Braul Inflorit (Braul cu Flori) - 19 oct. 2013

Ma gandeam ca week-end-ul care va sa vina stau si eu acasa, sa mai aprofundez si zona Sibiului, daca tot locuiesc aici. Dar Radu imi scrie un mesaj mie si lui Petru inca de luni, este foarte hotarat sa incercam Braul cu Flori din Crai. Si pentru ca aceasta portiune din Braul de Jos are un grad de dificultate ceva mai sporit, este indispensabil sa aiba si coechipieri. Si cine altcineva puteau sa ii fie coechipierii, decat voinicii lui camarazi de echipa de anul trecut din Piatra Craiului - Petru si Iuliana.

Ma uit instant la prognoza. Nu ma deplasez pana in Crai, chiar daca este preferatul meu, decat daca vremea este perfecta. Nu mai fusesem in Crai de la tura lui Mugurel, dar nu stiu de ce nici nu mai simteam teribil nevoia de Crai, avusesem alte nevoi (precum Acele Morarului) si aveam in continuare alte nevoi (precum Arpaselul).

Braul cu Flori, avand grad de dificultate 2a-2b, ma gandeam ca eu cu Radu si cu Petru nu o sa putem sa-l facem, ca nu prea imi dadeam seama cine se ducea cap de coarda pe 2b dintre noi 3 (eu cu siguranta nu). Dar nuuuuuuu, craii mei sunt foarte increzatori, ca ce, nu ne face pe noi un brau, ca ne descurcam, ca reusim. Dar craii mei vroiau sa facem traseul si nu vroiau sa il faca oricum, eu trebuia musai sa fac parte din echipa, era conditia necesara si suficienta pentru a fi echipa completa in Crai.

Toata saptamana premergatoare traseului ii fac lui Mugurel gaura in cap, cerandu-i informatii despre traseu, ca nu inteleg, ca mi-e frica, ca nu suntem o echipa echilibrata, ca daca ne pierdem pe unde ne retragem, ca daca nu putem sa ne intoarcem, ca daca nu ne ajunge coarda.

Pe miercuri pe mine ma pocneste o viroza, asa ca incep sa dau inapoi cu pasi siguri, dar vineri dimineata ma hotarasc totusi sa merg in Crai avand in vedere ca prognoza se mentinea buna. Baietii mei nici nu se gandeau sa accepte sa lipsesc din cauza unei viroze. Petru chiar ma incuraja sa ma duc sa alerg prin ploaie (ca intamplator afara ploua), ca sa transpir si sa scot virusii din mine.

Plec cu trenul vineri dupa-masa si ramane sa ma culeaga Petru din Codlea din gara. Ne intalnim pe o ploaie torentiala si toti Fagarasii erau intr-un mare nor de ploaie si la fel se vedea si peste Crai, iar eu eram convinsa ca nu o sa putem face traseul din cauza umiditatii sporite. Mergem la pensiunea unde rezervasem camera in Zarnesti ca sa nu ma mai car si cu echipamentul de campare dupa mine si ne punem pe asteptat Radu la o bere si la o barfa. Desi nu ma simteam foarte bine, fac prostia sa beau o bere, drept pentru care a doua zi dimineata imi va fi destul de rau.

Sambata dimineata reusesc sa negociez ora de trezire 6.00 a.m. cu baietii, desi Radu vroia ca la ora aia sa fim deja pe drum. Daca ma vor in tura, plecam mai tarziu si riscam sa ne intoarcem pe intuneric, daca nu, nu vin. Plecam deci pe la 7.00 a.m. din Zarnesti, oprim la APNPC sa platim taxa de intrare, dar pana la urma o cumpara Radu prin SMS. 

Parcam masina la inceputul Vaii Spirlei, mergem pe forestier si prima la stanga o luam pe Valea Vladusca. Urcam pe firul vaii pana ce acesta se desparte in doua, principalul mergend in legea lui in stanga, secundarul urcand in dreapta spre Refugiul Craita si traseul Anghelide.

Petru la bifurcatia firelor Vaii Vladusca: stanga principal (cica nefacubil), dreapta secundar (spre Refugiul Craita si traseul Anghelide)

Lasam in urma dupa izvor si poteca ce urca in stanga spre Anghelide si tinem firul de grohotis ce urca sustinut in sus spre Craita, acesta fiind de fapt firul secundar al Vaii Vladusca.

Radu si Petru la intrarea in secundarul Vladuscai care se vede in centrul pozei (zona alpina cu saritori, ca firul secundar era si cel pe care urcasem, dar era zona inferioara cu grohotis sprecifica Craiului).

Acolo unde firul de grohotis continua in sus cu zona alpina din secundarul Vladuscai, poteca spre Refugiul Craita face dreapta puternic pe langa perete, la un unghi de aproape 90 de grade, urmand apoi a urca in serpentine foarte accentuate si stramte in sus pana la refugiu (in maxim jumatate de ora esti la Refugiul Craita dupa ce parasesti secundarul Vladuscai).

Oarecum bucuroasa de revederea Refugiului Craita

Pana sus la refugiu bagasem in mine un energizant vazand ca imi era foarte rau si nu imi intram deloc nici in forma, nici in ritm, ba chiar incepusem sa fabulez si mi se parea ca am ameteli. Oricum, eram varza si nu ma vedeam facand braul ala de nici o culoare. Totusi porcaria aia cu chimicale cu taurina si-a facut efectul, precum si adrenalina pe care urma sa o regasesc pe brau, asa ca toate la un loc m-au trezit la realitate instant. La refugiu stau sa imi pun hamul pe mine, ca mi se parea ingrozitor de greu, asa ca macar sa nu il mai car in spate, atarn toate carabele si anourile de mine ca de un pom de craciun si incep sa ma chiombesc dupa brau. 

Vedere de la panorama de la Refugiul Craita spre Braul de Jos (in fundal dreapta se vad grohotisurile de sub Zaplaz inspre Spirlea). Daca cineva vede un brau in imaginea asta eu il mananc. Nu se vede nicaieri nici un brau, chiar daca aveti impresia ca se vede ceva, si nu se vede pentru ca este singura portiune din Braul de Jos care nu are conformatia unui brau geologic, ci sunt franturi de brau care pentru a putea fi parcurse au fost unite prin ceea ce se poate numi un traseu cat se poate de alpin si de aerian. In fine, pe acolo pe undeva si in directia aia o sa mergem noi !

De la Refugiul Craita incepe oarecum de peste drum Braul Inflorit - portiune a Braului de Jos. Intrarea in traseul Braului Inflorit este in singurul loc accesibil din zona respectiva. De la Craita se merge pana in Valcelul Craitei, care se traverseaza (nu se urca pe el) si se mai traverseaza un scoc ce-si are obarsia 50 m mai sus într-o grota surplombata. De la acel nivel se cauta un horn pamantos si inclinat pe care se urca, din capul acestuia poteca braului devenind destul de clara si mai usor de intuit, chiar daca nu prea exista in realitate.

 

In poza de jos si poza de sus se vede intrarea in Braul Inflorit: in stanga pozei de sus se vede clar poteca ce vine de la Refugiul Craita si coboara spre valcelul omonim, hornul pamantos pe care aveam sa urcam pentru a intra in brau fiind cel din dreapta, nu cel cu brazi pe el imediat de sub perete, ci scobituro-fisura aia care se vede un nivel mai jos ca urca diagonal dreapta inspre o inseuare.

 

Orientandu-ne in urcarea noastra spre prima inseuare a braului, avem de parcurs o catarare destul de usoara, dar cat de cat expusa, pe o zona destul de pamantoasa. Lasam in stanga o grota care sta sa se pravale deasupra noastra si urcam hornul, care in portiunea sa inferioara este mai stancos, apoi pe masura ce ne apropiem de inseuare devine mai pamantos si merge chiar si prin padure.

Pe masura ce avansam spre prima inseuare se vede foarte bine in urma noastra cum lasam in jos Valcelul Craitei si poteca de la refugiul omonim, singura poteca clar conturata din zona

 

Urcam mai departe pe horn pana intr-o muchie de unde nu se poate cobora insa in jos in urmatorul valcel, asa ca mai urcam in lungul muchiei prin padure pana dam de o inseuare mai primitoare si care ne permite mai usor coborarea mai departe.

Din aceasta inseuare coboram in lungul unui perete de stanca (peretele este in stanga noastra in acest sens de parcurgere al braului), pe o poteca destul de bine conturata pana ce ajungem intr-un valcel de jur imprejurul caruia se inalta semeti multi, da' foarte multi pereti de stanca - esti intr-o veritabila cetate de stanca a Craiului.

 

Coboram pe talvegul valcelului o mica portiune, cautand mereu stanga o deschizatura in stanca, aceasta fiind singura posibilitate de a ajunge la continuarea braului. Noi trebuia sa ajungem cumva acolo unde se vad trei moate de iarba si jnepenisul ala din stanga pozei de mai sus. Cautand mereu cu privirea in stanga ...

... vedem cum se face o trecere prin spatele unui imens bolovan, trecere care continua si in spatele acestuia, dand nastere unui fel de culoar intre bolovanoi si peretele de stanca

In poza de jos si cea de sus se vede culoarul (coridorul) dintre bolovanoi si peretele de stanca

Dupa ce iesim din acest culoar, mergem spre portiunea de jnepeni si cotim stanga imediat ce se termina peretele de stanca, urmand o urcare pe un scoc innierbat, marginit la stanga de peretele de stanca.

 

 In poza de jos si cea de sus se vede urcarea in lungul acestui scoc innierbat pe langa perete

 

Cand ajungem intr-o inseuare urmeaza primul labirint veritabil al acestui brau: urcarea spre zona cu cele trei portite de trecere, urcarea fiind ea insasi o trecere printr-o despicatura. Despicatura nu este greu de identificat, caci in dreapta jos fetele de iarba scapa vertiginos in jos si nu ai nici o sansa, iar pe stanga in sus se inalta semetii pereti de stanca, deci iarasi nu ai nici o sansa. Asa ca singura variata este aceasta despicatura prin care patrundem si ne cataram.

 

In poza de jos si cea de sus se vede cum arata urcarea spre zona celor trei portite. Este de fapt o catarare pe un horn, sus vazandu-se deja in stanga prima portita de trecere (acolo unde s-a cocotat Radu deasupra ei).

Urcam cu totii la liber acest horn, parcurgem o scurta branita pana spre prima portita si pe urma incepe taraiala sau mai bine zis frecarea, ca prima portita este foarte ingusta si nu incapi de nici o culoare sa treci prin ea (nu degeaba se numeste portita).

 

 

Dupa prima portita care iti "ia dimensiunile" si la propriu si la figurat, celelalte portite sunt ceva mai generoase si mai mari, poteca strecurandu-se pe langa peretele din stanga, iar portitele marginind trecerea noastra de fetele expuse din partea dreapta.

 

In poza de sus se vede continuarea braului dupa ce iesim din zona celor trei portite. Teoretic braul merge spre acea inseuare care se vede sus, marcata de un mare brad. Dar braul are si o saritoare pe langa perete care de aici arata facubila, dar in realitate este cam spalata din toate punctele de vedere, asa ca decidem sa o ocolim prin dreapta in sensul nostru de mers: pe brane si fete de iarba, apoi pe un mic horn (sau cum ii spunea Cristina - un diedru), se urca pana la baza acelei fisuri proeminente din peretele din centrul pozei, urmand ca acolo sa se faca o noua trecere in stanga printre doi peretei de stanca si se iese in zona de inseuare cu iarba si cu brad.

In poza de jos si cea de sus, imagini din mijlocul actiunii de catarare pe hornul de ocolire al saritorii de pe brau

 

Ajunsi in capatul hornului facem la stanga printre peretii de stanca si iesim cumva deasupra branelor de iarba pe care urcaseram mai jos spre a intra in horn.

 

In poza de sus in stanga (deasupra lui Petru care este cu rosu si albastru) se vede foarte clar trecerea prin cele trei portite prin care am venit noi (sau mai bine zis prin care ne-am strecurat noi), si Petru se vede cum se tine bine de singurul bradulet de pe brana.

Mai urcam putin pe fetele de iarba pe un fel de scoc si ajungem in inseuarea cu brad. Si daca este inseuare inseamna ca mai departe trebuie sa coboram, unde altundeva daca nu in talvegul unui nou valcel.

De data asta poteca se pierde si nu ne mai ramane decat descatararea la firul ierbii pe o panta cu dus si intors, pioletul meu fiind foarte bun pentru acest sport pe zone pamantoase si alunecoase, spre disperarea lui Petru care nu a inteles deloc de ce mi l-am luat piolet cu mine vara.

 

Ajunsi pe pante mai domoale, se vede in poza de mai sus cum Petru deja a mers in stanga spre intrarea in urmatoarea inseuare. Acolo unde este el cocotat langa jandarmul de stanca era doar o belvedere (unde noi nici macar nu am mai urcat), iar in stanga se afla intrarea in hornul cu rapeluri. Am ajuns la partea cea mai frumoasa a traseului, sau cel putin rapelurile imi plac mie mai mult decat catararea. Cert este ca pana aici a fost si partea cea mai usoara a traseului, nefiind pasaje dificile si am mers toti la liber, pe cand de aici incolo coarda va fi sfanta, expunerea si verticalitatea pasajelor crescand simtitor cica.

Hornul cu rapeluri are in jumatatea sa superioara foarte mult grohotis, este abrupt si cand calci pe acolo este mai rau ca pe rulmenti. Nu ar fi problema ca te duci la vale, ca fiind ingust, te tii cu mainile stanga /dreapta de peretii de stanca, dar se disloca niste cantitati incomensurabile de grohotis.

Petru si Radu coboara in recunoastere sa caute pitoanele de rapel. Nu intelesesem din descrieri pe unde ar fi aceste pitoane, asa ca ne faceau ochii ca girofarele dupa ele. Pe la jumatatea hornului, vede si Petru un piton cu o cordelina infipt pe fata din dreapta in sensul nostru de coborare. Ne punem pe amenajat rapelul si ii explic lui Petru cum sa facem coarda ca sa nu se faca covrig, sa o strangem ca o sa o aruncam mai departe. Oricum nu am desirat-o decat de doua ori, comparativ cu cele cinci ori  prin care am dovedit cat de nestiutori eram cu doua luni mai devreme la unicul rapel de pe Padina Inchisa.

 

Se duce primul Petru la rapel si gaseste in dreapta jos (in sensul de coborare cu fata, nu cu spatele ca la rapel) o grota unde se poate sta, pe partea celalalta, adica pe peretele din stanga in sensul de coborare cu fata tronand doua pitoane pentru continuarea rapelului. Stiam de la Mugurel ca daca facem rapel de la primul piton nu ne ajunge pana jos o coarda de 40 m, iar noi aveam 45 m parca, asa ca trebuia sa facem rapelul din doua bucati. Zis si facut, bag si eu primul rapel pana la grota in care statea Petru pitit ca sa nu ii dau rulementi in cap si asteptam sa regrupam acolo si cu Radu.

In poza de jos si cea de sus prima bucata de rapel pana la grota de adapost impotriva rulmentilor dislocati

Ajunsa in dreptul grotei regrupez la Petru si ne punem pe asteptat cuminti sub surplomba sa vina si Radu.

Recuperam coarda si montam al doilea rapel de partea cealalta a grotei, acesta fiind mai lung si bucurandu-ne ca ne ajunge coarda pana jos (ne spusese Mugurel ca de aici ne ajung 40 m de coarda).

Ajunsa jos il asteptam si pe Radu sa rapeleze si sa recupereze coarda. Slava cerului ca nu s-a prins pe undeva coarda, ca nu stiu cum o recuperam de acolo, erau chestii cam nasparlii de catarat la o adica.

Cam asa arata fisura pe care am rapelat noi, mi se pare ca are fata de orice mai putin de horn sau scoc, eu tot fisura ii zic, iar rapelul l-am facut mai mult pe fetele din dreapta, avand in vedere ca fisura este inclinata si era mai greu sa tinem inclinatia la rapel.

Ajunsi pe zonele de iarba de la baza rapelului este posibila singura retragere mai omeneasca din acest asa-zis brau suspendat, aerian si expus. Cica se urmeaza aproximativ linia firului de grohotis de sub locul de rapel, dar nu se tine mereu panta maxima, sunt ceva schimbari de directie si posibil si ceva rapeluri la o adica. Ideea era ca se putea cobora pe aici jos in padure intr-unul din firele Vaii Spirlei (varianta retragere nr. 1).

Cam asa aratau zonele de retragere, dar noi vrem sa continuam, desi rapelurile ne-au luat foarte mult, cred ca ne-a luat vreo ora coborarea acestei fisuri intre stanci.

Mai traversam putin o zona impadurita si coboram destul de lesne in talvegul unui nou valcel.

Sunt acolo mica pierduta prin lumea de piatra a Craiului, deci chiar aveam deasupra mea numai marii pereti

Singura trecere care se intrezareste mai departe este o saritoare deasupra careia se intuieste continuarea braului cu niste fete de iarba.

Initial saritoarea pare banala, Petru o da la liber imediat in sus, dar Radu se blocheaza pe undeva. Dureaza mult pana ca Petru sa gaseasca un tanc pe dupa care sa ne arunce niste coarda. Pana atunci Radu se destepeneste de unde era blocat, dar eu prefer sa urc asigurata ca parea destul de uda treaba pe acolo pe stanca.

Ajungem intr-o noua muchie cu o noua inseuare, cu niste noi fete de iarba de descatarat, ca de coborat ar parea prea banal daca as spune. Descataram fetele de iarba, baietii cu firele de iarba, eu voiniceste cu pioletul, ca am stabilitate foarte buna cand ii infig ciocul in pamantul sfaramicios. Coboram putin pe talvegul valcelului si incercam sa ne dumirim pe unde trebuie sa o luam. Numai ca sunt marii pereti peste tot si nu este foarte evident, iar Petru consulta de zor jurnalul foarte rezumativ al lui mvc de pe carpati. Vedem noi un scoc urat care urca sus spre un jandarm de stanca, dar nu prea ne vine-as crede ca pe acolo trebuie sa urcam, pare expus ca dracu' si noi mai eram si fix de partea cealalta a valcelului. Valcelul avea un talveg destul de abrupt asa cu peretei si pe partea cealalta se vedeau iarasi pereti cam drepti pana sa ajungi in scoc. Scoatem pozele din jurnal si confruntam, cam seamana, acolo sus la cucurigu trebuie sa ajungem, dar sa mor daca stiu cum?!

In poza de sus se vede scocul pe care trebuie urcat sus in saua de langa jandarmul acela de stanca

Si cand ne intrebam noi mai cu foc cum sa ajungem de partea cealalta a vaii, Petru ne tot spunea ca astia au facut un rapel (dar de unde si incotro ei stiu ?!). In secunda urmatoare vede o cordelina legata la o tulpina destul de solida de brad. Amenajam rapelul si il trimitem pe Radu in talvegul valcelului la explorat si vazut pe unde se poate ajunge pe scocul de mai sus.

Radu rapeleaza in talvegul valcelului, iar in spatele lui se vede zona verticala care ar trebui catarata ca sa ajungem la fetele de iarba ale scocului din stanga pozei. Parandu-ni-se foarte dificil si expus de catarat pe acolo, am sugerat urcarea pe scocul mai putin inclinat din dreapta pozei, ocolirea stancii pe la acea brana de iarba si intrarea in scocul initial prin spatele stancii (figura care a functionat si in realitate).

Rapelez si eu si Petru in talvegul valcelului si cand sa dam sa urcam pe scocul de iarba observ un piton batut chiar in talveg, dedesupt scapand vertical valcelul (ulterior a aflat ca este o posibila retragere, dar cu un rapel de 80 m, pare-mi-se fara intermediari si peste o surplomba, deci cam nasoala treaba). Pozez pitonul misterios, urc scocul de ocolire, catar un hornulet cam naspa si expus, dar scurt pana in muchie si apoi cobor in scocul care ne va duce sus la jandarmul de stanca.

Cam asa arata de jos acest scoc, doar ca nu se vede cat de expus era in jos, acolo unde ne despareau de talveg vreo 10 metri de verticala lejer. Foarte greu nu ar fi fost de catarat, dar numai gandul ca poate alunec sau se rupe o priza cu mine ma face sa cer coarda pentru siguranta, asa ca stau cumintica pana urca Petru si mi se arunca coarda. Bine, vorba vine ca mi se arunca coarda, ca Petru nu a vrut sa plece cu coarda desfasurandu-se in urma lui si de cate ori mi-o aruncau, coarda se oprea conform legilor lui Murphy pe o brana mai sus si nu ajungea la mine nicidecum. Au trebuit sa-mi arunce coarda pe o linie mai verticala si mai dificila ca sa ajunga la mine si ca urmare a trebuit si eu sa catar pe unde era mai naspa.

Cam asa arata scocul pe care m-a asigurat Radu sa urc, dupa ce am trecut de el m-am dus eu cu coarda dupa mine mai sus pana in muchie. Nu era greu de catarat, mai mult fete de iarba, dar si daca alunecam aveam unde sa ma duc la vale, asa ca am preferat sa fiu legata si sa ma fileze Radu de jos.

Ajunsi in muchie urmeaza un pasaj cel putin foarte ciudat, intitulat pe "la bradul cazut".

Din inseuarea in care iesim trebuie sa coboram la propriu pe buza haului si acolo se gaseste un brad cazut pe langa care se poate trece in stanga pentru a ocoli peretele de stanca. Petru se duce primul si trece cu ajutorul bradului si ne spune ca intr-adevar de partea cealalta se gaseste o potecuta, nu spui cat de expusa pe marginea haului. Pasajul nu cred ca este trecubil fara brad, poate doar cu o asigurare ceva si o balustrada facuta in zona asta, pentru ca este foarte expus si riscant. Cu bradul infipt bine acolo este insa o alta discutie - te bagi intre bradul bine intepenit si stanca si reusesti sa treci pe partea cealalta. Sper sa nu dispara bradul acela vreodata acolo, ca altfel este super naspa de traversat acolo, este mega hiper ultra expus, exclus fara asigurare. 

La capatul branitei de dupa bradul cazut si infipt se gaseste un mic hornulet care trebuie catarat, destul de anevoios. Mi-e cam tarsa mie ca eram inca marcata de trecerea expusa de la bradul cazut, dar nefiind foarte inalt reusesc sa il urc la liber, pe partea cealalta trebuind descatarata aceasta noua portita.

 

In poza de jos si cea de sus se vede hornuletul pe care cataram, iar in fundalul primei poze se vede branita pe care am parcurs-o si bradul cazut care ne-a strajuit si ne-a ajutat trecerea prin aceste locuri expuse

 

Urmeaza o traversare prin padure pe niste branite la fel de expuse, doar ca nu mergeau fix pe buza haului, ci mai aveai vreo cativa metri pana la marii pereti - ceea ce iti da o vaga senzatie de siguranta sa nu vezi cat de riscant este sa mergi pe acolo. Noi am traversat pe brana si am intrat in talvegul unui valcel cu grohotis pe care am urcat pana la o noua saritoare.

Valcelul cu grohotis pe care am urcat putea fi ocolit daca abordam dupa trecerea prin portita o brana mai urcatoare fix pe sub peretele de stanca, brana scotandu-ne aproape fix sub noua saritoare si avand avantajul ca nu era atat de expusa ca cea de mai jos pe care am mers noi.

In poza de jos si cea de sus se vede noua saritoare pe care trebuie sa o cataram, nu foarte grea, dar nici foarte usoara. M-am cam smiorcait eu, dar de gura lui Petru care statea si ma incuraja de jos am reusit sa urc la liber pas cu pas si priza cu priza, iar zona surplombata am ocolit-o cumva pe dreapta pe un tapsan de iarba aparent mai stabil.

Iesim pe fetele de iarba de deasupra saritorii si mai mergem putin pe un fel de scoc pana iesim intr-o noua muchie destul de ascutita si proeminenta, printre niste tancuri la fel de ascutite.

De aici avea sa inceapa ceea ce in jurnalul lui mvc se numea foarte sumar "exista o branita".

Ne este foarte neclar pe unde trebuie sa mergem, toate fetele de iarba sunt cazute si scapa aproape vertical sub tine. Singurul lucru care ne motiveaza dupa aceste pasaje destul de bizare (mai ales dupa hornul de rapel), este faptul ca in planul indepartat se vede hornul final si stim ca de acolo dificultatea braului ia sfarsit si ca suntem si noi aproape de Lanturi.

Eu eram putin traumatizata de pasajele expuse prin care trecusem, nu ca mi-ar fi fost frica, frica era demult doar martorul cheie care isi facea aparitia in caz ca apreciam ca nu pot depasi pasajele fara asigurare. Dar labirintul si alambicatura asta a braului iti storcea efectiv creierii la maxim, pe mine m-a epuizat efectiv. Era un fel de joc de-a v-ati ascunselea si nu aveam voie sa gresim nici macar o trecere si nici nu aveam cum sa o gresim pentru ca jos era hau, sus erau marii pereti, iar noi trebuia cumva sa ne strecuram pe niste chestii foarte expuse care incercau sa se lege ca pe un sirag de margele, doar ca mai aveau si marile ruperi intre ele. Alambicat in orice caz, foarte alambicat, cred ca este cel mai alambicat brau din cate am facut eu vreodata. Si binenteles ca acest brau nu putea sa apara oriunde ci in muntele meu de suflet, adica in Craiul meu.

Dar sa continuam pe ceea ce se numea o "branita". "Exista o branita" devine cuvantul zilei, pentru ca asta era toata descrierea pe care o aveam din jurnal despre ceea ce urma si banuiam ca pe aceste fete inclinate ca dracu, daca reusesti sa mergi pe un fel de curba de nivel inseamna ca ai gasit o branita.

Incercam mai intai o branita mai pe sus, in ideea de a nu merge chiar pe buza haului, dar tot ceea ce gasim noi nu are continuitate pe o curba de nivel si ne-ar fi mai greu de descatarat pe urma fetele de iarba foarte inclinate. Revin la asa zisa branita, care este de fapt singura curba de nivel care merge oarecum orizontal in toata povestea asta. Ciufulim bine niste brazi care ne dau teribila senzatie de soliditate in toate pamanturile astea miscatoare si reintram in branita noastra ca sa continuam poteca slab vizibila si expusa. 

Branita noastra iese chiar la baza peretelui de stanca, motiv pentru care a fost bine ca nu am venit de sus ca sa descataram la ea. Pe langa perete este de fapt singura varianta de a merge si Radu care a ajuns in capatul branitei si a gasit acolo si un piton (semn ca unii si-au facut balustrada, nu ca noi !), se apuca sa imi povesteasca cum ca pe aici numai persoanele dotate cu anumite organe pot sa mearga - asta in conditiile in care eu tocmai ce traversam cat puteam eu de concentrata pe acolo.

Ajung langa Radu si langa pitonul de asigurare situat in capatul branitei si banuim noi ca totusi pitonul asta este de rapel si nu de balustrada. Radu vrea sa rapelam ca sa ajungem mai jos de unde trebuie sa traversam spre hornul final. Mie mi se pare ca nu este greu de descatarat, mai ales ca eu descatar demential pe fund si ii conving sa nu facem rapel. Acum cand ma uit in poze cred ca era mai bine sa ne asiguram, ca vad ce hau aveam sub noi, dar cu grija s-a trecut pe acolo.

Cam asa arata branita pe care am traversat noi, venind din stanga pe singurele limbi de iarba aproximativ orizontal si apoi in dreapta pozei, cand am ajuns la perete, am descatarat putin pe acolo pe unde este Petru in poze si apoi iarasi pe curba de nivel ne-am apropiat in sfarsit de talvegul mai larg si mai prietenos al valcelului in portiunea superioara, apropiindu-ne de hornul final.

Si asa arata hornul final, hornul de iesire spre directia Lanturilor. Chestia aia din stanga care iese sus intr-o despicatura si este strajuit de un jandarm de stanca. Pare oribil! Am jurat ca ne asiguram pe el pana in dinti cand l-am vazut. Eu cel putin imi imaginam pasajele vietii pe acolo si ma gandeam ce facem daca nu putem trece de el si trebuie sa ne intoarcem!? Proasta gandire! Cand am inceput sa-l cataram, pana la urma l-am dat cu totii la liber, pana si eu veriga slaba a grupului, deci nu era chiar asa de terifiant precum pare.

Portiunea inferioara a hornului are o zona usoara care se catara, se traverseaza in dreapta peste o muchiuta si se iese in talvegul cu grohotis. Apoi urmeaza a doua portiune care este mai abrupta si acolo chiar am tot stat si m-am gandit daca sa cer ccoarda sau nu.

Initial am vrut sa ocolesc zona abrupta si stancoasa pe stanga, pe undeva cu mai multa iarba pe unde mi se parea mie mai accesibil, dar uitandu-ma in jos nu prea imi placea unde cadeam, asa ca am reconfigurat si am zis ca astept coarda de la baieti ca sa fiu eu mai sigura.

Cert este ca pana sa imi dea baietii coarda eu am tot urcat prag cu prag, ca erau prize destul de mari si am trecut de portiunea cea mai abrupta.

In portiunea sa superioara hornul isi mai indulceste din panta si devine chiar foarte abordabil, dovada este coarda inca stransa care astepta ca eu sa ma crizez si sa ii cer ajutorul. Nu s-a intamplat, caci am ajuns sus in strunga langa baieti fara probleme.

Odata iesiti in strunga finala braul isi reintra in drepturile sale de brau normal, cu fete de iarba generoase si abordabile pe la baza stancilor.

 

Undeva in stanga sus sclipeste si crucea metalica pe care Mugurel ne-o arata din Poiana Spirlei ca punct de reper si de intrare in Braul Inflorit venind dinspre Lanturi. Crucea de fapt nu este in poteca braului, ci trebuie urcat si mers pe o brana ingusta si expusa pana la ea, intrarea prin brau fiind pe mai jos putin, pe la baza peretelui unde este cocotata crucea. 

Dar eu m-am dus pe brana pana la cruce, era branita cat un lat de om, si l-am convins si pe Petru sa se duca pana acolo. Radu insa a respins din start ideea de a face o branita in plus fata de cele impuse din oficiu pentru parcurgerea traseului.

Continuam de acum inainte pe niste fete generoase de iarba si lipsite de expunere in comparatie cu cea a fost. Mai traversam un valcel si imediat ajungem in poteca Lanturilor, acolo unde penultimele cabluri (alea care croseteaza stanga /dreapta o mare saritoare) isi incep desfasurarea.

Urcarea pe Lanturi, in dreapta putandu-se observa deja continuarea Braului de Jos inspre Umerii Pietrei Craiului.

Poza de grup cu echipa de soc cand am iesit din strunga hornului final - undeva in zona crucii (de la stanga la dreapta): Radu, Iuliana si Petru, adica:

             Radu                                              Iuliana                                Petru

Pe mine si pe Radu acest brau ne-a consumat ceva neuroni, ceea ce nu s-a intamplat la Petru care este mult mai tanar si nelinistit. Duminica am decis sa nu mai facem nici un traseu, in ciuda prognozelor foarte incurajatoare. Braul Inflorit fiind un traseu destul de sustinut, alambicat si contorsionat am simtit nevoia sa lasam lucrurile sa se aseze dupa parcurgerea sa si sa nu mai facem alt traseu ca sa mai complicam informatiile si asa cu greu ingurgitate si nedigerate inca. Am mers la Aventura Parc Brasov, unde traseul rosu (parca era mediu) pe mine m-a dat gata si m-am retras pe la jumatate printr-o tiroliana, dupa ce  ma agatasem prin copaci de o groaza de chestii miscatoare ca dracu ... chiar mi-era dor de o stanca ceva mai stabila ca sa stau si eu pe picioarele mele, nu atarnata ca maimuta prin copaci.

Si da, exista o branita, desi ai fi zis ca nu se poate merge pe acolo.

PS: desi uit sa specific pe la fiecare jurnal, multumesc coechipierilor pentru pozele ce mi-au facut si am postat cu mine aici pe blog.