cu peisajele muntilor Ciucas si Grohotis in primul episod, apoi muntii Neamtului si Piatra Mare in cel de-al doilea episod. Ba in fundalul foarte indepartat se intrevad chiar si Piatra Craiului si Bucegii.

Categoric si fara nici o retinere, una dintre cele mai frumoase panorame asupra Ciucasului iarna: de pe piciorul Vaida din vecinii sai, m-tii Grohotis

Scopul nostru acuma pare-se ca este sa urcam pe piciorul Vaida pana ce dam in creasta ce leaga vf. Vaida de vf. Sloeru-Marcusanu (varful ala sub care am dormit asta vara cu cortul in traversarea Grohotis-Neamtului). Deocamdata tot urcam si suntem incantati de marea izbanda de a fi iesit la un gol alpin cu atata peisaj. "E blana", cum spunea un prieten din Bucuresti cand il intrebam daca ii place pe unde il duc in Crai, cam asa as spune si eu acuma. In fundal incep sa se vada si m-tii Neamtului, iar in spatele noastru imaginea care ne va domina intregul parcurs este fara doar si poate panorama Ciucasului.

Cu toate acestea, adica cu toate panoramele de diversi munti, amplitudinea si vastitatea muntilor Grohotis fac ca privirile noastre in partea stanga sa fie captate de creasta principala a acestor munti, masiv in care ne aflam si noi acuma, doar ca putin mai excentric.

Vedere de pe piciorul Vaida spre creasta principala a muntilor Grohotis (de la stanga la dreapta): vf. Bobu Mic si Mare si vf. Grohotis, frontal dominand muchia Vaii Negre ce face legatura spre pasul Predelus, iar super frontal in coborare spre stanga este muchia ce coboara din vf. Sloeru Marcusanu si ne va duce undeva jos la un forestier.

Odata ajunsi in creasta principala a maretului munte Vaida, in jurul fabuloasei altitudini de 1500 m, incepem sa vedem si in partea dreapta, partea dominata de valea Doftanei, pasul Predelus, m-tii Neamtului si m-tii Piatra Mare.

Laurentiu mergand spre vf. Sloeru-Marcusanu, in fundal dreapta vazandu-se Piatra Mare

In poza de sus si cea de jos, in fata se vede culmea ce coboara si apoi urca spre vf. Sloeru-Marcusanu, iar in dreapta pasul Predelus cu continuarea pe piciorul omonim spre vf. Neamtului

Continuam pe muchia aceasta ingrozitor de plata si mai ales ingrozitor de batuta de vant, gandindu-ne cum sa facem noi sa ajungem pe piciorul acela care coboara cumva si pe undeva din vf. Sloeru-Marcusanu si ne duce jos in drumul forestier de unde am plecat. Pana una alta, o plimbare in continuare pe creasta m-telui Vaida, prin nameti de zapada in care te afunzi si te ridici, te afunzi si te ridici si tot asa .... exercitiu optional care la sala de forta ar fi fost foarte binevenit, aici deja este auto-impus. Si zbang ti se mai afunda piciorul in crusta de zapada !

Cristina si Ramona pe creasta muntelui Vaida (cu vf. omonim in fundal stanga pe undeva)

Chiar sub varful Sloeru pe copii astia ii apuca insa iarasi mancatul, daca nu ar fi fost asa de frig mai ca nu i-as fi inteles, dar profit de ocazie si mai bag si eu niste ceai cald in mine si incerc sa mai inghit cate ceva, desi nu prea imi iese. Cand in sfarsit sunt rebegita complet de frig, aud semnalul amenintator care vesteste ca in sfarsit plecam si o sa ma incalzesc la urcare pe acest maret varf care strajuieste perspectiva din fata ochilor mei.

Urcam pe varful Sloeru-Marcusanu si este minunat, mai ales ca ma incalzesc si picioarele chiar nu mai dau semne de inghetare. Nu ajungem insa pe varful matematic, care de altfel este foarte plat.

Vedere de mare amplitudine asupra muchiei pe care am venit noi, de jos din dreapta de pe piciorul Vaida pana aici sus sub vf. Sloeru-Marcusanu.

Inainte sa ajungem insa pe vastul platou al varfului Sloeru tinem curba de nivel spre stanga si incepem sa coboram incet incet pe o idee de muchie care sa ne scoata la muchia aia de mai jos pe unde vrem noi sa coboram pe la stana. Dar nu este chiar asa de usor, pt. ca ne mai desparte un valcel plin de zapada de aceasta muchie mult dorita. Mai aruncam o ultima privire spre creasta de unde venim noi si ne inhamam cu rabdare la traversarea tonelor de zapada din valcel. Noroc ca au batut baietii poteca tot drumul !

Traversam valcelul, ajungem in muchia pe care vrem sa coboram si ajungem si la stana. De la stana avem mai multe variante, putand sa coboram drept in jos in dreapta pe un versant, stiind ca este un drum forestier secundar care ne asteapta jos. Dar, ca sa mai fentam din distanta anosta pe care ar trebui sa o parcurgem pe forestier, hotarasc cu Laurentiu sa cautam continuarea matematica a muchiei si sa coboram cumva in fata, cam in directia in care trebuia sa ajungem si noi spre Babarunca. Minunata intamplare face ca pe unde incepem noi sa coboram, asistati fiind binenteles de nelipsitul GPS cu harta al lui Laurentiu, identificam si un drum de coborat copacii taiati, multe semne pe trunchiuri si o muchie atat de larga si cu padure atat de rara, de' ti-e mai mare dragul sa cobori pe acolo fara sa balauresti aiurea pt. a croi un drum in jos.

Mentionam la un moment dat si zarirea catorva fundulete de ursuleti care departe jos in vale fugeau speriati de vocile noastre zgomotoase care le perturbau dup-amiaza mult prea linistita pana la venirea noastra. Apoi mai mentionez o zona de defrisatura si cu o pepiniera in care l-am batut pe Lau' la cap sa nu coboram in dreapta jos cum vroia el, ci sa mai mergem inca pe muchia care se citea mai greu, dar care ne-a scos la final fix in punctul in care drumul forestier facea o mare bucla si mai avea doar 4 km pana la Babarunca. De la stana de sub Sloeru-Marcusanu am coborat de fapt numai pe muchie matematic, muchia era foarte usor de identificat si cu copaci rari, si, nu de putine ori, cu un sant foarte vizibil pe unde se trageau bustenii.

Si o ultima imagine datatoare de viata sau biruinta crengutelor asupra zapezii.

De la Tampa in Poiana Brasov - 18 dec. 2010

Ajung eu in Brasov vineri pe la pranz, bifez vizita de curtoazie pe la Pustiu sa ma asigur ca face bine si pt. sambata nadajduiam la o tura mai serioasa, adica mai mult de mers, ca la tehnice nu ma tine iarna moralul. Laurentiu isi schimba insa planul si vrea musai sambata sa se dea cu placa in Poiana Brasov, ceea ce pe mine nu ma incanta si nici pe Paul, asa ca sambata de dimineata reusim cu greu sa ne urnim si sa urcam agale spre Postavaru din Brasov.

Masina o parcam in centrul Brasovului si, dupa ce trecem de binecunoscutul punct de intalnire de la Modarom, ne inscriem pe pietonala Republicii catre Piata Sfatului. Paul imi explica frumos ca de aici se pleaca in traseul nostru spre Poiana, ceea ce denota nesimtirea brasovenilor de a pleca in sus spre munte chiar din centrul orasului. Atata nesimtire eu nu am mai pomenit, macar noi la Sibiu trebuie sa mergem 15 km ca sa incepem sa urcam spre Cindrel sau Lotrului, dar astia in Brasov sunt si mai puturosi. Deci, plecam ca nesimtitii in traseu chiar din Piata Sfatului, mergem in sus spre Bastionul Tesatorilor, depasim patinoarul de langa si prindem drumul care urca serpuitor spre saua Tampei.

Carduri, carduri de drumeti urca incet si alene in sus spre Tampa, ceea ce denota ca trekkingul in zilele de week-end este un sport local foarte cautat de lume, nu degeaba isi dau intalnire pt. a face trasee in mijlocul orasului.

Ajunsi in saua Tampei urmam un traseu marcat, cred ca pe Dl. Gorita, depasind valea cu Apa, si urcam catre o poiana al carui nume nu mi-l mai amintesc, poiana in care ajungem insa dupa mult mai multa vreme decat imi prognozase Paul. Drumul pana acolo a fost insa foarte frumos, scaldat fiind de razele soarelui care patrundea filtrat printre crengile copacilor. Mai apoi insa prognoza de la Internet si-a spus cuvantul si plafonul s-a generalizat, incepand incet sa fulguiasca.

Mai cu o poveste, mai cu amintiri din ture, ajungem incet incet la iesirea in partiile din Poiana, mai precis fix sub Poiana Ruia, loc in care schiorii si borderii ii auzim cum scrasnesc din dinti si injura pietrele si pamantul inghetat aparut ad-hoc pe partie.

Ca sa nu mai pierdem timp cu coboratul pe un traseu nebatut inca, hotaram sa coboram pe partie pana jos in Poiana si de acolo ne infiintam la autobuzul de Brasov, pt. a ne ramane destul timp pt. vizitele de curtoazie la Crisa la targul de Craciun de la Reduta. Asa se fac turele in Brasov, de dimineata pe munte, apoi seara cu prietenii la vorba.

Cozia reloaded pe vreme buna - 11-12 dec. 2010

Pentru ca in ultimele luni am fost putin mai turmentata cu schimbarile mutarilor la Sibiu si cu mutarile schimbarilor din viata personala, recunosc ca am cam neglijat aspectul iesit cu prietenii in ture pe munte, asa cum faceam odinioara. Dar uite ca acuma ma revolt si incep sa stabilesc iesiri pe munte, iesiri care altadata mi se pareau normale si de fiecare sfarsit de saptamana, iar care acuma mi se par ceva nemaipomenit. Adica, cu alte cuvinte, mai vreau si altceva decat acasa in muntii Cindrel.

Ca atare, o intreb pe Dana daca nu are in plan vreo cabana in week-end, caci stiam eu de anul trecut ca Danutza era mereu foarte incantata de mers pe la cabane. Si uite asa iese Cozia la numaratoare, caci ei tocmai veneau pe valea Oltului in week-end.

Cabana Cozia fiind printre cele mai apropiate de mine, nu ma dau peste cap sa plec foarte devreme din Sibiu, ci plec abia la o ora dupa ce a plecat echipa din Bucuresti. Ne reunim la restaurantul cu parcare de langa benzinaria OMV, acolo unde se face centura ocolitoare pt. Caciulata si Calimanesti si constat ca am ramas conform planului initial: 6 persoane mari si late - eu, Theo cu Magda, Dana, Mihai si Cristi. Asta dupa ce l-am fatait pe saracul cabanier de l-am innebunit facand cate doua rezervari simultan, si eu si Dana, ca sa ne asiguram ca avem locuri, apoi renuntand la cate 1-2 persoane din fiecare rezervare - contabilitate curata.

Pe la orele 10.30 a.m. suntem gata echipati pana in dinti, majoritatea cu parazapezi, unii cu pioleti si coltari, iar aceleasi persoane chiar si cu semicoarda, carabe si anouri. Dana le-a spus ca avem de urcat pana sus la cabana si ca i s-a spus de catre cabanier ca ninge si ca este zapada, numai ca Dana a omis sa le spuna la baieti ca este dita' mai poteca prin padure pana in drumul de releu care duce la cabana. Antrenament pt. unii cu rucsacii mari, plimbare pt. altii.

In parcarea mai sus pomenita de la OMV - singura poza de grup (- Theo): Cristi, Dana, Magda, eu si Mihai (in ordine de la stanga la dreapta)

Traversam podul peste Olt, peste cateva zeci de metri facem la stanga in sus pe marcajul care incepe brusc si subit fara nici un indicator, urcam sustinut si, dupa ce ratacim putin drumul (ca nu suntem atenti, tocmai pt. ca am mai fost pe aici si stim drumul), ajungem victoriosi in deja primul popas de ceai din poiana La Musetel.

Dupa poiana La Musetel urcam pe poteca si, dupa multe curbe de nivel care serpuiesc in lungul muntelui, ajungem si la binecunoscuta raspantie de La Troita, punct in care se intalnesc multe drumuri, majoritatea care duc sau vin de la manastirile invecinate - Turnu si Stanisoara.

In poza de jos si ce de sus, raspantia denumita "La Troita" - punct clasic de popas

Pana la manastire la Stanisoara drumul incepe sa coboare vertiginos pe anumite portiuni, spre disperarea celor care nu au mai fost si plang dupa altitudinea pierduta. De data aceasta insa vremea este buna si putem vedea din drum pana sus in varful Cozia, acolo unde zapada deja exista, desi noi pe la altitudinea la care suntem inca fosnim cu bocancii prin frunze uscate de toamna.

Ajungem in curand si la manastirea Stanisoara, unde in stil clasic cainii de paza lastra la noi ca speriati de bombe, in timp ce noi trecem agale prin fata lor fara ca ei sa aiba curajul sa se apropie. Soarele sus pe cer straluceste ametitor, astfel ca albul manastirii ne orbeste, iar micutele casute dinspre deal par mai noi, desi eu le stiu de atatia ani exact la fel si in acelasi loc.










In urcarea de la manastirea Stanisoara spre varful Cozia incepem sa intalnim pe drum multe grupuri care urca si asa ne dam seama ca era adevarat ce ne spunea cabanierul, cum ca week-end-ul acesta cabana este destul de plina (aveam sa aflam ca era onomoastica cuiva si asa se explica acest aport substantial de lume sus in varf).

Pe parcursul aceluiasi drum de urcare constat cu stupoare cum gerul de afara incepe sa imi pape acumulatorii, iar cei proaspat incarcati se dovedesc a fi de fapt prea vechi si consumati ca sa mai poata face fata frigului de afara. Recurg la solutia cu tinutul acumulatorilor la cald si bagatul lor in aparat atunci cand vreau sa fac o poza, un fel de munca lui Sisif, dar foarte functionala.

Treptat incep sa urc din ce in ce mai repede si mai constant din cauza frigului, restul trupei cam ramane in urma, numai Cristi vine constant in spatele meu. La belvederea de deasupra peretilor de stanca din zona Bulz si Durduc soarele deja incepe sa dea semne de la revedere, asa ca facem repede cateva poze, in aceeasi formula bagat acumulatorii - scos si pus la cald inapoi.

In poza de sus si cea de jos, doua punte de belvedere clasice in traseul de urcare spre cabana si varful Cozia: prima belvedere aflata undeva in urcare spre muchia Vladesei, a doua belvedere situata undeva aproape de iesirea la drumul forestier, in zona stancilor Bulz si Durduc

Ajungem pe panta dinaintea drumului auto care duce la releu fix cand soarele inroseste la orizont toata linia de munti, multa lume este oprita aici pentru a admira spectacolul culorilor, iar odata iesiti din padure incepe sa se faca simtit si vantul cel necrutator ... in timp ce noi mergem agale pe drum la cabana de sub vf. Ciuha Mica (cel cu releu in poza).

Inca se vad foarte bine toate vaile si culmile de sub varful si cabana Cozia, amintindu-mi cu aceasta ocazie ca nu le-am mai vazut de foarte multi ani, daca nu chiar 5 sau 6 ani, caci tura din februarie de anul acesta nu se pune pe motive de ceata si invizibilitate maxima. Si ca sa fie setul complet, cum orele sunt inaintate si soarele coboara rapid dupa muntii Buila, pana sa ajungem la cabana este ocazia cea mai potrivita de a imortaliza un veritabil apus de soare.

La cabana deja lume multa populeaza sala de mese, ma asez repede la singura masa libera pe care o gasesc si cand vine si Cristi ne pravalim urgent spre bar ca sa comandam niste ceai cald si vin fiert. Restul trupei reusesc sa apara tarziu, abia dupa ce s-a intunecat destul de bine si atunci punem masa si mai invitam niste vin fiert sa treaca pe la noi si sa ne incalzeasca.

Din pacate camera care ni se distribuie se gaseste fix deasupra salii de mese, unde in mod neasteptat incepe la un moment dat sa cante asurzitor o muzica populara, apoi tot felul de alte muzici si ritmuri saltarete, de' zici ca nu esti la cabana, ci in clubul Cozia.

Seara mai mancam cate ceva prin camera si, cand punem noi capetele pe perna, muzica inca duduie jos, noroc ca nu duduie si prin dopurile antifonice. Peste noapte se lasa insa foarte rece in camera, sacul de cabana se dovedeste a fi cam neputincios la cele 7 grade cate se atingeau in coltul patului meu, simt la un moment dat ca ma inveleste cu inca o patura o mana grijulie din patul vecin, multumesc in gand, caci mi-este prea somn ca sa mai vorbesc, si adorm la loc putin mai incalzita. Dimineata multumesc mainilor grijulii care m-au invelit cu paturile cabanei si incep sa pun toate hainele pe mine ca sa rezist frigului care va domni prin toate spatiile cabanei pana ne punem pe drum la vale.

Vedere din zona cabanei spre muntii Buila-Vanturarita si muntii Capatanii

Vedere din zona cabanei spre serpuitoarea valea Oltului

Vedere din zona cabanei spre inzapezita creasta a muntilor Fagarasi (in fundalul indepartat)

Catre orele 11 a.m. reusim si noi sa ne pornim la vale, ca sa zic asa fix in momentul in care soarele a inceput sa fie inghitit de un plafon constant de nori. Alegem sa coboram pe muchia Turneanu pana jos la manastirea Turnu, traseul clasic de coborare de cate ori vin in Cozia. Pana sa intram pe muchia propriu-zisa de coborare avem de traversat cateva zone unde zapada este la ea acasa acuma, iar peisajele printre stanci si de pe stanci sunt incantatoare.

Imi aduc aminte acum de un episod de prin vara anului 2004, cand am innoptat cu cortul in aceasta zona, in saua de sub vf. Cozia, speriati si alungati fiind in miezul noptii de la cabana de muzicile asurzitoare ale manelistilor care urcasera bine-mersi cu masinile pe drumul forestier. Pe munte se bea, se urla si se pune muzica la maxim, ce altceva sa faci, chiar daca esti rugat frumos si politicos sa dai volumul la mai mic. De atunci am zis ca voi veni sa stau la cabana numai iarna, cand zapada si vremea nefavorabila mai selecteaza in mod natural plebea venita prin zona. In ceea ce priveste vara in Cozia, cred ca cea mai buna solutie este fara doar si poate cortul, de unde dimineata se vad si caprele negre cum sar printre stanci.

Acuma depasim aceasta zona descrisa mai sus cu ocazia evenimentelor petrecute in 2004 in Cozia, suntem cu totii fascinati de bogatia formelor stancoase, unii care nu le-au vazut niciodata, altii ca mine pt. ca nu le-au mai vazut demult. De data aceasta vremea tine cu noi si vizibilitatea ne lasa sa ne incantam privirile pana data viitoare. Avalansa de fotografii se fac din toate partile, mai vin si alte grupuri din urma si fac si ei poze, toata muchia Turneanu pe care urmeaza sa coboram fiind foarte propice pt. poze in toate partile si catre vecinul fidel al Builei-Vanturarita.

Ajunsi la stana din muchia Turneanu alegem sa coboram direct la manastire jos, fara a mai face alte ocolisuri pe muchia Scortaru si alte drumuri prin padure. Ajungem la masina in jurul orelor 15.00 p.m., eu fiind f. fericita ca pot ajunge mai devreme in Sibiu ca sa fiu prezenta la concertul de colinde de la catedrala (acolo credeam eu ca se tine). Un accident de masina creeaza insa un blocaj la Talmaciu, fix la 20 de km de Sibiu, ora de stat in care am avut timp sa mananc la volan, deplasandu-ne cu nu mai mult de 10 km/h. In timp util reusesc sa ajung insa si la concertul mult-asteptat si sa bifez toate activitatile puse in program de duminica.

Turtureii care ne-au iesit in cale pe tot traseul de urcare

PS: Evident ca pentru neasemuitele poze in care apar trebuie sa le multumesc indeosebi lui Theo si lui Cristian Popescu, ca am reusit sa obtin asa cadre de la ei.