Big-bang printre copaci - muchia Urechea si culmea Sorica - 18 ian. 2009

Plecam cu gand sa facem un schi de tura combinat cu schi pe undeva. Dar iarasi de Bucegi nu avem chef, ca iara as manca mult la Piatra Arsa si iara as face ultima coborare pe Carp. Vreau altceva, drept pt. care alegem Azuga cu al ei taram nelimitat de free-ride stanga-dreapta partiilor. Zapada este ? Pai este pana jos la gondola, ce-am putea sa ne dorim mai mult.

Incepem sa urcam interminabila partie de la Cazacu pe piei de foca. Partea proasta este ca are un strat de gheata peste care s-a pus de curand un strat de pulvar si, ca urmare, se aluneca la greu, mai ales eu care am schiuletele mici si insuficienta lungime de cant pt. franare. Reusim sa urcam pana sus in vreo ora jumate, mai pe urma de ratrac, mai prin pulvar etc.

Ajunsi insa sus ne intampina o briza rece de munte care sufla de-ti ingheata fata, si, ca sa fie setul complet, imi ingheata si mainile, pt. ca ale mele manusi sunt gaurite si eu nu am observat acest aspect cand mi-am facut bagajul. Ca urmare, pana pe varful Urechea trebuie sa ma opresc de n-spe mii de ori ca sa fac miscari de rotire a bratelor, sa-mi scot degetele din manusa si sa le tin la cald etc. Pe varf insa, gasind o zona unde vantul nu mai bate, beau juma' de termos de ceai fierbinte, care pana sa il beau eu se racea quasi-instant, deci era frig rau, dar macar mi-a dezghetat degetele rebegite si am putut sa manevrez scosul pieilor de foca si cateva poze.

Pana sus pe varful Urechea ne depaseste si Salvamontul care ne intreaba unde mergem. Le arat ilustrul varf pana unde vrem sa urcam si se linistesc. Nu o sa aiba actiune astazi, suntem prea cuminti. Aveau de fapt acelasi plan ca si noi, adica sa coboare pe muchia Urechea, culme care pleaca din varful cu acelasi nume. Si drept sa spun, tare bine ne-a prins aceasta coincidenta de ruta, pt. ca am coborat pana jos in Azuga pe urmele lor fara sa ne pierdem prin padure. Ei au coborat primii, s-au dus ca vantul si ca gandul, si noi pe urmele lor la greu.

Panorama cu ilustra muchia Urechii vazuta din platforma de lansare de sub varful omonim

Din varful Urechea reusim sa prindem o portiune de zapada viscolita pe care virez ca-n vise, apoi culmea se cam ingusteaza destul de tare si trebuiesc traversate niste zone de gheata. Pe aceste zone se aplica metoda "Iuliana merge ca pisica pe tabla," din acelasi motiv al canturilor prea scurte.

Panorama cu muchia Urechii vazuta de jos, dupa ce am coborat-o, aproape de intrarea in padure

Panorama de pe muchia Urechii cu fundalul Bucegilor (in particular, Bucegii fiind aia din ceata)

Dar asta a fost doar inceputul. Dupa ce terminam de schiat muchia, Adi mai repede ca are dita-mai schiurile, eu mai in ritm de plug si alte notiuni ale incepatorului pe zonele de gheata sau urme valurite, parcurgem muchia matematic pana aceasta intra in padure si aici incepe distractia.

Cand intram in padure este un pulvar de vis si mergem geana pe urmele salvamontistilor dinaintea noastra. Daca nu am fi avut urmele as fi stat sa scot GPS-ul, stai sa vad incotro e Azuga, etc, nu am fi nimerit asa de bine, dar cu urme proaspat facute, toata coborarea a fost efectiv de vis.

Pulvarul este suficient de gros ca strat cat sa nu dai prea repede de craci, butuci si alte obstacole, iar padurea este suficient de rara cat sa nu dai nici in copaci. Eu cel putin virez perfect cu schiurile scurte acuma si fac slalom cat mai des si cat de mult pot printre toti copacii. Plutesc prin pulvar si nu se mai termina, e mai perfect decat imi imaginam, mai ales ca fusesem speriata de acasa: „Vezi ca nu mai era zapada nici la 2000, nu se mai schiaza.”

La un moment dat ajungem la un loc f. frumos amenajat cu o mare masa de lemn si banci, ingradit cu un gardulet pavoazat cu crengi de brad. Salvamontistii astia chiar au stiut drumul cel mai frumos.

La loc de popas "de cinste," salvez repede punctul pe GPS ca sa il gasesc si alta data, sper ca voi reusi sa ma orientez, luam o pauza de masa, de ceai, etc si o dam mai departe la vale.

In foarte scurt timp ajungem pe un drum de tras bustenii la vale, viram mai greu, dar surpriza este ca ne scoate fix la capatul partiei Cazacu, de unde incepuseram noi sa urcam. E ceasul 15.00, drept pt. care ii propun lui Adi sa urcam cu gondola si sa mai dam o coborare pe culmea Sorica, care sigur este scaldata si ea in pulvar. Ajungem sus, o dam in jos pe culmea si incepem sa cautam intrarea in padure pe unde este si marcajul.

Arat intrarea in padure spre culmea Sorica pentru a tine mine si altadata cand mai este ceata

Pana in padure prindem o fata bestiala de pulvar, plutim prin el, si in padure facem jonglari dreapta-stanga potecii pe care a mers cineva si au inghetat urmele si ne incurca la coborare.

Pana jos in Azuga mai prindem o fata lungaaaaaaaaaaa de pulvar, chiar inainte sa se termine drumul, iesim in DN1, ajungem apoi la biserica si dai si dai 2-3 km pana inapoi la masina parcata in zona partiei.

Alunecari pe schiuri in Hasmas - 4 ian. 2009

Duminica se pare ca vremea tine cu noi: este un senin bec, mie mi se pare mai cald afara, desi prognoza era fix invers - ceva cu temperatura in scadere brusca, lumea pleaca de la cabana, inclusiv cabanierul, deci eu si Adi ramanem stapani pe cele 3 stele ale pensiunii "Piatra Singuratica."

Cine ar putea spune la prima vedere ca nu e o super pensiune din Elvetia, de cel putin 3 stele, desi peisajul e de 4 stele. Din zona cabanei panoramele sunt superbe spre depresiunea Ciucului si nu numai, si chiar reusim sa vedem si varful Hasmasu Mare (in fundal stanga - zona stancoasa).

Zona pe unde balauream noi pe nevazute cu o zi inainte (se mai vad inca urmele noastre de la schiuri pe fata de zapada).

Decidem sa mergem de data aceasta in directia opusa, adica spre vf. Piatra Ascutita sau Hasmasu Mic, cu gand sa coboram cat de mult putem spre vf. Tarcau, dar sa avem timp sa ne si intoarcem pe lumina, pt. ca GPS-ul meu trebuie sa ii dau pumni mereu ca sa faca contact si, la o adica, nu stiu cat ne mai poate ajuta.

Plecam pe drumul facut zilnic pana la izvor, mai spargem gheata ca sa fim siguri ca mai avem de unde lua apa seara, si dam ocol la Piatra Singuratica, pana ce traseul iese in poiana din spatele acesteia si reintra in padure pt. a urca spre Piatra Ascutita. Panoramele spre Piatra Singuratica sunt deosebite, am impresia ca din orice punct m-as uita la aceasta alcatuire de stanci se vede altfel si asa si este, manunchiul de stanci isi schimba imaginea cum te muti doi pasi mai incolo.

Odata intrati in padure suntem coplesiti de zapezile ce ne strajuiesc stanga-dreapta din brazii inalti incarcati de zapada.

Cu greu ma dezlipesc de locatia atat de propice fotografierii Pietrei Singuratice, intram in padure si incepem sa urcam sustinut pana ce iesim aproape de platoul de sus. Mai traversam o poiana, ne punem schiurile in picioare, pt. ca ne afundam prea tare in zapada, si continuam urcusul relativ stanga prin padure, ajungand imediat in zona somitala a Pietrei Ascutite.

Ne apropiem de marginea platoului si belvederea este superba, doar ca bate vantul de-ti ingheata si manusa in mana, da' mai mana fara manusa. Ca urmare pozele mele sunt facute in tot felul de variante – cu manusi groase, subtiri, dupa cum rezistau degetele mele.

Mai sus sunt vederile spre Hasmasu Mic imediat din zona intrarii in platoul somital, iar mai jos se pot vedea din hornurile nebanuite ale Hasmasului


Ne petrecem veacul pe aici prin zona, pentru ca prea departe nu ne permitem sa mergem si este si groaznic de frig.

Venim pana pe buza prapastiei ca sa avem panoramele mai frumoase.

Varful Hasmasu Mare (in fundal stranga in departare)

Vf. Tarcau, aflat undeva jos in zare, dupa padurea de brazi 

Depresiunea Ciucului, care mai inglobeaza multe alte formatiuni muntoase. Marea aceea de nori, in fine de ceata doar, este insa foarte caracteristica depresiunii Ciucului, din cauza temperaturilor foarte joase din aceasta zona (e o inversiune termica la mijloc, cred).

Avand in vedere ca am ajuns destul de repede pe Hasmasu Mic, ne gandim sa continuam traseul si, oriunde am fi la orele 15.00, sa ne intoarcem spre cabana. Din platoul de la Piatra Ascutita am traversat pe curba de nivel o padure, dupa care a urmat o coborare prin pulvar combinata cu curbe de nivel unde trebuia sa mai dam la bete (eu ca nu prindeam viteza cu schiuletele, dar Adi se ducea geana inainte cu viteza, ca avea schiuri lungi) si de fapt nu a fost nevoie sa asteptam ora 15.00 pt. ca, fiind pe schiuri, am ajuns relativ repede in zona vf. Tarcau, cel mai indepartat punct unde ne propusesem sa ajungem.

Aproape de varful Tarcau, un pulvar neatins si raze de soare cu dinti

Din zona varfului Tarcau ne punem pieile de foca si o dam inapoi, pe drumul de intoarcere, pe care il parcurgem si p-asta f. repede, e drept ca nu mai urcam pe Piatra Ascutita, deci mergem numai pe curba de nivel, cu usoare urcari in zona pantei dinaintea padurii.

Cam asta este partia de schi "off-road" din Hasmas, in vederile de deasupra privita de la baza ei, respectiv din varful ei, unde nu a trebuit sa ocolim nici copacii din drum, alte obstacole nebanuite sau altii doritori de schi, care oricum nu mai existau.

Inapoi pe drumul de intoarcere spre Piatra Singuratica profitam de incalzirea relativa a temperaturii si mai dam un "tur de stanca", adica mai facem poze in zona cu pricina, pt. ca mie mi-a placut foarte mult.

Piatra Singuatica, dar care se vede in mod constant din multe puncte ale Hasmasului, de fiecare data din alt unghi, in alt fel, nebanuit, ascuns, mascat.

In zona Pietrei Singuratice, vedere spre Piatra Ascutita

Ajungem insa inapoi la cabana la Piatra Singuratica tocmai la fix pt. o sesiune foto pe piatra in lumina apusului. Cu aceasta ocazie, urcand pe Piatra Singuratica, am constat ca au pus lanturi pe hornul ce urca pana sus in varf, din pacate eu nu am putut urca decat pana la jumate, cand am ajuns la cabluri mi-am dat seama ca de urcat urc, dar nu stiu cum mai coboram avand in vedere ca mai era si zapada si coltari nu aveam la mine.

Coborand de pe Piatra Singuratica ma asez pe bancuta si astept apusul final al soarelui, urmarind fumul de la soba care iese jucaus prin hornul improvizat in acoperis.

Luni de dimineata vine si momentul trist al plecarii de la cabana, cu amintiri inedite.

Coboram de la cabana, cica pe drumul de schi, dar, fiind o poteca batuta pe acolo si f. bine inghetata, noi nu am putut schia pe el, nu puteam decat sa derapam, de viraje nici nu se punea problema pe toate galmele. Am schiat abia cand am ajuns in poiana de jos de la paraul Serpalac, pana cand am dat in zona rezidentiala a Balanului, acolo unde am aflat eu ca „balanezii,” care stau la bloc in Balan, si-au facut casa de vacanta 2 km mai in amonte, cu vedere inspre Hasmas. In poiana asta am reusit si noi sa schiem ceva, era pulvar si ne-am scos parleala pt. cat nu am schiat mai sus.

Apoi am mers pe drum agale pana in Balan cativa km, iar in frumosul Balan, fiind orele amiezii, ne astepta un indelungat drum spre Bucuresti, care din fericire, pt. ca ne calculaseram sa ne intoarcem pe 5 si nu pe 4 ianuarie, a fost liber si fara ambuteiaje.

Prin nameti pe Hasmasul Mare – 3 ian. 2009

Pe data de 2 ianuarie, plecam de dimineata din satul Pestera, locatia noastra de revelion, cu gand de a merge spre Hasmas. Luam la revedere de la gazda, multumim pt. ospitalitate si promitem sa revenim cat de curand. Pe Romeo insa il lasam in Brasov in gara din motive obiective, iar eu cu Adi continuam spre Miercurea Ciuc.

Hasmasul este destul de departe si, precum stiam, la un week-end este imposibil sa-l faci din capitala. Drumul este destul de lung chiar si plecand din Brasov, in ciuda distantei relativ scurte de parcurs, asfaltul este f. prost, plin de gropi si santuri, si traseul este f. sinuos, drept pt. care nu stiu daca am prins mai mult de 90 km/h. Am ajuns in Balan, satul de la poalele Hasmasului, abia pe la 2.30 p.m. Bagam ceva repede la stomac sa-l mai ametim un pic, ca prea urla tare foamea in noi, si o dam in sus spre cabana Piatra Singuratica, aflata la vreo maxim 2 h de urcus relativ lejer.

Am ajuns sus in poienita de sub celebra stanca Piatra Singuratica, denumita asa pt. ca se detaseaza net de restul masivului stancos din Hasmas, si deci este singuratica. In fata cabanei ne postam fix cand se innopteaza, pe la orele 17.00, batem frumos la usa la cabanier si aflam ca suntem singuri in cabana, urmand sa mai urce 2 persoane pe care le lasaseram in urma pe drum. Ne face cunostinta cu „luxoasa” cabana, pe care eu o cunosteam de acum 2 ani, dar cele 3 stele erau noutate pt. Adi. Dar avem regulament !

Restul serii il petrecem facand de mancare la primus - supe, paste, carnati si punand lemne in soba (pt. ca Adi are sacul de vara la el, nu dita' mai puful ca mine).

Baietii care urcau la cabana in spatele nostru fac bine si urca cu bere si pt. noi, deci incepe sa ni se para mai primitoare camera, camuflam bine paturile cu izoprene si ne bagam la somn.

Ca un artificiu demn de notat, apa se ia de la un izvor de sub Piatra Singuratica, unde gheata se sparge cu dita' mai bolovanul ca sa ajungi la pretioasa apa, iar termosul sau sticla se umplu cu paharul, pt. ca evident in 5 cm adancime de apa nu poti pune nimic sa se umple.

Cand ieseam afara aveam o padure de basm plina de zapada din cap pana in picioare, aveam un ger de inghetai cu totul in primele 10 minute, aveam stele sclipitoare pe cer, care in capitala nu se vad din cauza poluarii si a luminii artificiale, aveam apa proapata de izvor pe care l-am dezgropat noi de sub zapada, aveam lumanari in loc de curent electric, inexistent in zona de altfel, aveam atatea lucruri.

... si aveam un catel care se alinta fix ca pisica mea, ma intreb daca nu cumva erau si rude !?

Ziua de sambata facem o tura spre vf. Hasmasu Mare si spre poiana Alba, locatii pe care le cunosteam deja de acum 2 ani. Afara e frumos si este ceata, pun GPS-ul in functiune, bag sa-mi salveze track-ul si o dam pe marcaj care din fericire este f. vizibil. Mai o luam cu noi si pe Simona, care nu are chef sa stea cu prietenul ei in cabana, e zglobie si plina de viata si vrea sa innoate prin nameti cu noi.

Pana sub vf. Hasmasu Mare mergem pe poteca marcata, dar pe undeva p-acolo prin zona o poteca se desparte mergand in sus pe stanci si eu banuiesc ca aceea este poteca ce duce spre varf (in conditii de ceata evident ca nu aveam alte puncte de reper si m-am inselat). Si o dam pe acea poteca inainte, si poteca incepe sa serpuiasca pe marginea stancilor, ba mai intra in padure, ba mai ocoleste o stanca si tot asa, pana ce traversam de fapt un pachet stancos care ne aduce abia acuma sub zona vf. Hasmasu Mare. Cand ajungem pe varf, dupa ce facem destule pronosticuri, se rasfira si ceata si incepem sa vedem. Taram de basm, brazii perfect inzapeziti, cred ca nu a mai ramas nimica din ei neacoperit de stratul gros de zapada, pulvarul de vreo 20 cm. Imi pun si eu in sfarsit schiuletele si hotaram sa o dam spre Poiana Alba, pt. ca este inca prea devreme si nu vrem sa ne reintoarcem in mizeria de la cabana, unde mare lucru nu prea este de facut.

Coborarea spre Poiana Alba este efectiv de vis, un pulvar neatins prin care noi facem primele viraje, nici ca ne puteam dori mai mult. Mai greu vine Simonica, pt. ca ea nu are schiuri si trebuie sa vina pe drum, noroc ca poteca are urme mai vechi si nu se afunda prea mult.

Ajungem in Poiana Alba si tragem la prima stana care ne iese mai in cale ca sa mancam ceva si sa ne incalzim. Am uitat sa adaug, era un cancer afara, de' eu cu manusi de polar si supra-manusi abia reuseam sa nu inghet, e drept ca scoteam adesea mana afara ca sa fac poze, merita sacrificiul, dar oricum frig rau, nu am transpirat nici 50 de mililitri. La stana cu pricina facem foc, cica sa ne incalzim, asta in cazul in care bagai mana in foc simteai asa oarecum ca te arde, dar in rest era totul bocna, dar stana era foarte frumoasa.

De fapt este un lux nemaipomenit in aceasta stana, in comparatie cu cabana in care stam noi, este curat, fan pus pe paturi, vatra pt. foc, scaunele mici cu trei picioruse, si tot felul de unelte din lemn foarte frumos lucrate, si banuiesc ca si f. utile, daca stii la ce sa le folosesti.

La focul facut ca sa ne incalzim noi, incalzim de fapt cat de cat doar cascavalul, il declaram noi delicatesse de stana, mai mancam cate ceva sau mai bine zis ce a ramas neinghetat, pt. ca batoanele mele spre exemplu sunt bocna, si pe la orele 15.00 incepem sa o dam inapoi spre cabana. Partea buna este ca a inceput sa se insenineze si sa iasa soarele, asa ca peisajul este de vis: liniste, zapada, soare, frig, stane, valuri de ceata, etc.

La intoarcere urc mai greu panta cea frumoasa atat de rapid coborata pe schiuri la venire, dar focile isi fac datoria si ma ajuta la drum. E drept ca regret ca trebuie sa plecam atat de repede din acest taram de vis, mi-ar fi placut sa ma plimb mai mult cu focile prin zapada de aici din poiana, neatinsa si de un alb perfect, dar imi aduc aminte ca e frig rau si ca de bine de rau avem soba cu lemne in camera la cabana.

Din varful pantei de deasupra poienii Albe nu mai avem de mers decat pe curba de nivel pana in poiana din jurul Pietrei Singuratice, poiana unde coboram din nou, asa ca drumul este f. lejer si frumos, si mai ales plin de f.f.f. multa zapada. Ajunsi la cabana suntem primiti cu tuica sau palinca, iar am uitat care din ele, oricum ceva f. bun pt. cand este f. frig, facem de mancare la primus, Radu canta la chitara, ca daca tot a carat-o, mai vin 2 persoane, terminam de mancat, punem lemne pe soba, idem seara trecuta, somn blana.