Cabana Prejba tur-retur pe la Masa Verde - 17 febr. 2013

Se vocifereaza tot felul de trasee pe vf. Suru, vf. Cindrel si eu propun cabana Prejba (pe care o aveam demult prin plan la o zi). Cum atingerea primelor doua varfuri nu ma atragea peste masura, cabana Prejba la o zi pe la Masa Verde era o provocare nesatisfacuta pana acum si o motivatie in plus sa vad daca se poate face la o zi spre indignarea si stupoarea multora.

Dedex este foarte amator de tura, atat de amator ca nu a avut semnal la telefon toata ziua de sambata, drept pentru care nu s-a gandit sa ma sune si a ramas frumos acasa duminica. Ratza in schimb isi schimba val vartjej programul de cumparaturi de duminica pe sambata seara, asa ca duminica la 8 a.m. decoleaza spre mine. Marius si cu Silvia au lasat copilul cu bunica acasa si au venit fuguta sa-si aeriseasca creierii. Silvia nu mai mersese pe munte de cand il nascuse, a mers mai greu la deal, dar la vale am avut probleme sa ma tin dupa ei. Marian ma tot batuse la cap sa ii spun cand mai merg in ture, dar imi gaseste tot felul de motive sa nu vina - acum s-a apucat de schiat si ia lectii.

Pe la ora 9.00 a.m. plecam de la Masa Verde pe marcajul ce sper ca de aceasta data ma va duce la cabana. Mai avusesem o tentativa acuma vreo doi ani sa urc pe aici cu Liviu, doar ca plecasem destul de tarziu in traseu, si se intuneca devreme, si copii trebuiau sa fie acasa la mama, asa ca ramasesem cu buza umflata, cu traseul nefacut si cu o mare nelamurire: pe unde naiba m-am pierdut, de' nu am ajuns la cabana. Oricum, marcajele sunt excesiv de desepe aici, mai ales pe la intersectiile de forestiere.

Cu aceasta strangere de inima plec in traseu, dar Ratza imi spune ca el a mai facut traseul prin 2009 si ca il stie. Respir usurata. Daca Ratza stie traseul, avem sanse sa nu ne pierdem, nu ca as avea eu obiceiul sa ma pierd, dar cu atatea forestiere totul este posibil. Tinem mai intai un drum pe care se vede marcajul, apoi traversam apa la dreapta si incepem sa urcam pe un forestier. O alta poteca mai slab conturata merge insa in sus pe firul apei. Daca nu te uiti bine dupa marcaje, ai toate sansele sa o iei in sus pe langa apa. Dar, noi o luam pe drumul forestier care dupa o curba incepe sa urce in lungul altui fir de apa.

Urcam pe un forestier pe noul fir de apa si dupa niste curbe pe care nu mi le mai amintesc, poteca incepe sa urce abrupt in sus, departandu-se de apa. Iese soarele si este miros de primavara in aer. Chiar incep sa cred ca vom avea soare sus la Prejba. N-am avut insa decat alta ceata. Dar pana una alta este soare, ingrozitor de cald, iar eu imi dau jos supra-pantalonii si raman, ca niciodata iarna, numai in pantalonii de polar si fara parazapezi.

Urcam pe poteca ce serpuieste destul de abrupt si imi dau seama ca nu recunosc nimic din acest traseu. Nu stiu pe unde oi fi fost data trecuta. Nu ai nici un reper concret aici, dar in schimb marcajul este destul de vizibil si nu imi amintesc asa ceva, deci fusesem clar prin balarii. Urcand pe poteca mergem pe un fel de muchie care dupa aceea coteste la stanga si iese intr-un mare drum forestier - primul mare drum forestier. Peisaje cu nori pufosi si intunecati spre Paltinis si vf. Magura: cam aceasta va fi panorama ce o vom tot vedea in urcarea noastra serpuitoare a drumului spre Prejba.

Vedere din urcarea spre Prejba spre Paltinis si Varful Magura Cisnadiei

Vedere din urcarea spre Prejba spre varful omonim (care a fost toata ziua in ceata)

De acum inainte nu pot sa spun decat ca a urmat o succesiune de drumuri forestiere care mai de care. Nu pot spune ca le-am gasit o logica in a le urma, Ratza mi-a confirmat acest lucru, drept pentru care la coborare nu pot spune decat ca am incercat sa sintetizez in felul urmator: la prima mare intersectie de doua forestiere, drumul bun este cel din stanga; la cea de-a doua mare intersectie de doua forestiere, drumul bun este tot cel din stanga (un fel de jgheab innoroit si adanc). Aici cred ca am luat-o aiurea acuma doi ani, pentru ca nu-s marcaje prin zona si drumul din dreapta pare, doar pare mai important; la cea de-a treia mare intersectie de doua forestiere, drumul bun este cel din dreapta de data asta. Aici iarasi este foarte tentant sa o iei spre stanga, parand un drum mai important, dar nu, poteca batuta de cabanier sambata ne arata clar drumul din dreapta. Dupa inca niste serpentine, supriza mare, traseul intra in padure, urmand sa iasa la o stana mai sus in golul alpin.
        

Pe urcarea prin padure, fiind zapada din ce in ce mai mare, catadicsesc si eu sa imi pun parazapezile, dar raman in pantalonii de polar. Daca o bate vantul mai sus, pun val vartej supra-pantalonii si macar nu ma coc in ei. Silvia si Marius raman mai in urma si eu tot urc cu Ratza prin padure, Ratza amintindu-si tot felul de bolovani, copaci cazuti.

 

Poza intitulata "Arata-ti coltii !", de la  faptul ca Ratza m-a pus sa zambesc tare mult in poza asta

Depasim portiunea de padure si cand sa iesim la golul alpin, pe cand se rareau bradutii, ce sa ne vada ochilor ?! O pereche de schiuri in zapada. Schiurile erau perfect infipte in zapada, cu claparii prinsi pe ele si cu zapada proaspata ninsa in clapari. 

Ne tot gandim ce sa facem cu schiurile, prin zona nu se vedea clar tipenie de om si era prea multa zapada pe schiuri ca sa fie de curand pe aici. Ratza zice ca sa intrebam la cabana daca stie careva ceva de ele si la o adica sa le ducem noi jos posesorului. Erau si schiuri d-alea antice, vechi si de demult, grele cat un camion, cine oare sa le care cu clapari cu tot pana jos. Lasa ca poate schiaza veveritele cu ele la primavara.

Iesim la gol alpin si facem pauza de o ciocolata ca sa o asteptam si pe Silvia, apoi incepem sa urcam spre stana pe urmele facute cu o zi inainte. Zapada mare cat casa, nu pana la genunchi, dar suficient cat sa imi amintesc cat de enervant este sa ma afund in zapada proaspata. Am vrut tura de iarna la o zi, na' de ingroapa in zapada.

 

De la stana o luam pe curba de nivel care merge oarecum paralel cu drumul forestier care vine din Talmacel spre Prejba. Noi inaintam si o luam prin padure, drumul fiind foarte lung si plictisitor, pe o potecuta ingusta foc, unde numai urma pasilor incape, doi oameni nu ar putea cu siguranta sa mearga unul langa altul pe aceasta poteca: mergem cam ca pe sarma ca sa zic asa. Inaintam greu, desi este poteca batuta, dar tot ne mai afundam si tot speram sa ajungem odata in drumul principal, de unde stiam ca trebuie sa mai fie foarte putin pana la cabana. Intersectia cu drumul de Talmacel si cu cel de Lotrioara este foarte greu de recunoscut, pentru ca este totul nins si poteca este batuta numai pe unde am venit noi. La intersectie iesim in sfarsit in drumul principal, de creasta ca sa zic asa, si iesim si din padure la ultimul gol alpin. Ceata ca la balamuc, abia se vad stalpii de marcaj, drept pentru care stau cu Ratza si ii asteptam si pe Marius si Silvia ca nu cumva sa se piarda. Cu toate acestea, Marius tot striga la noi ca sa mergem inainte, ca ei or sa vina dupa urmele noastre care se vad bine. Dar Ratza s-a pus pe asteptat, asa ca imi gasesc si eu un cotlon bun la adapostul lui ca sa nu ma bata vantul prin pantalonii de polar.

Trecem de troita cu bancuta sau bancuta cu troita din saua de sub Varful Prejba, mai inaintez putin si incepand sa cobor se vede si cabana in fata noastra. Cabana este neschimbata, desi eu stiam ca deja lucreaza la ea pentru extindere si modernizare, doar ca eu nu stiam ca deocamdata au schimbat doar invelitoarea acoperisului. Ne aporpiem de cabana si vad ceva miscare prin zona, fiind convinsa ca o fi si George administratorul la cabana, dar cand colo descoperim ca este numai cabanierul si ca George a urcat doar sambata ca sa ii aduca de mancare si a coborat.

Saracul cabanier ne arata prin interior cabana, cabana prin care tragi cu pusca efectiv, doar camera celor multe prich-uri este inca functionala, cu caldura de la soba, dar si cu multe prich-uri murdare si saltele nepracticabile ca atare. Saracul cabanier nu mai putea de plictiseala, noroc ca avea un televizor care mergea cu curent de la solare si se uita la Titanic - motiv pentru care am inceput si noi sa ne uitam la celebrul film cat am mancat cate ceva pe acolo. Prea multa pofta de mancare nu aveam eu de la mizeria din zona, dar fiindu-ne foame am reusit sa mai inghit cat de cat cate ceva. Cabanierul ne-a cerut cafea si i-a dat Ratza care era cu rucsac de doua zile dupa el (?!), si spera el in sinea lui sa stam pana a doua zi pe acolo, sa aiba si el cu cine sa vorbeasca. Din pacate nu o sa stam, asteptam refacerea cabanei sau poate venim cu cortul.

Domnul cabanier de la cabana Prejba: m-a rugat in mod express sa ii fac si lui o poza, era tare fericit ca are o poza in fata cabanei, a zis ca daca altfel nu ne mai vedemn, macar in poze sa ne mai amintim de el. M-a impresionat si pe mine si pe Ratza cat de fericit era sa ne vada.

Poza de grup in fata cabanei (de la stanga la dreapta): Silvia, Marius, Iuliana si Ratza

La coborare am mers foarte repede si chiar am ajuns pe lumina jos, desi eu ma pregatisem cu frontala cu tot, fiind convinsa ca ne va apuca noaptea prin padure, dar nu, am mers cu totii atat de repede, ca am facut cred ca vreo 2 ore si ceva pana jos (in conditiile in care la urcare am facut 5h). In drumul de coborare am incercat sa memorez putin intersectiile mai delicate de drumuri forestiere, asa ca nadajduiesc ca data viitoare cand voi urca pe la Masa Verde sa nu ma mai pierd. Ajunsi la masina, ajunsi in Sibiu, sunat disperat saracul Dedex ca nu a avut semnal si ca abia acum a vazut mesajul de la mine pentru tura, dezamagit saracul Dedex, mai sa arunce cu telefonul cat colo.

Intalnirea de iarna carpati.org - cabana Sambata - 9-10 februarie 2013

Intalnirea carpatistilor de asta-vara/toamna o ratasem. Era la cort si inca eram terifiata de sfatul terapeutului sa nu car rucsac greu, ca abia mi-am reparat coloana. La intalnirea de iarna vin insa musai, mai ales ca este la cabana la Sambata. Taman bine ca nu am mai fost de ceva vreme acolo ca au tot fost alte trasee in planuri, asa ca, acum, iarna, cu zapada, risc de avalansa, ceata, toate ingredientele pentru o tura banala pana la cabana si inapoi. Ma inscriu inca de la inceput la intalnire si urmaresc cum lista participantilor creste vertiginos.

Se apropie si ziua maretului eveniment si oamenii incep sa se retraga pe capete. Se retrag atat de multi, ca organizatorii ne spun ca va fi destul loc in cabana si pentru cei ce vroiau sa stea la cort, asa ca toti "boschetarii" se muta cu mic cu mare in cabana. Eu raman sa merg cu Bucur din Sibiu, Ratza din pacate si-a operat baietelul de hernie si nu mai poate veni, iar Mihaela (sotia lui Bucur) cica a preferat sa mearga pana la  urma la Paltinis la ski. Plecam din Sibiu abia pe la 10.30 a.m., ca sa fim punctuali la ora 12.00 a.m. la Complex Sambata de Sus. Pe drum ma suna Max sa imi spuna ca nu ne mai asteapta la Manastirea Sambata, ci au urcat cu masina deja sus la Pastravaria si Pensiunea Floarea Reginei. Se poate urca, doar putina gheata (a.k.a. 'gheata lui Max'), asa ca mergem si noi inca 2 km cu masina si ne parcam acolo.

La Pastravarie ce sa ne vada ochii. Max cu gasca si-au comandat de mancare si acum asteapta comanda, si asteapta, si asteapta, imi comand si eu o ciorba, si-asa nu am mancat teribil de mult de dimineata. Imi vine si mie borsul de peste, in nici un caz fierbinte, dar caldut. Norocul lor ca mi-era mie foame. Mancam, platim si in sfarsit plecam. Fix inaintea noastra mai plecase inca un grup format din mai multe masini care venisera intre timp cu membrii carpati.org, dar cum noi mancam, nu ne-am alaturat.

Eu cu Stefan Dumitriu si cu Bucur Borjoga plecand de la Pastravaria Floarea Reginei

Plecam, drum forestier, ma doare piciorul de la intinderea de ligamente, dar nu ma las. Ma gandesc ca saptamana trecuta in Hasmas ar fi trebuit sa ma doara mai tare (si m-a durut) si am rezistat, asa ca acum, dupa o saptamana de pauza de la Insanity ar trebui sa nu mai am probleme de nici un fel.

Continuam urcarea si ma mir teribil sa vad ca drumul forestier a fost lungit si batut bine, nu se mai vad urmele viiturii de acum cativa ani de pe vale. Ce inseamna sa ai interes sa faci micro-centrale, s-au gasit imediat bani de refacut drumul forestier. Se  termina si drumul, incepe si urcarea, domoala rau urcarea.

Mergem si mergem, trecem apa si incepem sa mergem in lungul vaii in sus si in jos pana ajungem la primele valcele din zona cabanei. Foarte repede mi se pare ca am ajuns, desi am mers conform indicatorului, cu pauzele lungi si dese. Ca sa mai tragem de timp si sa nu ajungem atat de devreme, ne oprim atunci la un ceai cu care Max ne imbiase inca de jos, dar noi vroiam sa ne fie mai intai frig, ca sa avem motiv sa bem ceai fierbinte din termos. Fain termos, modelul ala negru de la Primus, cred ca d-ala imi iau si eu, ca al meu a decedat. Ne racim insa, asa ca suntem obligati de frig sa plecam mai departe si in scurt timp ajungem la cabana. Scurt a fost traseul asta si acum ne pandeste seara de cabana si socializare, asa ca nema' alte trasee. Speram insa duminica la un traseu, dar prognoza nu a tinut cu noi, nici sa urcam pana sus la chilia parintelui Arsenie Boca.

In cabana, Vasile Popescu ne primeste si ne duce la locurile fiecaruia in camere. Am nimerit intr-o camera care nici nu stiam ca exista la cabana, se intra dintr-o camera intr-alta. Si ne-am pus pe facut focul, caci era destul de racoare in camere si avea sa se faca frig destul de rapid dupa ce focul nu mai ardea. Asa este cu sobele astea pe aici: mori de cald cand este focul facut, mori de frig cand se stinge. Ne schimbam de haine care are cu ce, eu nu am ca de obicei, dar in schimb ma asteapta Claudiu jos cu o bluza de merrinos de la reduceri de la Craimont. Ne punem pe mancat, apoi pe baut, apoi vine momentul prezentarilor personale: nume, nume pe carpati.org, ce ai facut, daca ai mai mers cu carpatistii, daca esti la prima intalnire carpati etc. Chestia asta dureaza, in timp ce Vasile extrage dintr-o punga numele nostru la intamplare, ca sa nu mai fie plangeri care este primul si care este ultimul.

Surprinsa de catre Max in timp ce imi faceam prezentarea 

Surprinsa intr-o poza cu Senty din Vaslui (senty este userul de pe carpati.org)

 

Dupa prezentari urmeaza o pauza, iar mancam, sunt hranita ca cica-s slaba, si apoi iar avem reuniune cu carpatistii, de data asta insa la tombola cu premii. Nu castig nimic. Apoi incepe seara de cantece si cantece faine de munte pe care mi le doream demult sa le aud intr-o asemenea atmosfera, cu multa lume, in sala de mese, primind si intariri mai tarziu de la salvamontisti, care vorba aia, ei asta fac acolo cat stau sa astepte sa-si rupa vreunul picioarele pe munte, stau si canta, fain cantau.

Pe la 1 noaptea cedez oboselii si ma duc sa ma culc, dar nedormind in patul meu, adorm foarte tarziu si foarte greu, mai trebuie sa ma duc si pe la toaleta pe afara, vad ca lumea inca era la datorie la cantat la 3.25. a.m., ma duc inapoi la somn si in sfarsit dorm, desi mi-este cam racoare in sacul subtire de dormit, ca foc in soba nu mai aveam demult.

Duminica dimineata ma scol pe la vreo 9.00 a.m., si desi am impresia ca nu am dormit mai deloc, ma simt odihnita. Luam micul dejun jos in sala de mese si pe urma ne tot pregatim sa plecam, ca ninge afara nevoie mare cu fulgi mari.

A doua zi dimineata, lipita de caldura sobei de teracota in care mocneste domol focul

Prin ninsoarea densa, abundenta si cetoasa, se indreapta spre un pastrav, trupa lu' papuc care coboara prin nameti de la cabana din Valea Sambetei.

Reusim performanta de a pleca in jos abia pe la 11.30 a.m., in timp ce la ora 13.00 p.m. eram deja la Floarea Reginei, consumand o Silva Neagra si asteptand sa prinda odata pastravul ala din piscina. 

Ovidiu cu Varverica si cu doi organizatori ai intalnirii de iarna carpati.org

N-am facut poze cu pisici si catei, desi erau foarte draguti, dar m-am consolat sa smotocesc bine animalul care toarce, in timp ce Stefan mai intindea o mana peste Senty ca sa ajunga la motanul care statea la mine in brate si sa ii traga si el o smotoceala.

O bucata din mine surprinsa cu un pisi frumos de la cabana

PS: Am facut putine poze, asa ca destule din cele de mai sus sunt facute de cei de la cabana si mai ales de catre Max, care era fotograful sef al intalnirii de iarna.

Revenind la cabana Piatra Singuratica - 2-3 februarie 2013

Ma inscriu in tura lui Mkcp de pe carpati.org din Hasmas, sa vad ce iese, poate mai sunt locuri, poate ma primeste, poate am si cu ce sa merg, nu se stie niciodata, ma inscriu si vad eu cum ajung. Si ce sa vad, mirare mare, ca nici nu apuc bine sa ma inscriu ca imi scrie Tibi de la Medias (inscris si el in tura), ca daca nu vreau sa vin cu ei din Medias, ca ar vrea sa mearga cu masina, dar ca nu merg decat doi, ca este prea scump, dar ca daca vin si eu cu ei, atunci se baga. Ca urmare, astept acceptul organizatorului si programez plecarea.

Plec sambata dimineata la 6.00 a.m. cu microbuzul spre Medias. Ma trezisem pe la 3 noaptea si de emotie sa nu pierd transportul nu mai reusesc sa adorm. In Medias ajung pe la 7.00 a.m. si ii astept pe Tibi si prietena vreo juma' de ora, ca ei nu stiau ca ajung asa repede cu microbuzul si nu erau gata. Plecam, si adorm bustean pana la Miercurea Ciuc. In Balan incep sa imi amintesc anumite intersectii si viram la dreapta spre sat, apoi din centrul oraselului la dreapta dupa biserica catolica spre parcarea unde este locul de intalnire. In parcare mai ajusese numai masina din Bucuresti cu 5 oameni si cu Adela (prietena oraganizatorului). Mihai (organizatorul) si cu alti 6 venisera cu trenul din Bucuresti si ajunsesera la 3 noaptea in Izvorul Muntelui, de unde venisera 12,6 km pe sosea pana in Balan si de acolo deja urcasera la cabana Piatra Singuratica la 8 dimineata.

Mai asteptam masina de Tg. Mures - Cluj cu inca 3 oameni si pe Vlad chitaristul din Iasi. Ne echipam, asistam si la o ceremonie petrecuta in fata bisericii (era nush' ce sarbatoare), apoi ne punem pe urcat spre Piatra Singuratica, incepand cu forestierul scurt pana la bifurcatia cu poteca.

Dupa drumul ce iese din sat, la bancuta viram in sus la stanga dupa marcaj si tot urcam. Din drumul pana la cabana nu imi mai aminteam decat o piatra mare si o urcare abrupta spre cabana. Am insa surpriza sa descopar multa padure defrisata pe dreapta cum urcam si Varful Ecem care se tot vede in fundal, strajuit la baza sa de nenumarate stanci.

In jos inspre Depresiunea Ciucului se mai vad prin anumite defrisaturi un fel de panorame si, din punctul meu de vedere, multe alte trasee de coborare directa pe schiuri sau pe picioare.

Tot urcam, am o energie de paraleu, ca demult nu am mai fost pe munte (adica de 3 saptamani), deci se explica nevoia de miscare. Ajung pana la urma in fata si voi urca restul drumului pana la cabana cu Marian din Targu Mures. La izvor ma opresc putin, apoi poteca o ia in dreapta sus pe un jgheab care duce si jos in Balan, apoi drum la stanga si dintr-o data marea panta ce duce sus la cabana. Pe panta niste neni cara lemne la cabana cu un catel inhamat care le trage. Saracu cutu'.

Ajungem la cabana, ceata, un fel de ninsoare si Mihai ne spune ca azi vom urca doar pe Piatra Singuratica, nu mai mergem pana pe Varful Hasmasul Mare ca este vreme proasta. Cam adevarat grait, asa ca ma duc si imi aleg un pat izolat, sa nu ma inghesuie nimeni, desi l-am ales din pacate in camera cu chitaristul. Apoi ma pun pe asteptat masa calda ce se pregateste asiduu la bucatarie. Spre surpriza mea, de cand s-a schimbat cabanierul, se gateste la Cabana Piatra Singuratica si imi cam blestem zilele ca am carat mancare, dar asta este, vad ca spatele nu ma mai doare de la rucsac asa de tare. Vine si restul lumii si ne ducem in sala de mese, ne reunim si cu restul veniti de azi de dimineata si asteptam flamanzi ciorbita de porc, cu multa carne de porc. Deja sunt satula si mai urmeaza si portia de fasole cu ciolan. La portia de fasole cu ciolan cam toata lumea cedeaza, foarte putini mai mari asa au reusit sa o termine, noi insa aia mai pispirei am mancat maxim jumatate si aveam impresia ca oricat mananc din ea, nu scade deloc. Pentru prima oara in viata mea la un restaurant /cabana mi se da o portie de mancare care nu scade sub nici o forma pe masura ce mananc din ea. O rugam pe tanti cabaniera sa o puna la pastrare pana diseara, ca venim si mancam din nou. Zis si facut, bag si doua ceaiuri ca ma durea stomacul de la ardeiul iute si mergem sa ne echipam pentru Piatra Singuratica.

Abia incepem sa urcam pe Piatra Singuratica, zapada mare si pufoasa, cam tobogan, dar inca merge. Urc voioasa, depasesc ceva lume si apoi incepe primul horn. Aluneca putin, dar merge, depasesc ceva zona cu stanca si merg pe urma pana in capatul hornului. In capatul hornului trebuie coborat pe un cablu gros la baza urmatorului horn care porneste in dreapta sus spre varful Pietrei Singuratice. Totul echipat cu cablu gros, marfa ma gandesc eu, se poate urca atunci. Si dau sa cobor primul cablu pana in sa, imi aluneca manusile ca la balamuc: era un cablu d-ala lis, neted, frumos, sa nu-ti intre vara nici o aschie in maini, dar sa aluneci acum iarna ca la balamuc pe el. Cum coltari nu aveam, eram ca pisica pe tabla, am coborat numai in spritz-uri si am ajuns in 2 metri jos.

Ii vad pe cei 3 baieti dinaintea mea ca urca hornul din dreapta nevoie mare. Ma bag si eu, si imi aluneca manusile si la urcare, picioarele fara coltari imi aluneca si ele si abia reusesc sa depasesc primul cablu, cu un vag tremurat. Ii spun organizatorului ca este cam naspa si sa aiba grija cu restul fetelor, uitandu-ma in acelasi timp in sus. De ajuns sus nu este problema, ajungem, dar trebuie sa coboram pe acelasi drum si nu avem echipament de nici un fel: nu tu coltari, nu tu o cordelina ceva sa fim asigurati la coborare si hornul este destul de inclinat, asa ca sansele sa aluneci la coborare sunt maxime. Mihai ia val vartej decizia sa ne intoarcem. Coboram cu chiu cu vai si ajungem inapoi in primul horn, aici deja nu mai este atat de expus si este bine, dar nu regret deloc ca m-am intors. Baietii care urcasera in fata mea aveam sa aflu ca au trebuit sa isi scoata manusile la coborare si sa mearga cu mainile goale iarna pe cabluri, pentru ca alunecau foarte tare cablurile.

Revenim imediat la cabana si lumea se pune pe sapuneala si facut om de zapada. Eu, care nu am haine de schimb, nu ma bag la asemenea jocuri, asa ca sunt declarata dezertoare. Pe deasupra imi dau seama ca daca maine ei au tren abia la 16.00 p.m. din  Izvorul Muntelui, noi nu ajungem mai devreme de 19.00 p.m. in Medias si trenul meu pleca la 19.15 p.m. Mai aveam un microbuz, dar nu imi facusem rezervare asa ca devenea stresanta treaba. Ma cam roade chestia asta, dar Tibi ma linisteste ca cica o sa ajungem la timp.

Seara se pune Vlad pe cantat la chitara si canta pana la miezul noptii. 2-3 ore a fost dragut sa cante, dar avand in vedere ca se canta in dormitor si nu in sala de mese, urmatoarele ore de zdranganeala la chitara mi-au picat cam greu. Da fapt ultimele 2 h au cantat 2 oameni. Imi plac cantecele de cabana, chiar le ador, dar la miezul noptii speram sa am liniste.

Intr-un miez de noapte adorm, dar restul noptii se dau jos in patul meu, peste mine, diverse persoane din paturile de la nivelul superior. Paturile de sus nu au scarita sau alta metoda de coborare, asa ca eu personal sunt folosita pe post de asa ceva. De fiecare cand colega sau colegul de sus se duc la pipi, calca peste mine. La 5.00 a.m., dupa atatea treziri, ma duc si eu afara, dar cand ma intorc adorm la loc foarte greu pana pe la 8.00 a.m. cand se da trezirea si toata lumea incepe sa misune prin camera. La 9.00 a.m. in sfarsit plecam spre Varful Hasmasul Mare pe care eu mi-l aminteam la o zvarlitura de bat si cand colo, el a fost la vreo 2h 1/2 de innotat serios prin zapada.

Incepem sa mergem spre Poiana Alba pe traseul marcat. Coboram putin imediat dupa cabana, dupa care intram in traversarea unei mici poienite aflate in spatele Pietrei Singuratice. Tot acolo vad si niste canistre albastre langa ceva ce imi aminteste ca am luat odata apa de la izvor de acolo. Acum se pare ca izvorul ar fi inghetat.

Continuam drumul, intram in urmatoarea mare poiana si incepem sa urcam usor pe stanga, pentru ca la partea superioara sa vedem nimic altceva decat caprioare. Mergem pe urmele caprioarelor si apoi ne angajam intr-o traversare prin padure care ne scoate la un alt gol alpin aflat la partea superioara. Traversam si acest gol alpin si ajungem pe marginea abruptului ce strajuieste zona Varfului Hasmasul Mare. De aici o luam pe curba de nivel din nou in padure si mergem, de' mie imi ies ochii din cap. Nu mai este nimeni prin zona, am ramas singurica intre grupul din frunte si grupul din spate, si trebuie sa ridic la fiecare pas genunchii la gura prin zapada secolului. Ies din padure, ii ajung si pe primii (ei facand o pauza, nu ca as fi mers eu ca avionul) si ce sa vad, iese soarele, chiar soare puternic, de' imi fac deja griji ca nu am ochelarii de soare. Ma baricadez cu gluga de la geaca, sa-mi tina macar pe post de ochelari de cal, a.i. sa nu mai imi reflecte zapada lumina si din lateral, ci numai din fata. Ultima portiune de urcare pe varf mi se pare interminabila, ma cam afecteaza si lipsa somnului din ultimele doua nopti, apoi zapada mare in unele locuri ma dispera. Vreau sa vina vara. Ajungem in padure din nou intr-un punct marcat cu un bat, de unde, de abia de acolo se vede adevaratul varf. Nu mai este mult, este la 100 de metri mai in fata, pe marginea abruptului, doar ca baietii trebuie sa bata poteca cu schimbul, caci zapada este pana la genunchi. Noroc ca sunt vreo patru baieti, asa ca nu ne facem griji, permanent este cineva in fata la datorie.

Ajungem si pe varf, bucurie mare, nu ca ar fi fost atat de greu, ci din punctul meu de vedere a fost foarte monton sa merg prin zapada mare cat casa. Pe de alta parte, ma bucur ca vremea s-a mai imbunatatit, desi vin niste nori foarte negrii la orizont, dar deocamdata vad foarte bine Ceahlaul in departari (si mi se face dor de Ceahlau si de parintele Ciprian de acolo), Poiana Alba cu multe stane si stanite la baza Varfului Hasmasul Mare si mai departe in spate, de unde venim noi, se vede cumva pierduta in peisaj printre marile de alte stanci si Piatra Singuratica.

Vedere de pe Varful Hasmasul Mare spre Depresiunea Ciucului

Vedere de pe Varful Hasmasul Mare spre Poiana Alba

Vedere de pe Varful Hasmasul Mare spre Piatra Singuratica si Varful Ecem

Facem poze de grup, ba cu varful din stanga, ba cu varful din dreapta, ne ducem si pana la varful care este fix pe marginea abruptului, cel adevarat si inalt fiind putin mai sus, facem poze si acolo si gata, ne intoarcem ca este frig rau detot.

Poza de grup pe varful Hasmasul Mare 1 (eu-s la stanga jos, restul nu mai stiu cum ii chema pe toti)

Poza de grup pe varful Hasmasul Mare 2 (eu-s tot la stanga jos, ghemuita pe vine)

Stam ce stam pe varf pana fac cativa pozele de grup, eu nu am chef sa fac poze, asa ca renunt la celebrele mele poze de grup si ma conformez doar sa zambesc in pozele altora.

Incepem coborarea, ne intalnim cu restul grupului care abia acuma ajunge pe varf, noi ne intoarcem, ei abia acum ajung si ramane sa ne revedem la cabana. Pe drumul de intoarcere nu stiu de ce, dar primul grup alearga mai ceva ca la curse. Stiu ca au de prins un tren, dar asta se va intampla abia spre orele 16.00 p.m. si oricum nu vor pleca fara seful lor care este in grupul din spate. Nu inteleg de ce alearga atat si mai si striga dupa mine sa ma grabesc, ca eram ultimul membru al asa zisului grup. Ma simt ca un cal alergat la curse, transpir si ca naiba si as vrea sa nu mai alerg atat, sa stau sa vad muntele si sa ii simt viscolul si lapovita care tocmai au inceput sa se dezlantuie. Dar nu, se tot striga dupa mine.

Ajungem la cabana ca sa am unde sa stau sa inghet, ca la noi in camera nu s-a mai facut focul. Abia dupa ce stau sa dardai ceva vreme ma hotarasc sa ma duc in sala de mese, ca sa descopar ca acolo mergea soba si era cald. Stam si mancam ceva, eu nu mai am decat covrigei de mancare, de fapt din covrigeii mei mananca restul, eu mai putin, facem socotelile financiare si da fiecare banii la organizator cu ce a consumat si cat datoreaza pe cazare si masa si, in sfarsit, la 14.30 p.m. plecam in jos spre Balan.

Poza de grup total in fata Cabanei Piatra Singuratica (aici chiar ca nu ii stiu pe toti, multi rau detot)

La coborare nu o vom lua pe drumul pe care am urcat, ci pe drumul care coboara abrupt si drept in jos pe vale spre zona de vacanta a Balanului. Aici lumea se va da pe fund cu pungile, eu tanjind spre acest sport, dar amintindu-mi cat am luptat cu problemele de spate. Ma dau pe bocanc in schimb si ajung jos la fel de repede ca si ceilalti cu punga.

La parcarea de masini voi ajunge pe la 15.45 p.m., aproape printre ultimii, dar nu chiar ultima, caci chiar soferul masinii cu care merg nu a venit. Astept dupa ei pana pe la 16.00 p.m., deja plecasera toate celelalte masini si numai eu stateam in lapovita care incepuse sa cada marunt. Eram stresata ca nu voi prinde trenul si vroiam acasa. Pe la 16.20 p.m. in sfarsit plecam din Balan spre Medias. Tibi conduce destul de tare si ma bucur sa vad ca recupereaza din timp pe GPS-ul masinii. Eu nu stiam insa ca a setat Sighisoara ca destinatie si nu Mediasul, asa ca la Sighisoara mai aveam vreo maxim 20 de minute pana sa prindem trenul meu din Medias spre Sibiu. Tibi incepe sa goneasca nebuneste, spre disperarea prietenei lui, dar la si un sfert abia ajungem in Medias. Suna la gara si afla ca trenul deja plecase, dar se incapataneaza sa ma duca in Tarnava sa prind personalul de acolo. Cand iesim din Medias vedem trenul deja plecand din Tarnava, asa ca incepe urmarirea personalului, noi pe sosea, trenul pe calea ferata, uite trenul, nu e trenul, exact ca in filmele western cu indienii, numai ca noi eram in masina si nu aveam cum sa sar in tren din mers. Tibi se incapataneaza sa ma duca la Copsa Mica, unde ajungem si ne punem pe asteptat trenul (vorba aia erau maxim 15 kilometri de la Medias la Copsa Mica). Asteptam trenul si asteptam trenul si trenul nu mai venea si, vorba aia, noi ne grabiseram si forjase Tibi masina la maxim ca sa prind eu personalul nenorocit si el acum zacea pe undeva prin camp, asteptand sa fie depasit de nimeni altcineva decat de un marfar. Trece marfarul si dupa indelungi asteptari, vine si personalul de Sibiu in gara de la Copsa Mica. Ma sui in tren si pentru prima oara in viata mea ma bucur ca merg cu personalul, pentru ca mersul lui de melc m-a ajutat pe mine sa prind legatura spre casa.