Refugiul Iezerele Cindrelului - 26-27 martie 2011

Printre putinele ture propuse la club aferente week-end-ului acesta s-a gasit si varianta cu refugiul de la Iezerele Cindrelului. La inceput amenintarea a fost crunta, pt. caci Mishu zice: "Eu ma duc pe creasta pe Cindrel si apoi cobor la Iezere ... Seba se duce pe vale cu jeep-ul." Initial ideea nu ma atrage, pt. caci trebuia sa ajung scurt la Bucuresti si asta insemna ca ma intorceam vineri seara rupta de oboseala. Imi arunc doar momeala si zic ca poate vin si eu pe creasta, desi ideea de a prinde rata de 7.00 a.m. de Paltinis ma ingrozeste la propriu dupa 10 h de drum pe autocar. Surpriza este insa mare cand Mishu imi spune ca am ramas doar 5 amatori si mergem toti cu Seba cu jeep-ul pana la intrarea in valea Raului Mare, care vine de sus de la Iezere.

Sambata dimineata sunt fresh la propriu de alergat pe toti muntii. Din Sibiu plecam destul de tarziu, pt. caci Iuliana nu a inteles unde este locul de intalnire si ca urmare m-am dus in cu totul alta parte. Aflu si eu pana la urma unde este MOL-ul de pe bvd. Alba Iulia si in parcarea din spate lasam masinile si ne imbarcam in jeep-ul lui Seba: Carmen cu Seba, Mishu, Mihaela si cu mine. Sa nu uit sa atentionez: avem jeep englezesc, cu volan pe stanga.

Din Gura Raului ne indreptam spre barajul omonim, il depasim, iar la indicatorul cu marcaj viram la stanga pe drumul forestier ce conduce mai intai prin Cheile Cibinului. Cheile Cibinului nu sunt asa spectaculoase precum ma asteptam, iar acuma din goana masinii nu vedem nici coada de pisica salbatica. Trecem rapid de sectorul de chei, depasim intersectia cu drumul ce vine de la Paltinis imediat ce se termina cheile si ne indreptam spre cabana (inactiva) Craciuneasa, apoi spre Niculesti, cabana Z fiind ultima pe langa care trecem (are un Z mare pe ea si asa se si numeste). Ca punct de reper, dupa formatiunea stancoasa denumita La Bisericuta (o stanca solitara care are pe latura estica o icoana agatata), primul drum forestier viram la stanga, apoi la a 2-a intersectie inca o data la stanga. De la ultimul viraj mai mergem destul de putin cu masina pana la un fel de adapost numit Surpatele, deci practic aceasta ultima portiune poate fi facuta si pe jos, caci drumul este destul de abrupt si folosit evident mai mult pt. lemne.

De la Surpatele incepem sa mergem pe marcaj, care tine pana sus la refugiu, desi traseul este destul de clar in lungul unui drum forestier de mai mici dimensiuni si mult mai ingust. In mare se urca de fapt pe valea Raului Mare si in fata departe se vad muchiile caldarilor de la Iezerul Mare.

La trecerea apei imediat dupa Surpatele: Carmen si Mihaiela in action, Mishu sta

Traseul de urcare nu este greu, ci doar monoton, motiv pt. care pare si lung. Este plin de zapada care acuma se topeste si de aceea ne vom afunda la fiecare pas, ceea ce constituie o problema pt. persoanele mai gabaritice, eu cu Mihaiela nu aveam stres din acest motiv.

Treptat incepem sa vedem si culmile injnepenite ale caldarilor ce duc spre Cindrel si imediat dupa tablita de intrare in rezervatie ajungem si noi la refugiu. Refugiul este amplasat in teritoriul rezervatiei, desi dateaza de vreo 50 de ani se pare, avand si o legenda a unui frate care a murit sus la Iezere si parintii lui care au ridicat acest refugiu aici.

Refugiul as zice ca arata ca o casuta din povesti, zapada neatinsa din jurul sau si patura alba de pe acoperis facandu-l un veritabil loc de basm in acest sens. Refugiul este integral construit din lemn, se poate dormi atat jos, cat si sus in pod, locurile amenajate pt. somn fiind tapetate cu fan.

Refugiul mai are o extensie pe partea estica, o terasa, unde este amplasata si o soba, care culmea face foarte cald, desi este afara (inauntru nu a putut fi amplasata din cauza ca era totul numai lemn si era prea riscant).

Ajunsi la refugiu mancam repede cate ceva si pe urma eu cu Miha ne chinuim sa convingem pe careva sa urcam la Iezerul Mare. Initial Carmen vroia sa vina si ea cu noi, dar fiindca, dupa tratamentul de tot innotat prin zapada fara parazapezi i s-au udat bocancii, este nevoita sa renunte. Seba din start este prea obosit cat a tras prin zapada, iar Mishu ne baga vrajeala ca el a mai fost de nu stiu cate ori la Iezere si ca este satul. Ne arata insa poteca de intrare prin jnepeni, traseul fiind nemarcat si poteca evident nebatuta.

Inceputul potecii este destul de incurajator, poteca este larga printre jnepeni si se vede clar ca au fost taiati la un moment dat jnepenii pt. a se crea acest culoar de traversare. Mai stim doar ca trebuie sa tinem firul apei, iar cand poteca se indeparteaza de apa, ne lamentam si ne intoarcem iar la apa. Padurea de jnepeni fiind insa foarte deasa, ne dam seama ca nu avem cum sa inaintam pe acolo, asa ca, cu riscul de a nimeri in alta parte, preferam sa ne reintorcem la poteca bine croita printre jnepeni si sa mergem pe ea cat putem. Decizia de a ne reintoarce la poteca taiata prin jnepeni se dovedeste a fi buna, pt. ca mergend pe ea constatam ca tinem directia paralela cu firul apei, cu mici variatii insa, desi noi suntem la o distanta rezonabila de apa - deci nu chiar pe firul apei matematic (acest firisor de apa este de unde izvorasta marele Cibin si de unde beau sibienii apa).

In partea inferioara a caldarii iesim din padurea de jnepeni si avand in fata noastra pragul caldarii glaciare de sus, tinem directia firului de valcel spre stanga, intrezarind undeva in fata cum ajunge sus in caldarea superioara.

In scurt timp, dupa numai o urcare pe un valcel usor, suntem in caldarea superioara si avem dezamagirea sa vedem lacul inghetat. Ii intuim insa oglinda orizontala, care acuma insa este acoperita de un strat gros de gheata si de nu stiu cata zapada pe deasupra. Miha cel putin nu reuseste sa dea de gheata, cat sapa ea e numai si numai zapada.

La Iezerul Mare din Cindrel, eu cu Miha (poza reprezentativa de grup restrans, restu' e la refugiu la caldurica)

Mai stam pe malul lacului la taclale, in vant evident, si, cand o rafala de vant aduce si primii fulgi de ninsoare, ne zburatacim urgent la vale pe valcel inspre jnepenii plini de adapost cu ale lor ramuri incrancenate. Coborarea la refugiu este foarte rapida, mai ales pt. ca acuma stim drumul si nu mai orbecaim, si evident pt. ca suntem la vale.

La refugiu Mishu a tot intretinut focul in soba, a pavoazat terasa exterioara cu crengi de brad ca sa nu mai traga atat de tare curentul, astfel ca seara ne-o petrecem foarte placut la taclale in jurul focului, la o cana de vin fiert si la povesti a la Amicii Muntilor.

A doua zi de dimineata, Amicii Muntilor se transforma in Amicii Somnului, care fac si greva foamei pe deasupra. Dimineata este destul de posomorata, adica se respecta prognozele de pe internet, dar pe masura ce mancam si ne strangem bagajele, soarele isi face aparitia ca un bonus prin ceata spulberata a culmilor inzapezite, astfel ca bag cu Mihaiela o scurta plaja de sezon pe un pietroi din poienita.

Poza de grup restrans in fata refugiului (de la stanga la dreapta): eu, Mihaiela si Mishu (Marius)

Coborarea spre masina nu are rost sa mai spun cum am innotat prin zapada, un fel de alergare cu genunchii sus, atat de mare era zapada, si mai ales moale, astfel ca te afundai lejer pana la genunchi in ea. Pt. baieti a fost un chin, eu cu bete telescopice ma descurcam mai cu spor ca ma tineam mai la suprafata. Intoarcerea cu jeep-ul pe drum a facut parte putin din seria off-road-urilor, dar Seba nu este maniac, ceea ce stomacul meu cel putin a apreciat si chiar a mancat cu pofta o ciorba de loboda cand a ajuns acasa.

Si cum orele nu erau inaintate, iar antrenamentul mi-l facusem cu innotatul prin zapada, am incheiat seara cu o plimbare pe bicicleta prin jurul Sibiului, initial doar cu scopuri de a iesi din casa, ulterior la propunerea lui Liviu, un circuit pe ruta Sibiu-Cisnadioara-Cisnadie-Sibiu (cam 20 de km).











Si cam acestea sunt bunatatile pe care le-am preparat noi si le-am mancat pe la refugiu: tocanita de legume, biscuiti cu ciocolata amaruie si paine prajita pe soba si in foc

Prin zona cabanei Fantanele - 13 martie 2011

Cum schitul Sibiel era unul dintre obiectivele necunoscute mie de cand am venit la Sibiu, i-a venit randul in aceasta duminica sa il vizitam. Doar este o manastire in inima muntilor si trebuie sa fie tare linistite si pace pe acolo. Tot investigand harta reusesc sa am o vaga localizare a schitului si a potentialelor trasee de acces prin zona si, evident, in sus spre fosta cabana Fantanele. Schitul de fapt se afla in punctul de varsare al vaii Sibielas in valea Sibiel, amanunt care insa nu il puteam descoperi decat la fata locului (in lipsa semnalarii exacte a schitului pe o harta veche), schitul aflandu-se un pic mai sus de aceasta mare ramificatie.

La schit este foarte putina lume cand ajungem noi mai de dimineata, dar are grija sa se umple. Apoi de la schit unde lasam masina dupa o mica aventura cu bateria, o luam in sus pe drumul forestier cu marcaj. Cica drumul duce spre Fantanele, si surpriza este mare cand vom descoperi ca mai mult se mergea pe drum forestier decat pe poteca.

La inceput tinem drumul forestier care merge pe o curba de nivel a vaii Sibielas, apoi, la un cot pe care drumul il face la 180 de grade in scopul de a trece de pe versantul drept al vaii pe cel stang, noi ne gandim ca este mai interesant sa continuam pe firul vaii pt. a evita toate acele serpentine monotone.

Continuam in lungul vaii pe urme de caprioare (asa zicem noi ca sunt de caprioare). Este foarte cald afara si imi dau jos val vartej supra-pantalonii, dar poanta este ca de la aceasta caldura se inmoaie ingrozitor si zapada si incepem sa inaintam foarte greu prin ea. Cand constatam ritmul de inaintare, declaram mai eficienta urcarea de-a busilea pe versantul stang in sus pana in drumul forestier, pe care il intrezaream destul de des si continuarea pe aceasta cale batuta pana la alte indicatoare.

Urcam asadar in sus aproape drept pana dam de drumul forestier si continuam pe drum pana intr-o alta mare curba la 180 de grade a drumului, acolo unde este si o masina 4x4 parcata, punct in care Liviu vede un indicator care ne spune sa continuam in lungul vaii dupa marcaj. Continuand drumul ajungeam in Poiana Godia, tot pe piciorul Fantanelelor, doar ca mult mai jos de cabana decat am iesit noi, dar asta aveam sa descoperim abia la intoarcere cand am coborat pe acolo.

Continuand pe vale, marcajul este insa destul de vag, abia il vedem la un moment dat cand o ia in stanga sus pe un valcel si banuim doar ca mergem in directia buna. In realitate, dupa ce s-a terminat valcelul, am luat-o pe drumul cel mai batut mai departe, dar se pare ca nu a fost alegerea buna sau cel putin nu a fost si alegerea marcajului care nu stim pe unde a luat-o. Stim doar ca urmand drumul pe care eram, am dat intr-alt drum si din acel drum in alt drum si am nimerit intr-o alambicatura de drumuri de' nu mai puteai intui care unde duce.

La un moment dat, Liviu declara sa o luam drept in sus printre niste brazi care sunt mai departati, ne fursiam pe acolo si, dupa inca cateva sute de metri de facut slalom prin padure, ce sa vezi, mirare mare, dam intr-alt drum. Continuam pe drum, pt. ca simtim ca suntem undeva in zona muchiei si abia asteptam sa iesim la gol alpin si la panorame cat mai repede. O luam pe drum inca vreo 50 de metri, dupa care ajungem intr-o mica inseuare si de acolo continuam spre ceea ce pare muchia matematica.

Intr-adevar, odata ajunsi sus, din piciorul Fantanelelor incep sa ni se deschida zarile inspre creasta muntilor Cindrel, se vede si vf. Oncesti, se vede si saua Batrana si in zare in ceata de primavara se ghicesc si Fagarasii. Numai bine, locul perfect de picnic si de lancezeala cu ochii atintiti la zapezile din munti.

Cat timp fac eu poze in toate zarile, Liviu pune masa. Aliniaza toate ingredientele pe servetel, astfel ca, desi nu imi era mie prea foame, cand le vad asa frumos aranjate, mi se face foame instantaneu.

Micutul nostru picnic prin zapezile de primavara 

Din pacate la soare nu prea putem sa zabovim prea mult, caci am plecat destul de tarziu in sus, asa ca ne imbracam, strangem papornitele si o pornim pe noul marcaj pe care l-am identificat pe o piatra si care, banuiesc eu din tura trecuta, ca trebuie sa mearga spre Sibiel.

Ne reintoarcem la intersectia de drumuri pe care am venit si de data aceasta continuam pe piciorul Fantanelelor in jos, ne afundam intr-o mica padurice, apoi brusc drumul incepe sa se deschida si se transforma in marea si fabuloasa poiana Godia. Aici deja avem cunostinte vechi din toamna, pe Nea' Vasile care ne-a tot zis sa venim pe la el si sa stam peste noapte, dar lalaindu-ne, noi am reusit sa nu mai revenim deloc pe aici si imi pare atat de rau, pt. ca acest loc este deosebit de frumos.

Cum intram insa in poiana Godia, la al doilea ocol cu oi ne iau in primire cainii. Trei dulai flocosi vin catre noi latrand si mancand pamantul, dar deja cunoastem placa, haw, haw, haw si atat ! Liviu vorbeste cu ei, ii dezmiarda, ei tot latra, Liviu ii dezmiarda din nou si tot asa pana ce reusim sa ne departam de fiorosii dulai. Ei saracii nici prea fiorosi nu par, doar ca trebuie sa-si faca datoria de caine de stana latrator, ca altfel nu-si primesc portia de mancare seara.

Cat timp Liviu comunica cu animalele, eu am timp sa fac poze la mioarele care s-au strans unele intr-altele si se uita foarte mirate la noi


Curand ajungem si la gospodaria lui Nea' Vasile, care initial nu ne recunoaste, dar dupa ce ii spunem ca suntem noi cei care am mai trecut pe aici prin toamna este foarte bucuros sa ne revada. Ne invita sa stam la el, sa ne serveasca cu ceva, dar noi ne grabim, vin toti cateii lui la noi (am uitat cum ii cheama ca sunt multi), vine si Mosu' (motanul corcit cu pisica salbatica), vacile cica dorm, iar gainile nu prea se vad, dar nea' Vasile pare foarte fericit aici sus in gospodaria lui departe lume.

Tot stam de vorba cu Nea' Vasile, este foarte fericit ca mai trece pe aici cate cineva cu care sa stea de vorba. Ne tine de nasture cat poate, pana ce trebuie sa punem piciorul in prag si sa plecam, sa intuim macar drumul de coborare spre schit (nu stiam noi cat de simplu este drumul de coborare).











Mosu' a lu' Nea' Vasile - motanul corcit cu pisica salbatica, dar motan care uneori aveam impresia ca este mai bland decat Sheba mea de acasa, numai a pisica salbatica nu parea

Nea' Vasile ne arata directia pe care sa coboram direct din poiana Godia jos la schit la Sibiel unde am lasat masina. Pe drumul de retragere din poiana, cat ne uitam de jur imprejur, nu mai vedem decat pe un deal mai incolo inca un cioban cu oile care ne cere tigari, mai este un nene cu oile la ocolul unde ne-au latrat cainii si nea' Vasile. Restul colibelor de prin poiana sunt parasite si unele dintre ele chiar au inceput sa se darame, semn ca lumea nu prea mai vine in acest loc.

Coborand spre vale, aveam sa descoperim ca acest drum forestier, sau ma rog, drum de ATV, este de fapt drumul care ne scoate in intersectia de unde marcajul marcajul a inceput sa urce pe firul vaii si unde era lasat un jeep parcat. Acolo ne-a scos si pe noi drumul forestier, drum pe care l-am parcurs mai mult in fuga ca sa ne incalzim, caci deh, pana a apus soarele detot, am stat tolaniti pe izopren langa o coliba sa ascultam linistea. Si din cand in cand imi spunea Liviu ca se mai aude cate o bufnita, eu niciodata nu am stiut ca asa se aude bufnita.

Coboram partial pe acelasi drum forestier pe care am si urcat, fentam la un moment dat cateva curbe ca sa nu mergem asa chiar ca papagalii numai pe forestier, mai ne dam si cu putina zapada la vale si ajungem la masina fix cand incepe sa se intunece. La schit micutul generator alimenteaza cateva luminite care stralucesc timid in taina linistita si plina de talc a intunericului.

Gasim masina cu alarma inca functionand, deci bateria inca merge, coboram pana in Sibiel, unde ne oprim in capatul satului la pensiunea unui coleg de liceu de-al lui Liviu. Colegul de liceu nu exista oricum prin zona, dar exista insa o captare de apa a pensiunii de unde imi umplu si eu sticlele cu apa si unde mancam ceva ca de seara dupa tura.

Prin zona satului Poiana - 6 martie 2011

Duminica dimineata am intalnire cu Liviu la schitul Cornetu de pe valea Oltului. Putin dezamagiti, prietenii din Bucuresti isi iau ramas bun de la mine in curtea pensiunii de langa Voineasa. Am plecat foarte de dimineata, pe unii nici nu am apucat sa ii mai vad sa ii salut, dar ne cunosteam de mult, nu ne formalizam cu politeturi.

Plec din Voineasa spre valea Oltului, de data asta am timp sa admir lacul de acumulare de langa Ciungetu si ajung la schit dupa Liviu. Razele soarelui vestesc o zi frumoasa de inceput de primavara, desi prognoza vestise pe internet o a doua parte a zilei plina de ninsori. De la schitul Cornetu plecam cu masina mea spre satul Perisani, un sat pe unde la un moment dat al vietii mele am fost destul de des.

Noi mergem pe valea Baiasului si incepem sa ne intrebam incotro sa o luam in sus la picior. Vazusem noi pe harta un marcaj, dar nu eram foarte siguri ca-l vom gasi, ceea ce s-a si intamplat, asa ca pana una alta intram in satul Baiasu, facem poze din masina la casutele modeste, apoi, tot cautand directia unde sa parcam si sa o luam pe jos, ne trezim ca intram pe nesimtite in satul Pripoare. In satul Pripoare suntem fascinati de casutele cu gospodarii din care iese fumul pe cosul invechit, urcam pe o ulita, coboram, iara urca drumul si tot asa pana ne trezim la bisericuta din satul Poiana (trecerea dintre aceste doua sate se face pe nesimtite).

Parcam langa bisericuta din Poiana si de acolo intrebam pe un nenea care vine agale incotro sa o luam ca sa iesim sus la dealurile alea din stanga noastra. Ne arata o ulita un pic mai jos, ulita din lungul vaii Rausor si ne spune ca da sus in niste poieni frumoase.

Satul Poiana vazut din urcare pe ulita de langa valea Rausor (in fundal m-tii Cozia cufundati in nori)

O luam in sus pe un drum de caruta sau drum de stana in lungul vaii Rausor. Urcam agale pe drum fara a avea o tinta anume: mergem cat putem si pana se lasa ceata sau ninsoarea, caci din spate de dupa Cozia se vede un nor negru si cenusiu care aduce ninsoare. Urcam ce urcam pe drumul de caruta si vedem multe urme de caprioare la un moment dat. Pesemne le-au vanat cu cainii, imi proroceste sumbru Liviu.

Urcam pe drum si in primul plat al poienii dam de o stana foarte frumoasa. Soarele inca nu a intrat chiar detot in nori, asa ca ne incalzeste exact atat cat trebuie pentru a ne face "circuitul turistic" al stanei. Stana are un soclu inalt si fara trepte, astfel ca trebuie sa te cateri ca sa ajungi inauntru. Pridvorul este insa de-a dreptul fermecator, cel putin pt. mine careia imi plac la nebunie stanele.

Afara a inceput insa sa se faca foarte frig, sau cel putin cat nu ne miscam noi si regizam poze, mie imi intra frigul in oase. Stana in interior nu este foarte primitoare, cu pamant = namol pe jos si nici un scaun / bancheta ceva de sezut. Intentionam sa mancam ca urmare in pridvor, dar fiindca trage curentul acolo, ne mutam val vartej pe partea sudica a stanei unde mai bate soarele din cand in cand razlet de printre nori.

In poza de jos si cea de sus, cu Liviu in pridvorul de la stana (sus varianta regizata de Liviu, jos varianta mea)

Locul de mancat este stabilit deci pe fatada sudica a stanei, ca sa ne mai incalzeasca soarele din cand in cand, iar ingredientele de mancat sunt ingurgitate direct din traista in lipsa de masa cu furculite si cutit.

Mancam repejor cate ceva, mai bine zis infulecam, caci este frig si mai ca nu-mi ingheata mancarea in gura, ne echipam si pornim la deal in sus, mai la intamplare asa. Ochisem noi un potential varf de jos din sat, dar nu stim daca o sa-l nimerim sau nu. Varful asta era cam in directia care pe harta arata Piscul Lung, un varf pe la 1000 de metri altitudine, varf in totalitate aproape impadurit.

De la stana mergem in sus oarecum in lungul drumului de caruta / TAF / lemne etc. Tinem oarecum o directie care ni se pare ca ar fi cea a varfului dorit de noi, intram in padure si gata, s-a zis cu panoramele. Ajungem pe un drum forestier autentic, acuma cu multa zapada si cu crengi aplecate sub greutatea apei inghetate. Pe aici pe drumul asta forestier incepe o adevarata orientare prin padure care mai de care incotro. Liviu pastreaza insa directia buna, cum spunea un vechi prieten de-al meu, amusineaza poteca si intuieste aproape la fix directia varfului. Eu, sincera sa fiu, eram cam neincrezatoare si nu mai credeam ca vom ajunge pe vreun varf vreodata, atata padure era de jur imprejurul nostru, dar uite ca intr-un final glorios ajungem intr-un punct de unde nu se mai poate decat cobora. Adica suntem pe un varf, tragem noi concluzia glorioasa felicitand momentul dificilei cuceriri.

Acum daca am ajuns aici, hai sa nu mai coboram pe acelasi drum, cugetam noi plini de sperante, uite aici un semn d-ala forestier care imi indica oarecum ca aceasta culme ar trebui sa duca jos undeva. O luam deci pe culme in jos foarte siguri ca e plimbare pana in sat. La un moment dat insa culmea se termina brusc, cu semn cu tot si nu prea mai avem pe unde merge. Ca urmare, o luam in jos pe o panta abrupta cu gand sa iesim in valea care se vede jos si care cumva, din vale in vale, trebuie sa ajunga in sat, cel putin pe harta ajunge si in sat la un moment dat.

Nu coboram totusi pana in vale, din dorinta de a merge putin mai inspre directia din care am venit, mai dam de un valcel cu zapada, mai coboram pe niste urme de urs, apoi de caprioara, chestii d-astea.

Pana la urma ajungem intr-un fir de vale, plin cu zapada, nu tu poteca, nu tu nimica, numai niste urme firave de caprioare care au venit si ele sa bea apa. O luam pe firul de vale in jos si in scurt timp ajungem intr-un drum forestier, cu urme de om . Si o urma de caruta parasita pe aici de asta toamna.

Eu initial cred ca suntem in valea Frumusita si ca mai avem de mers foarte mult pana in Poiana in sat, dar drumul forestier care ne conduce pe ale sale curbe de nivel, ne va scoate in mod surprinzator fix la stana de la care plecaseram cu cateva ore mai devreme. Noi de fapt urcand la stana din sat de jos din Poiana ne departaseram de valea Rausor, apoi urcasem pe un varf fara a mai avea in minte directia exacta, si pe urma dadusem tot in valea Rausor dupa multiplele noastre balaureli prin zapada si urme de animalute. La stana vedem si un apus catre spatele Coziei, semn ca ninsoarea s-a mai potolit, dar si zarile au ramas pline de neguri.

Ajungem in sat inapoi pe acelasi drum, ne suim in masina si in acelasi moment nenea de la pranz vine spre noi si ne roaga sa trecem pe la ei pe acasa, ca ne asteapta si ca le-ar face placere sa trecem putin pe la ei in vizita. Nu putem sa refuzam, asa ca intram tiptil in micuta casuta formata din cate vad eu numai dintr-o camaruta unde se intampla tot. Sotia domnului ne pune la masa cat ai zice peste, mancam o delicioasa supa de pui cu taietei si salata de boeuf si sarmale. Nu zabovim insa prea mult pt. ca este tarziu, dar apucam sa facem o poza de grup cu gazdele noastre, carora, evident, le promitem ca vom mai reveni.

Poza de grup (de la stanga la dreapta): gazdele noastre si eu cu Liviu (a se face abstractie de pata de condens din centrul pozei, diferentele de temperatura interior-exterior nu au fost in totalitate sterse cu servetelul foto-optic)