Din Talmacel la cabana Prejba - 29-30 octombrie 2011

Dupa atatea week-end-uri de vreme proasta, in sfarsit la orizont se anunta vreme buna si un senin bec. Peste tot prin tara si prin toti muntii. Jubilez si nu stiu ce locatie sa mai aleg, dar pana la urma reformulez modul de gandire si aleg locatia functie de cine va veni in tura. Tot vorbisem cu Adrian Caziuc sa facem o tura si tot amanam si tot uitam sa ii zic sau invers. Adi pare dornic de orice munte, asa ca imi ramane mie sa aleg locatia. Mai intai ma gandesc la dragii mei Bucegi, dar cum intentionam sa incerc sa ajung la Festivalul CAR saptamana urmatoare, ma linistesc. Apoi ma gandesc la Crai, Craiul meu in care am ajuns doar o data anul acesta, dar ar trebui sa merg singura cu masina pana acolo si la oboseala mi se pare lung drumul. De Fagarasi parca nu am chef sa urc la nesfarsit pana in creasta si am tot fost in toamna asta. Apoi ma gandesc la Prejba, necuceritul Prejba, pe care il am restanta de cand am venit la Sibiu.

Mai zic pe la lume ca mergem la Prejba, dar Mihaela va fi la Roma (desi ea nu stia ca va fi acolo), Ada munceste, Raluca nu prea are chef de munte, asa ca eu ma indrept cu Adi spre natura. Il culeg din Talmaciu din gara, mai facem niste cumparaturi din centru, apoi viram spre Talmacel, unde vom lasa masina la iesirea din sat. De la iesirea din sat continuam pe drumul forestier inca vreo jumatate de ora pana intr-o curba unde un mare semn pe piatra ne spune ca trebuie sa facem la stanga peste rau, pe langa cantonul Talmacel-Boita.

Sarim peste apa mica ce curge pe valea Lungsoarei si apoi incepem sa urcam in lungul unui paraias intre dealul Stroiesti si Stefanita. De bine ce am schimbat directia de mers, nu mai zarim nici un marcaj ceva vreme, dar ideea este ca trebuie continuat pe acest firicel de apa pana dai de un marcaj pe piatra in mijlocul drumului. Se continua pe drum si la un moment dat se ajunge intr-o poienita cu colibe, pomi viu colorati de toama si multe mere in pom (f. bune merele). Adi si-a facut plinul de mere pe toamna asta.

In aceasta poienita noi urmam poteca ce urca abrupt pe deasupra caselor si apoi coteste mult la stanga si urca si mai abrupt pe un fel de drum de caruta. Cand drumul de caruta se mai domoleste, intram intr-o padure viu colorata, cu pat de frunze pe jos si cu lumini difuze de la razele soarelui.

Mergem pe drumul din padure intrezarind din cand in cand cate un marcaj pe vreun copac, pana ce, la un moment dat drumul se pierde in neant, marcajul nu mai vorbim si noi incepem sa urcam pe tot felul de potecute in sus. Am urcat destul de mult si nu mai avem chef sa coboram indarat la ultimul marcaj, asa ca Adi se duce in fata ca sa descopere drumul. Eu insa m-as fi intors la ultimul marcaj, dar fiindca printre crengile copacilor se intrezareste culmea in care stiam ca trebuie sa iesim, accept sa orbecaim putin in sus in speranta ca vom fi pe drumul cel bun. Urcam pe langa o alta coliba darapanata si in scurt timp suntem in culme, in culme tronand fericite cateva colibe si pe ele troneaza si mai fericit un mare marcaj. Deci suntem pe drumul cel bun si de acum inainte nu ne ramane decat sa urcam pana in culmea lui Lazar si mai apoi spre cabana Prejba.

Valceaua pe care am urcat, jos fiind ramificatia de la canton in valea Lungsoarei

In poza de jos si cea de sus, am iesit la gol alpin si in culmea cu colibe si vedere spre Fagarasi

Pe masura ce urcam pe culme mai trecem prin cate un palc de padure, apoi prin cate o grupare de alte colibe, mentinand insa in fundalul indepartat creasta semeata a Fagarasilor.

La aceasta altitudine observ ca domina gruparile de colibe din ce in ce mai multe, asa ca incep sa ma gandesc cu interes daca oare se poate si dormi in ele, dar curiozitatea nu imi va fi foarte satisfacuta, pt. ca sunt ferecate bine colibele si nu reusesc sa vad mai nimic inauntrul lor.

Dupa colibe incepem insa sa urcam din nou prin padure, urmeaza un drum care coteste ba la dreapta, ba la stanga, si incet incet ne indreptam spre culmea lui Lazar, o culme care ne va scoate in creasta principala a muntilor Lotrului.

Urcam pe culmea lui Lazar prin si pe langa padure, eu fiind foarte doritoare sa mai vad panorame frumoase, spre Fagarasi, spre Cindrel, spre restul Lotrului, panorame care se lasa insa foarte asteptate

Odata ce iesim din padure nu mai este cazul sa mentionez ca marcajle vor fi mai mult decat inexistente, mii de potecute ducand fiecare in legea ei undeva, asa ca decizia cea mai sfanta va fi aceea de a tine culmea matematica dupa harta. Ajungem in capatul culmii lui Lazar, undeva in zona varfului Plesita, acolo unde un alt drum pare sa vina pe o culme de jos dinspre Lotrioara. Trebuie remarcat aceasta intersectie de drumuri, pt. ca la coborare, daca nu stii exact pe unde coboara culmea lui Lazar, ai toate sansele sa te tii dupa drumul mai clar pronunat si mai evident care te va duce insa in Lotrioara.

La intersectie de culmi si cu deviza "Tot inainte pe culme trebuie sa se ajunga la Prejba !"

Privirile se mai intorc inapoi spre muntii Fagarasi, vecinii Lotrului cum s-ar spune

Alte priviri se uita inainte si se intreaba intrebator: "Care oare este varful Prejba ?" Noroc ca nu am stiut sa ii spun lui Adi care este varful Prejba, pt. ca el era pregatit de tura de cateva ore in total si noi de aici mai aveam de mers cateva ore bune. Varful Prejba este cel din fundalul indepartat, iar cel din prim plan este varful Muma.

Incepem sa mergem din varfulet in varfulet, in ideea ca sa nu ne abatem de la linia crestei, desi la intoarcere aveam sa descoperim ca traseul marcat mergea pe sub varfuri pe o curba de nivel de la liziera padurii. Noi insa nevazand nici un indicator, marcaj ceva, am preferat sa mergem matematic si sa avem si panorame mai frumoase spre Fagarasi si spre valea Oltului (valea cu ceata albicioasa in poza de jos este linia serpuitoare a vaii Oltului).

Trecem de varful Plesita, trecem si pe sub varful Muma si ajungem intr-o sa de unde intalnim un drum forestier care pare sa vina de jos de undeva dinspre Masa Verde. Continuam de acum pe marcaj pe care l-am intalnit subit in sa, asa ca ne afundam intr-o padure de brazi, unde la un moment dat va mai apare inca un marcaj (marcajul adevarat care urca pe la Masa Verde din valea Sadului). Mergem pe marcaj si prin padure pe un fel de curba de nivel, apoi incepem sa urcam din ce in ce mai mult pana iesim in saua de sub varful Preja la o troita si o bancuta de stat si admirat belvederea. Sa tot stai in saua asta si sa te tot uiti la Fagarasi. Din sa, lasam bagajele undeva in drum si urcam imediat pe varf, ca doar este la o zvarlitura de bat si de pe varf identificam si unde este cabana (putin ascunsa in padurice).

In poza de jos si cea de sus, echipa eu si Adi pe varful Prejba sau sub varful Prejba sarind in aer

De pe varful Prejba voi avea ocazia sa admir in primul rand urcarea f. abrupta si pieptisa din valea Sadului, apoi de jur imprejur totii muntii invecinati.

Vedere de pe varful Prejba spre varful Magura (varful acela putin chel pe unde am impins biclele deunazi)

Vedere de pe varful Prejba spre muntii Fagarasi, vazandu-se o mare parte din traseul parcurs din Talmacel

Vedere de pe varful Prejba spre creasta secundara a muntilor Lotrului venind din saua Buceciu

Dupa cucerirea marelui varf incepem sa ne gandim sa ne indreptam si spre cabana, cabana care nu prea stim unde este, tot ceea ce stim este ca se afla pe undeva prin zona si ca domnul cabanier, la care am facut rezervarea, ne asteapta. Se uita Adi indelung prin zarile apropiate si vede cabana colea-sha la baza varfului, putin in padure. Nu mai avem mult de mers si putem sa stam sa lenevim la soare pana apune pe dupa culme. Odata ajunsi la cabana, ne lasam lucrurile in acea unica incapere cu priciuri care mai functioneaza (cam murdar, mai bine caram cortul), si dupa aceea ne asezam in fata cabanei pe un deal la soare. Ce sa stai la soare ca sar cainii pe tine bucurosi ca ai venit si ca au cu cine sa se joace. Adi ii face numai rotocoale pe astia mici, schelelalie fericiti nevoie mare si vin iarasi ca sa ii mai impingi si sa ii mai dai de-a dura la vale.

In poza de sus sunt cei trei jucausi intr-un moment quasi linistit in care nu ne-au mai calarit. Probabil ca obosisera totusi si ei si isi mai trageau sufletul sau auzisera ceva interesant prin padure si trageau cu urechea.

Soarele incepe incet incet sa apuna pe dupa culme, asa ca in scurt timp ne vom retrage in sala de mese, ca oricum nu avuseseram timp sa mancam, ca am zis sa stam la plaja cat se poate. Intram in sala de mese, cam murdar, dar fiind mai intuneric nu se vede mizeria decat de pe mese. Ne punem la masa sa mancam ce avem prin rucsaci, numai bine insa ca Adi a uitat branza topita cumparata special pt. tura in masina. Concluzia este ca avem de mancare doar 4 carnati si dulciuri. Ceea ce eu as traduce ca de fapt nu avem de mancare, avem doar cat sa nu murim de foame, asa de dieta. Si mai am eu niste supe la plic aruncate la intamplare prin rucsac, deci ne-am scos, nu murim de foame. Carnatii facuti la focul din plita s-au dovedit a fi foarte picanti, deci ne-au tinut de foame, nici sa vrei nu am putut sa mai mananc inca unul si pe deasupra ne-a fost sete si am fi baut non-stop dupa atata picant.Ne-am umflat cu apa si ne-a trecut foamea.

Seara a decurs linistit cu cabanierul si cu George administratorul la discutii si la un pahar de bere Adi, iar eu la un pahar de laptic. Ne-a povestit George cum ca vrea sa se apuce dupa revelion sa refaca intreaga cabana, ii lasa doar structura de rezistenta, vrea sa o inchida pt. romani si sa isi aduca prin agentii de turism numai straini (cum face un prieten de-al lui din Vatra Dornei), vrea sa faca si o mini-partie de schi in zona, ca numai asa si-a putut concesiona nu stiu cate hectare pt. 50 de ani. Are doar 21 de ani si deja a facut ce multi dintre noi nici macar nu ne-am propus sa facem intr-o viata.

Noaptea m-a rugat George sa zic cat de cald a fost in camera, adevarul este ca am dormit semi-dezvelita ca facea semineul acela o caldura de' innebuneai. Am dormit ca urmare foarte bine si a doua zi de dimineata as fi avut chef si aveam si timp sa mai facem juma' de creasta din Lotrului si sa coboram pe la Gatul Berbecului (8-9 h zicea pe indicator). Insa masina este lasata jos la iesirea din Talmacel si Adi stramba din nas numai la gandul ca nu va ajunge mai devreme la o bere, chiar ma zoreste sa plecam mai devreme, asa ca nu mai am timp decat de o alta plaja la soare pe plaiurile invecinate ale cabanei (de unde am vazut caprioare cu funduletul mare si alb).

Traseul de creasta de la cabana Prejba spre saua Buceciu, pe care tot il voi face odata si odata si pe care tot voi cobora mai apoi spre Gatul Berbecului la lacul de acumulare.

Adi este foarte dornic sa plece cat mai repede spre berea la care viseaza jos in oras

Traseul de intoarcere reusim sa il nimerim pe marcaj, adica acuma venind din sens opus suntem mai atenti pe unde o ia poteca, pt. ca deja banuiam ca ar fi mers pe la liziera padurii si nu mai sus prin toate varfurile pe care le-am urcat si le-am coborat noi la venire.

Intalnim in drum un sistem de jgheaburi unde se adapa vara animalele de la stana

Mergand pe la liziera padurii acuma vom avea panorama constanta spre valea Oltului, Fagarasii vazandu-se doar cand vii pe culmea matematica (avantaj am avut noi la dus)

Din momentul in care intram pe culmea lui Lazar traseul este identic cu cel urcat cu o zi inainte, de fapt, avand in vedere ca am mers repede, ne punem in fund si mai rontaim seminte cu ochii atintiti la Fagarasii din zare. Mai mergem putin, ma mai bat bocancii, si iarasi ne mai punem in fund la rontait seminte cu ochii atintiti la Fagarasi. De fapt ne era foame si nu mai aveam mancare. Cand in sfarsit ni se face putin frig ma hotarasc cu greu sa coboram, Adi mai jumuleste niste mere din copaci, mai ne indulcim sau mai ne acrim cu ele si la masina in sfarsit infulecam branza uitata in portbagaj. Dragut la Prejba, frumoase rau imprejurimile si o liniste ce eu nu am mai auzit de mult, nici macar adierea vantului si nici pasarelele nu le auzeai, asa ceva mi se pare aproape de necrezut, o liniste de' nu se aude nimic. Nu am mai trait de mult asa ceva, dar mai vreau, vreau sa dorm cu cortul intr-o asemenea liniste.

Din nou "acasa" pe Braul lui Raducu - 15-16 oct. 2011

De mai bine de un an de zile de cand m-am mutat la Sibiu mi-am dorit sa revin in Bucegi, aspect declansat mai ales de faptul ca ultima tura in acest masiv, mai precis pe creasta Balaurului pana la vf. Omu, am facut-o pe ceata. Nu pot sa nu merg atata timp in acest masiv, mai ales dupa ce ne-am despartit in ceata. Asta este un mod de-a spune al muntelui ca trebuia sa revin, ca nu se poate sa il las acolo dupa ce atatia ani de zile mi-a incantat sufletul de multe ori aproape la fiecare sfarsit de saptamana. Mi-este un dor nebun de Bucegi, mi-e tare dor de cabana mea preferata de la Omu, unde oricand te duci, foarte adesea gasesti lume cunoscuta acolo fara sa fi vorbit macar in prealabil cu ei. Mi-este foarte dor de locurile prin care am balaurit nu mai putin de aproape 10 ani de zile, locurile unde am facut primele mele trasee marcate, nemarcate, de trekking si de alpinism, si nu mai spun de ski off-piste, ski de tura si ski de partie la Sinaia. In ciuda faptului ca atunci cand stateam la Bucuresti nu eram prea atrasa de valea Prahovei, de Bucegi ma leaga mai multe amintiri decat orice pe lumea asta. Bucegi pt. mine insemna nu numai munte, ci inseamna oameni de munte pe care i-am cunoscut si cu care inca mai merg, inseamna soare si ture nebanuite, dar inseamna si viscol si vant puternic si ceata si exil la Manoliu o saptamana, inseamna multe multe amintiri placute, adica acasa.

Dupa multe tentative de a ajunge in Bucegi si de a nu avea cu cine din Sibiu, apelez cu incredere la vechii prieteni. Norocul meu face ca Cezar cu care ma cunosc de atata amar de vreme (cred ca de pe la intalnirea alpinet din 2005 ?!), dupa intoarcerea sa din Norvegia, pare sa fie la fel de atasat de muntii patriei ca si mine, asa ca revederea cu Bucegii (desi fusese inca de curand pe acolo) ii este binevenita.

Ideea mea era sa refac creasta Balaurului pe vreme buna, dar cum prognozele nu au vrut sa ne permita acest lucru, am avut si planul de rezerva atent discutat de acasa, asa ca alt traseu nemarcat isi va face loc fara sa stie in inimile noastre: braul lui Raducu in sensul de parcurgere dinspre Jepii Mici spre Jepii Mari. Ca o dovada ca acest traseu trebuia refacut este faptul ca, nu stiu cum de s-a intamplat, dar Cezar nu facuse niciodata tot braul, ci numai o parte din acesta (ca retragere din valea Seaca dintre Clai), asa ca ideea mea pare sa ii surada si nu se da indarat. Eu, de asemenea, avusesem acum vreo 4 ani un meci cu acest brau, cand l-am parcurs cu bunul prieten Sebi din Brasov (Panciu) si am balaurit pe jnepeni ca sa gasim poteca in zona valcelului Claitei. Aveam deci si eu o restanta oarecum cu acest brau, sa il fac fara sa orbecai in cautarea potecii firav batute si intretinute cu precadere de capre.

Plec singura din Sibiu, nimeni nefiind interesat sa calatoreasca asa departe. Pt. mine, care atatia ani de zile am batut sute de kilometri ca sa ajung la munte, ca sa ma duc in Bucegi mi se pare o zvarlitura de bat (kilometric vorbind este doar putin mai mult decat faceam de la Bucuresti). Ma sui in acceleratul de orele 17.00 p.m. vineri seara si la orele 21.00 sunt in Busteni. Busteniul nu prea mi-a placut mie niciodata, dar acum am efectiv impresia ca am ajuns acasa. Sunt acasa in Busteni, la poalele Bucegilor. Il sun pe Cezar si coboara de la Caminul Alpin ca sa mai facem niste cumparaturi de tura, apoi urcam impreuna spre camin povestind care mai de care. Cand ne-am vazut ultima oara in Bucuresti prin iunie, urma sa plece intr-un program de voluntariat destul de multa vreme, numai ca s-a facut ca s-a reintors in tara, iar acuma avem posibilitatea sa facem din nou ture impreuna, ca pe vremuri.

A doua zi dimineata ne trezim pe la orele 8.00 a.m. si ne uitam val-vartej pe geam. Este negura proeminenta mai ales pe abruptul Bucegilor, iar ferestre de cer senin se intrevad rar. Probabil ca sus la vf. Omu era mare de nori, dar ceata va incepe sa urce din vale, asa ca va fi negura in curand acolo. Ramanem la planul de rezerva cu braul lui Raducu.

Pentru a ajunge pe braul lui Raducu trebuie urcat cam pana la cota 1700-1800, ori pe Jepii Mari, ori pe Jepii Mici. Pentru ca Cezar nu facuse bucata de brau dintre Jepii Mici si valea Seaca dintre Clai, iar eu aveam f. multe amintiri de ratacire pe aceasta portiune, alegem sa abordam braul venind pe Jepii Mici, astfel incat, daca ne ratacim, macar sa nu o facem spre finalul turei sub amenintarea intunericului, ci macar sa vedem si noi pe unde balaurim, ca sa nu ne mai ratacim data viitoare. Incepem sa urcam pe Jepii Mici si, mai cu o poveste, mai cu amintiri despre ture vechi sau programari de ture noi, parcurgem portiunea din padure de pe versantul stang al vaii. Traversam apoi valea pe versantul drept si imediat ajungem la prima portiune de cabluri.

Pe acolo pe sus pe undeva pe la baza stancilor merge braul lui Raducu (imposibil de depistat mai clar)

Cat timp tot urcam, eu nu reusesc sa am o viziune constanta asupra vaii, nu pot sa spun exact ce portiune urmeaza sau cat mai avem de mers, dar, pe masura ce avansam pe vale, recunosc zonele rand pe rand. Si se repeta povestea, la fiecare pas rememorat, imi vin in minte deja nenumaratele dati cand am fost pe aceasta vale, cu cine, cand si cum, si mai ales de ce.

Inainte sa traversam din nou valea pentru a ne inscrie pe versantul stang pe un horn, ne intalnim cu nimeni altul decat David Neacsu, care, neavand ce face la 6.00 a.m. dimineata, incepuse sa urce pe valea Seaca a Caraimanului, iar acuma, spre orele pranzului, deja isi facuse tura si cobora agale pe Jepii Mici. Si noi abia urcam spre intrarea in traseul nostru, dar asa incet incet savuram mai bine traseul. Trecem din nou pe partea stanga a vaii si abordam un horn, dotat pana in dinti cu lanturi pt. cei care coboara cu adidasi pe aceasta vale, dupa ce au urcat cu telecabina la Babele. Un lant baban domina acest mic hornulet, drept pt. care incercam sa evitam atingerea cu metalul pretios transformart in zale.

Imediat dupa ce iesim din horn, pe partea stanga, pe un tapsan de iarba se vede o potecuta care o ia practic inapoi, dar ea continua de fapt pe langa peretele de stanca spre saua ce strajuieste hat departe valcelul Claitei. La intrarea in braul lui Raducu facem o pauza de masa, ca doar sunt aproape orele pranzului, si apoi o luam agale pe poteca ce va serpui printre valcele si multe, foarte multe zade. Acasa am tot curatat rucsacul de tonele de ace de zade pe care le-am cules in aceasta tura. Nu mai este cazul sa spun cate ace de zade aveam in par, iar Cezar avea si el sub tricou rezerva sa de ace de zada buclucase care patrunsesera nemilos in timpul turei.

Ultima privire aruncata de la intrarea in braul lui Raducu spre valea Jepii Mici

Braul lui Raducu (intitulat in cartea lui Kargel si brana mare a Jepilor) nu este un brau ca in Crai sau un brau ca brana Caprelor, ci este o poteca destul de bine batuta (daca nu te ratacesti pe miile de poteci de capre), aceasta poteca tinand destul de riguros linia peretilor de stanca ce se ridica de la aceasta cota in sus spre platoul Bucegilor. Cu alte cuvinte, cel putin in portiunea dinspre Jepii Mici spre valea Seaca dintre Clai, braul merge integral prin padure, iar regula de aur ca sa nu te pierzi este sa ai tot timpul in imediata vecinatete linia stancilor (mai bine zis in dreapta sa se vada mereu pereti de stanca). Daca te-ai departat de peretii de stanca, deja se intra pe brane de capre, care cel mai probabil duc fix in creasta cu Zimbrii (si de acolo mai jos este doar perete vertical).

Incepem sa serpuim pe poteca modesta si, in scurt timp, incepem sa intretaiem sutele de valcele care vin de sus din platou si duc jos undeva. Banuiesc ca primul valcel intersectat este valceaua Lupului, care pleaca de undeva din platou de langa vf. Jepii Mici si duce pana in firul vaii omonime. Incepem sa tot depasim valcele, apoi vedem in sus cum se inalta semeti nenumarati pereti de stanca, iar noi parcurgem tacut poteca de la baza lor, pt. a patrunde intr-un taram unde galagia de pe valea Jepilor nu ajunge.

La un moment dat, la intersectarea cu un valcel, vazand ca peretii de stanca se departeaza mult in sus, urcam vreo 10-20 metri pe firul valcelului pt. a regasi mai apoi continuarea potecii clar conturate. Pt. ca de data aceasta am stiut si am respectat aceasta regula de aur, spusa mie de draga mea Crisa, de data aceasta nu ne-am mai ratacit si am ajuns chiar nesperat de repede in saua formata de intersectarea crestei cu Zimbrii si marii peretii de sub platoul Jepilor Mici. In zona crestei cu Zimbrii, in afara de valcelul Claitei care ni se deschide accentuat in jos, recunoastem si inceputurile unui alt arbust drag, prin care am balaurit acum 4 ani cu Sebi: jneapanul. Aducem oda jnepenilor pt. avantajele si dezavantajele lor. Sunt robusti, poti face rapel pe dupa radacinile lor, pot sa te tii bine de ramurile lor, ca nu or sa se rupa in veci, dar te si pierzi si te chinui sa inaintezi prin ei de-ti vine s-o iei la fuga, doar ca nu prea ai unde sa o iei la fuga prin increngatura ce o creeaza ramuricile lor dragalase si babane.

Ajunsi in valcelul Claitei, poteca urca un pic in lungul valcelului, continuand pare-se cu un valcel mai sus, dar care din cauza cetii nu stim cum arata mai departe. Initial am crezut ca acela este hornul cu Flori atat de promovat prin carti ca ar face legatura cu platoul de mai sus de langa vf. Jepii Mici. Nu acesta este valcelul sau hornul, in nici un caz nu in susul valcelului Claitei.

Valcelul Claitei vazut din braul lui Raducu in poza de sus, respectiv un valcel care continua cumva Claita in poza de jos (daca continua cumva tot sub aceasta denumire)

Ajunsi la baza acestui valcel fara denumire, poteca va continua pe curba de nivel spre valea Seaca dintre Clai, trecand prin cateva zone de jnepeni sau pur si simplu boscheti.

Suntem inca in zona palniei valcelului Claitei, poteca braului vazandu-se firava in stanga sus a pozei, serpuind pe acolo pe sub peretii de stanca. Inca cativa pasi pe o curba de nivel si suntem deja in saua dintre valcelul Claitei si valea Seaca dintre Clai. Ni se deschide in fata ochilor palnia abrupta si destul de larga a vaii, drept pt. care, pana vine Cezar din urma, eu cad in fund plina de admiratie si ma pun pe holbat la aceasta minunatie a naturii. Cand vine Cezar deja nu mai are incotro si trebuie sa se aseze si el, ca sa ne minunam impreuna.

Vedere inapoi peste valcelul Claitei catre creasta cu Zimbri (aia mica din centrul pozei plina de jnepeni)

Vedere inainte peste valea Seaca dintre Clai spre muchia Claii (pe unde balaurim imediat, tot prin jnepeni !)

Pe tapsanul inierbat si abrupt al palniei este foarte bine de stat si contemplat. Pacat insa ca este ceata si tot Peretele cu Flori nu prea se vede foarte bine de aici si nici ceilalti pereti care se termina undeva departe sus in platou, respectiv muchia Inalta si Hornul cu Flori (pe care nu prea am reusit sa il dibuim la fata locului ca nu aveam toate descrierile cu noi).

Intr-un final ne hotaram sa plecam mai departe, urmeaza sa traversam toata palnia vaii Seci a Jepilor, exista o ruptura in poteca la un moment dat, dar se poate trece lejer, si in cateva minute vom ajunge in saua Claii, sa aflata la intersectia dintre muchia Claii si zona Peretelui cu Flori.

Cezar coborand pe curba de nivel de-a latul palniei vaii Seaca dintre Clai

In saua Claii mi se pare mie ca stam prea bine cu timpul, iar Cezar se pare ca nici el nu se grabeste prea tare. Cunoastem traseul mai departe, putem sa-l facem si pe intuneric, asa ca imi vine brusc ideea sa incercam sa mergem putin pe poteca spre varful Claii Mari, una la mana ca cine stie cand voi mai reveni pe aici, doi la mana ca vreau sa vad mai bine creasta cu Zimbrii si Claita de acolo (daca ma lasa zadele). Incepem sa mergem pe poteca ingusta care serpuieste mai intai printre copaci, apoi ajunge intr-o mica sa de unde se vede intr-adevar foarte bine palnia vaii si motul Claitei.

Daca tot am venit pana aici, putem sa mai continuam spre vf. Claii Mari, nu neaparat ca sa ajungem pana acolo (caci descrierea traseului pare destul de terifianta la traversarea unui perete vertical), dar macar sa vedem si noi o panorama mai frumoasa de pe traseu. Incepem sa ne afundam insa in scurt timp intr-o mare de jnepeni, poteca se intrezareste destul de bine, dar este neumblata de foarte mult timp, drept pt. care ramurile jnepenilor au pus stapanire cu desavarsire pe drumeag, ramanand doar un mic triunghi pe la nivelul solului pe unde poti sa te strecori pe burta.


Reusim sa iesim din padurea de jnepeni si vom mai inainta foarte putin pe creasta impadurita de pe muchia Claii, sperand ca vom avea parte de o panorama mai vasta, dar din pacate copacii sunt mai inalti ca noi si nu vom vedea prea multe.

De pe muchia Claii, in ultimul punct de perspectiva, incercam sa vad cat de mare este peretele de sub noi

La un moment dat, asa cum scria si in descrierile din cartea lui Kargel, poteca pare ca vrea sa inceapa sa traverseze pe deasupra unui perete vertical care stim foarte bina ca merge pana hat-jos in valea Comorilor, asa ca ne rezumam cu ce am vazut pana aici si nu simtim nevoia sa incercam cablurile amenajate in traseu acum cateva zeci de ani (foarte posibil sa nu mai tina pitoanele, in caz ca mai exista cablurile).

Vedere din muchia Claii spre Peretele cu Flori (traversand diagonal sus peretele din dreapta spre stanga, am intuit ca ar fi acel Horn cu Flori despre care am tot citit in carti ca iese din braul lui Raducu fix sus in vf. Jepii Mari in circa o ora, singura problema este ca are grad de dificultate 2A).

Vedere din muchia Claii spre Jepii Mari - printre vaile alea care se vad va serpui mai departe si braul lui Raducu

Vedere din muchia Claii spre braul lui Raducu - portiunea de deasupra palniei vaii Seaca dintre Clai (acolo sus pe ultima brana de iarba se poate vedea aievea o poteca. Pe acolo vine braul si acela este tapsanul unde am lenevit la o poveste in admirarea vaii.

Ne multumim cu cat am vazut pana acuma, facem cale intoarsa pe unde am venit si dupa ce incepem sa mergem din nou pe braul lui Raducu spre Schiel, lasam indarat muchia Claii pe unde ne-am petrecut vreo ora din viata cu niste panorame superbe. De acum inainte firele de vale pe care le vom intersecta sunt mult mai clare si anume cele trei fire superioare ale Comorilor, iar la final valea Urlatorii.

Serpuim cu mult succes toate firele superioare ale vaii Comorilor, iar cand ajungem in valea Urlatorii (vale mult mai larga decat valcelele antecedete ale Comorilor) incepe sa ninga din ce in ce mai tare.

Vedere de pe braul lui Raducu spre Schiel, in saua aceea impadurita iesind braul in traseul marcat de pe Jepii Mari (putin mai jos de pilonii fostului funicular)

Si cum venim noi agale de pe brau, fix pe firul vaii mai sus vreo 50 de metri de noi, vedem o hoarda de capre negre care suiera si ele cand ne vad pe noi.

Facem nenumarate poze la capre, dar care sunt destul de neastamparate si nu prea stau locului. Dupa episodul cu caprele, incepem sa coboram pe firul vaii in asteptarea continuarii braului (a nu se uita ca braul isi are continuarea 50 de metri mai jos pe firul vaii Urlatorii). Se coboara pe vale, dupa care uitandu-ne atent in dreapta (in sensul de coborare), vom vedea poteca ce continua spre Schiel.

La punctul de continuare al braului spre Jepii Mari, observam o poteca firava care urca pe tapsanele de iarba indreptandu-se direct spre valcelele Comorilor, pesemne cei care au parcurs braul in sens invers decat noi, nu au mai avut chef sa urce pe firul vaii si au mers direct spre poteca dinainte stiuta.

Punctul de inflexiune intre braul lui Raducu si valea Urlatorii (bifurcatia de jos, strajuita pe o parte de un peretel de stanca pe care apare si o sageata verde drept semn distinctiv ca suntem pe drumul cel bun).

Ajungem apoi in scurt timp in Jepii Mari, putin mai jos de locul unde sunt pilonii de la fostul funicular. La piloni mancam repede cate ceva si o dam spre vale. Ninge foarte tare, este destul de intuneric, nu pt. ca s-ar fi innoptat, ci pt. ca este nor des si ceata pretutindeni, asa ca dupa n-spe mii de serpentine vom ajunge in sfarsit sa traversam valea Urlatorii, apoi un valcel ce vine din Comori si, abia spre Busteni, traversam si firul Seci dintre Clai.

Ajungem in Busteni. Desi Cezar imi propune sa o taiem pe stradute prin spate, ii spun ca vreau sa merg pe strasse sa revad si eu Busteniul, ca mi-era tare dor. La pravalia din coltul strazii Valea Alba cumparam malai pt. mamaliga si o sticla de vin Babanu cica, pt. un vin cald cu scortisoara. La caminul Alpin vom petrece seara la un pahar de vin fert si la cantece de munte cu tanti Elena si cu Irina Iordan si cu prietenul ei, iar duminica nu vom reusi sa ne urnim pe ceata si ninsoarea de afara decat pana la refugiul Costila - un alt loc drag mie si cu multe amintiri pe care imi doream sa il revad. In lipsa de imaginatie la refugiul Costila ne pozam in pas de dans.

... si pentru ca dansul nu prea are multe de-a face cu muntele ...

Aplicam si o varianta de karate sau in termeni populari, pur si simplu simulam bataie