Prin zona satului Poiana - 6 martie 2011

Duminica dimineata am intalnire cu Liviu la schitul Cornetu de pe valea Oltului. Putin dezamagiti, prietenii din Bucuresti isi iau ramas bun de la mine in curtea pensiunii de langa Voineasa. Am plecat foarte de dimineata, pe unii nici nu am apucat sa ii mai vad sa ii salut, dar ne cunosteam de mult, nu ne formalizam cu politeturi.

Plec din Voineasa spre valea Oltului, de data asta am timp sa admir lacul de acumulare de langa Ciungetu si ajung la schit dupa Liviu. Razele soarelui vestesc o zi frumoasa de inceput de primavara, desi prognoza vestise pe internet o a doua parte a zilei plina de ninsori. De la schitul Cornetu plecam cu masina mea spre satul Perisani, un sat pe unde la un moment dat al vietii mele am fost destul de des.

Noi mergem pe valea Baiasului si incepem sa ne intrebam incotro sa o luam in sus la picior. Vazusem noi pe harta un marcaj, dar nu eram foarte siguri ca-l vom gasi, ceea ce s-a si intamplat, asa ca pana una alta intram in satul Baiasu, facem poze din masina la casutele modeste, apoi, tot cautand directia unde sa parcam si sa o luam pe jos, ne trezim ca intram pe nesimtite in satul Pripoare. In satul Pripoare suntem fascinati de casutele cu gospodarii din care iese fumul pe cosul invechit, urcam pe o ulita, coboram, iara urca drumul si tot asa pana ne trezim la bisericuta din satul Poiana (trecerea dintre aceste doua sate se face pe nesimtite).

Parcam langa bisericuta din Poiana si de acolo intrebam pe un nenea care vine agale incotro sa o luam ca sa iesim sus la dealurile alea din stanga noastra. Ne arata o ulita un pic mai jos, ulita din lungul vaii Rausor si ne spune ca da sus in niste poieni frumoase.

Satul Poiana vazut din urcare pe ulita de langa valea Rausor (in fundal m-tii Cozia cufundati in nori)

O luam in sus pe un drum de caruta sau drum de stana in lungul vaii Rausor. Urcam agale pe drum fara a avea o tinta anume: mergem cat putem si pana se lasa ceata sau ninsoarea, caci din spate de dupa Cozia se vede un nor negru si cenusiu care aduce ninsoare. Urcam ce urcam pe drumul de caruta si vedem multe urme de caprioare la un moment dat. Pesemne le-au vanat cu cainii, imi proroceste sumbru Liviu.

Urcam pe drum si in primul plat al poienii dam de o stana foarte frumoasa. Soarele inca nu a intrat chiar detot in nori, asa ca ne incalzeste exact atat cat trebuie pentru a ne face "circuitul turistic" al stanei. Stana are un soclu inalt si fara trepte, astfel ca trebuie sa te cateri ca sa ajungi inauntru. Pridvorul este insa de-a dreptul fermecator, cel putin pt. mine careia imi plac la nebunie stanele.

Afara a inceput insa sa se faca foarte frig, sau cel putin cat nu ne miscam noi si regizam poze, mie imi intra frigul in oase. Stana in interior nu este foarte primitoare, cu pamant = namol pe jos si nici un scaun / bancheta ceva de sezut. Intentionam sa mancam ca urmare in pridvor, dar fiindca trage curentul acolo, ne mutam val vartej pe partea sudica a stanei unde mai bate soarele din cand in cand razlet de printre nori.

In poza de jos si cea de sus, cu Liviu in pridvorul de la stana (sus varianta regizata de Liviu, jos varianta mea)

Locul de mancat este stabilit deci pe fatada sudica a stanei, ca sa ne mai incalzeasca soarele din cand in cand, iar ingredientele de mancat sunt ingurgitate direct din traista in lipsa de masa cu furculite si cutit.

Mancam repejor cate ceva, mai bine zis infulecam, caci este frig si mai ca nu-mi ingheata mancarea in gura, ne echipam si pornim la deal in sus, mai la intamplare asa. Ochisem noi un potential varf de jos din sat, dar nu stim daca o sa-l nimerim sau nu. Varful asta era cam in directia care pe harta arata Piscul Lung, un varf pe la 1000 de metri altitudine, varf in totalitate aproape impadurit.

De la stana mergem in sus oarecum in lungul drumului de caruta / TAF / lemne etc. Tinem oarecum o directie care ni se pare ca ar fi cea a varfului dorit de noi, intram in padure si gata, s-a zis cu panoramele. Ajungem pe un drum forestier autentic, acuma cu multa zapada si cu crengi aplecate sub greutatea apei inghetate. Pe aici pe drumul asta forestier incepe o adevarata orientare prin padure care mai de care incotro. Liviu pastreaza insa directia buna, cum spunea un vechi prieten de-al meu, amusineaza poteca si intuieste aproape la fix directia varfului. Eu, sincera sa fiu, eram cam neincrezatoare si nu mai credeam ca vom ajunge pe vreun varf vreodata, atata padure era de jur imprejurul nostru, dar uite ca intr-un final glorios ajungem intr-un punct de unde nu se mai poate decat cobora. Adica suntem pe un varf, tragem noi concluzia glorioasa felicitand momentul dificilei cuceriri.

Acum daca am ajuns aici, hai sa nu mai coboram pe acelasi drum, cugetam noi plini de sperante, uite aici un semn d-ala forestier care imi indica oarecum ca aceasta culme ar trebui sa duca jos undeva. O luam deci pe culme in jos foarte siguri ca e plimbare pana in sat. La un moment dat insa culmea se termina brusc, cu semn cu tot si nu prea mai avem pe unde merge. Ca urmare, o luam in jos pe o panta abrupta cu gand sa iesim in valea care se vede jos si care cumva, din vale in vale, trebuie sa ajunga in sat, cel putin pe harta ajunge si in sat la un moment dat.

Nu coboram totusi pana in vale, din dorinta de a merge putin mai inspre directia din care am venit, mai dam de un valcel cu zapada, mai coboram pe niste urme de urs, apoi de caprioara, chestii d-astea.

Pana la urma ajungem intr-un fir de vale, plin cu zapada, nu tu poteca, nu tu nimica, numai niste urme firave de caprioare care au venit si ele sa bea apa. O luam pe firul de vale in jos si in scurt timp ajungem intr-un drum forestier, cu urme de om . Si o urma de caruta parasita pe aici de asta toamna.

Eu initial cred ca suntem in valea Frumusita si ca mai avem de mers foarte mult pana in Poiana in sat, dar drumul forestier care ne conduce pe ale sale curbe de nivel, ne va scoate in mod surprinzator fix la stana de la care plecaseram cu cateva ore mai devreme. Noi de fapt urcand la stana din sat de jos din Poiana ne departaseram de valea Rausor, apoi urcasem pe un varf fara a mai avea in minte directia exacta, si pe urma dadusem tot in valea Rausor dupa multiplele noastre balaureli prin zapada si urme de animalute. La stana vedem si un apus catre spatele Coziei, semn ca ninsoarea s-a mai potolit, dar si zarile au ramas pline de neguri.

Ajungem in sat inapoi pe acelasi drum, ne suim in masina si in acelasi moment nenea de la pranz vine spre noi si ne roaga sa trecem pe la ei pe acasa, ca ne asteapta si ca le-ar face placere sa trecem putin pe la ei in vizita. Nu putem sa refuzam, asa ca intram tiptil in micuta casuta formata din cate vad eu numai dintr-o camaruta unde se intampla tot. Sotia domnului ne pune la masa cat ai zice peste, mancam o delicioasa supa de pui cu taietei si salata de boeuf si sarmale. Nu zabovim insa prea mult pt. ca este tarziu, dar apucam sa facem o poza de grup cu gazdele noastre, carora, evident, le promitem ca vom mai reveni.

Poza de grup (de la stanga la dreapta): gazdele noastre si eu cu Liviu (a se face abstractie de pata de condens din centrul pozei, diferentele de temperatura interior-exterior nu au fost in totalitate sterse cu servetelul foto-optic)