Tura de bicla Traisteni - pasul Predelus (tur-retur) - 14 noi. 2008

Despre tura asta nu este mare filozofie de povestit, o banala, dar frumoasa tura de bicicleta, la un sfarsit de toamna, in anul 2008. Desi se prevestea vreme buna la munte, decid sa plec numai sambata. Pt. ca tocmai imi povestise Tibi despre o tura facuta pe Valea Doftanei, si cum eu nu fusesem niciodata prin aceste locuri, ii zic lui Adi cum ca bicla nu s-a pus inca in cui si il corup la tura pe doua roti.

Din Campina viram dreapta prin centrul orasului si pe urma urmam indicatoarele spre Valea Doftanei, ajungem cu greu si in Valea Doftanei, pt. ca se merge ingrozitor de incet pe acolo, serpentine, carute etc, si, la capatul capatului de drum, acolo unde scrie ca mai sunt 30 km pana in DN1a, parcam masina, pt. ca asfaltul se termina brusc. Echipam si ne echipam de bicicleta si o dam la deal.

Adi socializeaza cu un localnic binevoitor

Drumul nu este greu, panta este suficient de mica cat sa nu se simta si sa nu pedalezi prea tare, dar problema cea mare sunt bolovanii de pe drum, ingrozitor de multi, drept pt. care spre final nu mai puteam efectiv sa stau in sa din cauza ca ma zdruncinasera ingrozitor la drum.

La Bazinetul din Valea Neagra continuam pe firul principal al vaii Doftanei, pana spre ultima bifrucatie, unde o luam in lungul Doftanitei care urca spre pasul Predelus.

Nu este greu sa nu ne pierdem, pt. ca firele de inalta tensiune trec in partea cealalta a muntelui tot prin pasul Predelus, asa ca, pur si simplu tinandu-ne dupa ele, tot acolo ajungem.

Pe drumul forestier in lungul Doftanitei intalnim si balti inghetate, pe care se poate derapa de data aceasta, spre deosebire de drumul din Traisteni unde, trecand prin apa, te poti impiedica de un bolovan si, ca sa te echilibrezi, pui piciorul jos, adica in balta pana la glezne. Mai trecem pe langa o amenajare silvica, unde, inevitabil, suntem latrati de caini, apoi incep ultimii 2 km de drum ce urca in panta sustinuta, dar cu un frumos covor de frunze de toamna pe jos.

Desi nu e f. abrupt, eu prefer sa imping bicicleta, pt. ca efectiv nu mai pot sta in sa, iar bolovaneii cu siguranta sunt acolo la locul lor pe drum, camuflati pe sub frunze, pregatiti sa-mi faca masajul de rigoare. Impingem bicicleta inca cateva serpentine, pt. ca la un moment dat si Adi renunta sa mai mearga pe bicla, si ajungem catinel catinel in pasul Predelus.

Pasul Predelus este un pas oarecare, teoretic, ca oricare altul, dar f. frumos cand vezi cum coboara piciorul Predelus din muntii Neamtului pt. a continua mai departe in muntii Grohotis. Fiind impresionati de maretia muntilor ce parca se parbusesc asupra noastra cu pantele lor, decidem sa urcam putin pana la golul alpin pe piciorul Predelus. Eu bag bicla in frunzele de toamna, pt. ca mi-este absolut imposibil sa o imping fara drum, fara poteca batuta etc, Adi in schimb se ambitioneaza sa o suie pana sus al golul alpin.

E bicla lui Adi, dar mi-am permis macar o poza langa ea cu muntii Grohotis in fundal 

In fundalul pe care ma profilez se vede vf. Paltinu din muntii Neamtului

Adi ca o umbra pe fundalul muntilor Neamtului

La coborare, dupa ce a intrat frigul in noi, ca nu bate decat un vantisor recisor rau detot, Adi coboara f. repede si fain pe bicicleta pe piciorul Predelusului pana in pasul omonim.

Ma cam uit cu jind cum aluneca Adi pe doua roti, dar ma calmez repede cand imi aduc aminte ca eu nu prea sunt indemanatica la sportul asta prin hartoape.

Revenim in pasul Predelus de unde incepem coborarea a tot ceea ce urcasem, ultima portiune urcata de noi fiind interesanta, dar si solicitanta in aceasi timp, caci necesita atentia si trebuie sa vezi f. bine pe unde bagi bicla, sa nu care cumva sa nimeresti vreun sant. Dupa acesti 2 km de drum mai abrupt, intram pe clasicul in lungul Doftanitei, apoi in lungul Doftanei si dupa 1 h de pedalat mai la vale, mai pe drum drept, suntem la masina.

Tura de bicle - Sohodol - Fundatica - 1-2 nov. 2008

Week-end-ul asta a iesit la zaruri ca sa fie cu bicla. Cum lume cu bicicleta nu am mai reusit sa strang in ultimul moment, am plecat la drum cu 3 bicle pe masina eu, Adi si fratele lui, Liviu. Am plecat vreau sa spun sambata dimineata la 8.30 a.m., pt. ca juma' de ora a durat pusul portabagajului meu si a biclei (din tainele nebanuite ale ciclismului).

Ajungem pe la 11.30 a.m. la Bran si cugetam ca mare traseu nu avem timp sa facem, ca este ziua scurta de acum si se intuneca mai devreme, chiar prea devreme, si ca urmare aleg un circuit de pe harta care pleaca din Bran, urca prin satul Sohodol, iar la un moment dat trebuia sa faca la stanga si sa coboare in interesectia unde se vireaza spre Tohanul Nou.

Urcam prin Sohodol, mergem pe drumul principal, cel mai batut. Desi aveam in plan sa o luam la un moment dat la dreapta sa facem o bucla si sa ajungem si pe varful Bradul Inalt, evident ca nu ne sare in ochi nici o bifurcatie, asa ca o tinem pe drumul cel mai vizibil, clar si batut.

Drumul urca destul de sustinut, sustinut in sensul ca eu fortez pinionul in asa masura ca imi sare lantul de cateva ori si mi se spune sa nu mai il dau la maxim. Mai mult efort pt. muschii mei in cazul asta. O tinem in continuare sustinut pe drumul care urca usor, ajungem la o bifurcatie, si pt. ca observam ca ne-am miscat bine, ne gandim sa mergem pana ce drumul se infunda sub padure (cel putin asa arata harta, total ne-elocvent in teren insa).

Continuam pe drum apropiindu-ne incet de liziera padurii, peisaje frumoase, casute din ce in ce mai vechi, semn ca civilizatia nu ajunge chiar atat de departe, dar elementul care ne franeaza totusi este namolul prin care trebuie sa trecem.

Liviu, fratele lui Adi, la trecerea baltilor

In poza de jos si cea de sus, eu pazesc zona de balti, gandindu-ma cum sa trec

Momentul culminant il constituie baltile de namol, care ori sunt depasibile pe lateral daca ai loc, ori nu sunt depasibile, drept pt. care la prima astfel de balta hotaram sa ne intoarcem, pt. ca prea mult culturism cu bicicleta deasupra capului nu ne face bine.

Adi a putut sa faca schema cu bicla pe sus, eu mai mult o taram dupa mine din lipsa de forta pt. asa ceva

Ne reintoarcem la intersectia cea mai principala pe care am intalnit-o pe drum la urcare, viram si incepe o coborare absolut superba, printre multi bolovanei si bolovanasi, dar cert este ca noi coboram si nu urcam. Ma opresc insa destul de des, pt. ca trebuie sa pozez tot felul de gospodarii traditionale si detalii de constructie, dar si peisaje si vaci, mai ales vaci.

Drumul ales merita osteneala, avand o panorama spre Piatra Craiului fascinanta si lumina la acea ora a zilei pica foarte bine.

In coborarea noastra, mai cerem informatii de pe la sateni pe unde sa coboram si la un moment dat ajungem intr-o zona mai dezvoltata a satului, unde intr-adevar vilele masive si hidoase isi fac aparitia, deducem noi ca am fi intr-un fel de centru al satului, pt. ca trecem si pe langa biserica, viram stanga pe drumul principal, coboram, apoi urcam destul de mult si tot asa.

Adi si Liviu la orientare prin Sohodol

Intr-o bifurcatie in care nu stim incotro s-o apucam ni se spune care, unde si in ce directie merge fiecare drum, drept pt. care schimbam planul de a mai iesi in sosea sa mergem pe langa masini. Drumul de sat, neasfaltat, ne conduce incet spre punctul terminus, si facand o bucla ne aduce pe drumul deja cunoscut.

Cerul se arata destul de intunecos in zare, dar noi speram la o zi mai buna si cu soare pt. duminica, ceea ce partial s-a si adeverit, in prima parte a zilei numai.

Un frumos copac la apusul zilei

Doi calatori pe biciclete mergand spre ale lor masini

In final, ajungem la masina parcurgand o bucata din drumul pe care am urcat, inchidem bucla si aici ia sfarsit si tura de bicla pe ziua de sambata.

Pt. dormit campam pe mosia lui Adi si Liviu, avand o panorama absolut uimitoare catre Bucegi si Piatra Craiului stelele incep sa apara treptat, cerul se insenineaza si adormim ca pruncii, iar eu mor de cald in sacul de puf.

Duminica dimineata ne propunem sa mergem sa facem un circuit in Fundatica, circuit nefinalizat de noi anul trecut din cauza de ploaie. Acuma cerul este senin, cald, foarte cald daca stau in tricou, si nimeni nu-si pune problema ca vremea s-ar putea schimba.

Masina o parcam intr-o curba mai larga langa Valea Urdei si purcedem la drum, intr-o coborare printre alti bolovani, bolovanei si bolovanasi, combinata pe alocuri cu namol.

Constat ca am progresat si incep sa fac viraje printre pietre, dupa ce imi reamintesc ca nu trebuie sa ma uit la bolovanul pe care vreau sa il ocolesc, pt. ca in mountain-bike asta inseamna ca sigur il iau in roata.

La prima intersectie de drumuri forestiere viram stanga pe un drumeago-poteca si treptat mergem doar pe langa firul de apa, pe langa biciclete, evident, pt. ca pe ele este mult prea complicat si mult prea multe obstacole de virat.

Adi si Liviu la impins biclele pe drumul anevoios

La un moment dat poteca traverseaza pe dreapta firului de apa si incepe sa se contureze in urcare si un drum forestier, care urca urca urca, face dreapta si iarasi urca, mai face cateva sinuozitati si ajunge in capatul cel mai indepartat al satului Fundatica, ragiungibil de altfel si prin Fundata, venind insa dinspre sosea pe un drum neasfaltat.

La capat (sau la inceput) de drum in Fundatica: Adi si Liviu

In Fundatica incepe raiul pe pamant, un colt de lume uitat de lume de fapt, unde inca mai functioneaza gospodarii in stilul traditional. Arhaicul isi spune cuvantul despre un trai si o existenta pe care majoritatea incercam sa le uitam si sa le evitam, cica din comoditate, ca ne e mai usor sa stam sa butonam la computer, decat sa mulgem vaca si sa pastem oile.

Iau cu asalt o gospodarie, facandu-ma stapana pe ea pt. 5 minute de pozat.

In Fundatica mai intai mergem pe drumul principal al satului, iar eu ma opresc din 50 in 50 de metri, fiind fascinata de arhitectura vernaculara. Sunt inca case vechi si anexe, unele parasite, altele functionale inca, dar care creeaza impreuna un specific al locului care-ti merge la suflet.

La prima intersectie de drumuri facem dreapta si incepem sa urcam, si urcam pana in culmea de unde ni se deschide in fata ochilor o panorama absolut uimitoare, de case si casute si mici anexe rasfirate pe fiecare bucatica de deal.

Din culme o luam pe singurul drum care pare sa o ia pe undeva, intr-o oarescare directie, noi avand in cap ca acel drum face o bucla, indreptandu-se apoi spre Fundata. Mergem pe drum fascinati de peisaj si admiram in continuare panoramele.

Cert este ca la un moment dat ne trezim ca drumul brusc se infunda. Ne intoarcem si urcam ce coboraseram si apoi coboram ce urcaseram, pt. ca sa dam din nou in drumul principal al satului. Pe ulita satului mai mergem ceva vreme, si in acea intersectie, unde a inceput sa ne ploua anul trecut, incepe si acum sa picure, noi avand evident pelerinele si toate acareturile de ploaie la masina, ca doar era senin bec cand am plecat.

Un semi-inceput de ploaie, care va sa vina din norii grei si negrii, dar care inca este camuflata de cateva raze de soare razlete.

Ne amintim ca suntem la munte si vremea este schimbatoare, mergem putin si facem stanga spre Fundata si numaidecat ne adapostim pt. ora pranzului sub un mare brad, apoi intr-o anexa de lemn gasita si nepazita de caini pe terenul unuia.

Vazand ca ploaia nu insista sa ne tina la adapost, o dam mai departe spre Fundata si incep din pacate sa apara si vilele „moderne” si „contemporane”, semn ca civilizatia nu a uitat nici acest colt rupt de lume in care poposiseram pana acuma.

Fundatica de fapt are centrul satului cam prin zona in care ajungem noi acuma, semn fiind eterna biserica, de fapt doua bisericute una langa alta. Din pacate in aceasta zona ploaia isi face de cap si incepe sa ne faca ceea ce vom deveni mai tarziu, adica, in afara de ciucilete, vom fi si plini de noroi, stropiti din cap pana in picioare, si cu precadere pe zona dorsala.

In poza de jos si cea de sus, cam cum arata un om plouat si stropit de noroi