Valea Alba si Jepii Mici - 17 iunie 2012

Mi-era un dor de Bucegi de numai. Nu mai fusesem de multa vreme, asa ca tura propusa de Liviu Faur de la CAR Cluj Universitar pe Valea Alba pica numai bine. Din nou pe Valea Alba, valea asta pe care am fost de atatea ori, ca nu-mi mai aduc aminte, pe iarna, pe schiuri, pe vara, in coborare, in urcare. Si culmea este ca de fiecare data mi se pare la fel de frumoasa sau chiar mai frumoasa, ceva extraordinar. Propunerea lui Liviu a venit mai mult decat la fix, nu prea stiam eu foarte exact cum sa fac sa fiu si in Bucegi si peste doua zile in Spania la Santiago de Compostela, dar am gasit o solutie: am plecat de joi spre Bucuresti, am lasat pisica la ai mei, vineri am plecat spre Busteni, sambata am facut vf. Omu si Valea Cerbului (tura de hiper-relaxare) si duminica eram numai bine apta sa merg pe Valea Alba.

Ii las un mesaj lui Liviu spunandu-i ca putem sa ne intalnim la 9.00 a.m. in fata Caminului Alpin, dar cand ma scol duminica dimineata pe la 8.00 a.m., gasesc deja mesaj de la el ca cica au ajuns si ma asteapta. Ups, la asta nu ma gandisem. Stiam ca vor veni din Sibiu, Liviu fusese la maratonul Sibiului, a.i. sa ajunga la ora stabilita, nu cu o ora mai devreme.

Surpriza cea mare pentru mine o constituie Romeo si Sergiu (baietii pe care ii cunoscusem la cabana din Valea Sambetei in toamna), care erau prieteni cu Liviu si care venisera si ei pentru prima oara in Bucegi. Ne intalnim si ne punem pe asteptat Radu Antonescu, prietenul meu din Bucuresti de cand faceam ture impreuna. Poanta este ca Radu trebuia sa ajunga cu microbuzul in jurul orei de intalnire si, cum microbuzul a avut intarziere, l-am asteptat pe Radu pana am facut bube. Apare in sfarsit Radu la Caminul Alpin, in sfarsit plecam, in sfarsit ne punem in miscare.

Urcam incet pe langa Troita, ne despartim de marcaj si o luam spre drumul de Valea Alba. Eu incep sa merg foarte incet din cauza unor probleme tehnice, Liviu insa ma asigura sa nu ma stresez ca nu ne grabim nicaieri. Bag o pastila si ma rog sa-si faca efectul, merg incet, trecem pe langa izvor, dar are apa cam statuta, asa ca vom lua de pe Valea Alba din cascadele de sub rimaye. Urcam usurel, ajungem si la brana spre La Verdeata si din celebrul punct de belvedere ni se deschide in fata ochilor mareata Valea Alba si Albisoarele ce dau in Creasta Picaturii. Inca cu zapada, ca d-aia i se zice Valea Alba, ca uneori si vara tarziu se mai gaseau inca limbi de zapada pe firul vaii. 

 

La Verdeata ma intalnesc cu fratele Matei care era acolo venit la ziua cuiva. Venise cu o seara inainte si teoretic zisese ca ar veni si el cu noi pe vale, dar cand am ajuns noi La Verdeata, Matei era asa de bine tolanit la soare facand fotosinteza, incat nu-l misca nimic din loc. Avea un zambet mare pe fata si era foarte fericit sa stea asa pur si simplu pe Valea Alba, asa ca nici eu nu am mai insistat sa ii distrug bucuria cu o urcare pe vale. Ne-am pupat, ca nu ne vazuseram de mult timp, ne-am facut cu mana si am plecat mai departe. Eu in sus si el pe loc.

Valea Alba, precum spuneam, frumoasa ca de obicei. Era si o zi dementiala, asa ca soarele a contribuit din plin la sclipirile zapezii, verdele crud al brazilor de La Verdeata si stancile semete ce se ridicau din peretele si circurile Vaii Albe. Eram evident singura fata, asa ca m-au alergat astia de' mi-au sarit capacele, noroc ca mai era un baiat din Bucuresti care mergea doar de 2-3 ori pe an la munte si nu prea avea elan. Eu cu problemele mele ma miscam incet, dar constant, asa ca din saritoare in saritoare ne mai regrupam.

Si ajungem la zapada. In teorie vorbisem cu Liviu sa isi ia toata lumea coltarii, caci nu se stia cata si cum este zapada si atunci era mai prudent sa ne luam coltarii. Deci am mai carat si coltarii, noroc ca o portiune s-a oferit Sergiu voluntar sa mi care, ca altfel la mine dadea cu virgula. Numai eu si Liviu ne punem coltarii si ne scoatem pioletul, restul mai ca nu erau in adidasi, sapau cica trepte in zapada. Era un patinoar artistic demential ! Eu cu Liviu cu coltari am urcat foarte bine si ok, restul si ei afirma ca au urcat bine si ok, doar ca nu prea erau constienti de riscurile pe care si le asumau. Pana la saritoarea Carnului, adica pana in dreptul valcelului de ocolire am mers cu coltarii, la valcel insa, neavand zapada, a trebuit sa ii scoatem si sa cataram in bocancii de iarna.

Ajungem in dreptul valcelului de ocolire din dreapta saritorii Carnului si minune mare, zapada se cam termina, ca acolo era soare. Aveam sa mai intalnim zapada abia mai incolo dupa saritoare. Pana una alta doar stanca si un fel de grohotis f. friabil, tone de pietre care mai de care, care cadeau pe langa capul meu si se opreau mai jos pe unde gaseau ceva bun de infipt.

In partea stanga se poate vedea saritoarea Carnului de jos, iar in partea dreapta valcelul de ocolire.

In poza de jos si cea de sus, valcelul de ocolire al saritorii Carnului, cu tonele lui de grohotis friabil

Facem cateva figuri de catarare, nu prea mai imi aminteam eu cum erau saritorile pe aici (ca nu mai fusesem de vreo 4 ani), dar stiam ca le-am trecut la liber, asa ca trebuia sa le trec si acuma. Radu cu Romeo se baga pe fetele de iarba de langa valcel, dar evident trebuie sa foloseasca si putina cordelina. Eu cu Liviu si cu Mircea cataram saritoare cu saritoare pe valcel, apoi facem stanga pe poteca de brana peste saritoarea Carnului.

Acolo deasupra saritorii Carnului este Sergiu si Dragos parca, urcasera nu stiu pe unde si nu stiu cum

Vedere spre La Verdeata de deasupra saritorii Carnului, vazandu-se inca firul de zapada

De cate ori vin pe valea Alba, de cand ma stiu imi fac o poza la celebra Saritoare a Carnului. Aici sunt deasupra saritorii respective, dupa ocolirea sa pe valcelul din dreapta (in sensul de urcare)

Valea Alba continua dupa saritoarea Carnului, numai ca baietii nostrii fara coltari decid ca nu mai au chef sa urce pe zapada si ca urmare se baga stanga mult pe fetele de iarba. Pana la urma i-a afectat deci ca nu au avut coltari, doar ca nu au vrut sa recunoasca. Eu cu Liviu, avand in vedere ca ne daduseram jos coltarii, ne luam dupa ei si nu ni mai punem nici noi, si uite asa am carat coltari ca sa ii folosim doar jumatate de vale. 

Problema cu mersul pe fetele de iarba este ca nu am mai gasit brana Vaii Albe. Daca am fi mers pe firul vaii, brana este marcata cu o sageata si chiar scrie pe stanca sa stii pe unde sa o iei. Noi mergand mult in stanga, am trecut de brana, mai bine zis baietii care mergeau ca glontul in fata au trecut de brana si cand eu si Radu i-am ajuns din urma, eram deja mult deasupra branei. Iarasi nu am facut brana Vaii Albe.

Pana la urma, am gasit noi o brana care am sperat sa fi fost brana Vaii Albe, dar s-a dovedit total eronat, pentru caci in momentul in care acesta brana a iesit in platou mult deasupra Crucii Caraiman, ne-am dat seama ca nu avea cum sa fie de nici o culoare brana mult dorita de noi.

Ajungem deasupra crucii unde facem un picnic in toata regula. Clar, si acuma imi ploua in gura, aveau baietii care mai de care la ei de mancare. Numai bunatati, ce sa mai, iar panoramele erau pe masura spre peretele Vaii Albe in toata maretia sa.

Coboram apoi pana la Crucea Caraiman, ca sa o vada si baietii care nu mai fusesera niciodata in Bucegi

Dupa cruce trag o ocheada ca sa vad si eu cum arata oare hornurile de iesire din Seaca Caraimanului (nu par foarte infioratoare).

Recunosc ca nici nu sunt foarte sigura care erau Hornurle de iesire din Seaca Caraimanului, dar banuiesc ca in jos in abrupt

Dupa Crucea Caraiman ne indreptam spre Brana Caraimanului, pe care baietii iarasi vor alerga. Continuam pe Brana Caraimanului pana spre cabana omonima, traseu foarte frumos de altfel si impresionant in unele locuri.

Cam din toata Brana Caraimanului se vede in permanenta in partea stanga abruptul Jepilor Mici cu ai sai pereti incinsi de Braul lui Raducu. Incerc sa identific traseul braului, dar este destul de complicat, avand in vedere ca braul merge destul de mult prin padure.

Dupa un cot al Branei Caraiman, apare nestingherita jos in vale, situata pe un promontoriu cu o panorama superba, Cabana Caraimanului.

Nu am mai stat demult pe la aceasta cabana, de fapt cred ca am stat doar de 2 ori in viata mea, dar intotdeauna as fi vrut sa stau, dar am ocolit-o din cauza popularitatii sale exagerate pe traseul Jepilor. Adevarul este ca nu am avut motive de neplacere cand am mai fost aici, asa ca ma gandesc serios sa o re-abordez cand o sa mai vin prin zona (evident la camere mici si nu la prich-uri).

De la Cabana Caraiman vom aborda clasicii si stresantii Jepii Mici: o vale foarte frumoasa de altfel, dar datorita faptului ca pe aici coboara toti cocalarii care urca cu cabina din Busteni, se transforma intr-o vale urata prin prezenta genului de porcus turisticus care merge pe aici, nu din alte motive. Valea de altfel este destul de dificila in unele puncte, cel putin pentru niste agarici in adidasi este chiar riscanta (dar ei sunt inconstienti evident), asa ca mie imi va lua ceva timp la vale, avand in vedere bocancii cu talpa rigida pe care ii am in picioare si avand in vedere ca se coboara foarte abrupt.

Trecem de portiunile de cabluri si ajungem oarecum in firul vaii, cam pe unde depasim Brana Portitei si acolo se deschide in fata noastra si mareata cascada care este mai mult primavara-inceputul de vara, dupa topirea zapezilor.

Cobor mai mult eu si Liviu ultimii, pe mine batandu-ma bocancii rigizi, pe Liviu unghiile de la degete. Fiecare cu ce-l doare ! Dar bucurie mare: cand ajungem jos la telecabina, Sergiu si Dragos deja s-au dus sa ia masina de la Caminul Alpin (astia chiar au alergat pe munte, sa mor eu) si au venit sa ne astepte ca sa ne duca motorizati la gara. Dragut, trebuie sa recunosc. Pe mine si pe Radu si pe Dragos ne duc la gara ca sa prindem trenul de Bucuresti, iar ei vor pleca mai departe spre Sibiu. In tren spre Bucuresti a fost foarte liber si am ajuns foarte repede: avantajul de a nu fi in trafic, dar si dezavantajul ca daca ai pierdut ultimul tren, nu prea mai ai cum sa ajungi in Bucuresti. A fost o tura reusita, am revazut locuri dragi mie si ma bucur nespus ca am mai ajuns in Bucegi, chiar si asa pe trasee marcate, dar si nemarcate usoare. Poate data viitoare totusi am sa schiez pe Valea Alba, ca nu am mai coborat-o cam de multisor in alunecare.

De la Babele la Omu si pe valea Cerbului - 16 iunie 2012

"Dacă ai un dor ce te frământă
Nu căta că-i drum obositor
Hai, prietene, cu noi pe stâncă
Pe cărările Bucegilor" (Imnul Bucegilor)

Aveam un dor de Bucegi care ma framanta atat de tare, incat pur si simplu nu se mai putea. Cu toate cozile, aglomeratiile si ciumpalacii care vin pe clasicele trasee din Bucegi, eu aveam un dor, aveam un dor pana si de acest aspect al Bucegilor si este si simpla explicatia: eu de cate ori vin prin aceste locuri, chiar daca-s foarte schimbate si aglomerate acuma, imi amintesc sumedeniile de ture pe care le-am facut weekend de weekend in Bucegi pe parcursul atator ani de zile. Acolo sus ma confund cu stancile si cu padurile, cu vaile si cu vantul care suiera pe langa cort, cu pasarelele care ciripesc si cu ursul pe care nu l-am vazut niciodata decat in zone foarte aglomerate.

Din cand in cand revin in Bucegi orice ar fi, oricat de mult s-au schimbat, s-au antropizat, s-au imbacsit de porcus turisticus traseele, eu trebuie totusi sa revin, pe poteci noi sau pe poteci vechi ca sa ma reconectez la ceea ce sunt eu cu adevarat. Cum primele mele iesiri pe munte erau numai pe Valea Prahovei si in Bucegi, caci trenul aici te aducea cel mai repede din Bucuresti, este clar ca in mod regulat voi revini in Bucegi.

Nu prea imi dadea voie nenea maseurul sa urc abrupt pe munte, ca cica in face rau la spondiloza mea. Buuuun zic eu, lasa ca o Valea Alba la propunera lui Liviu Faur nu strica, asa ca imi programez Alba pt. duminica, si atunci sambata mi-ar trebui ceva mai usurel, ca sa nu obosesc prea tare. In memoria datilor cand urcam cu cabina la Babele si schiam primavara pe vai in jos pana hat departe in Busteni (aproape 1000 m diferenta de altitudine), numai bine voi urca cu cabina, voi merge la Varful Omu si de acolo mai vad eu ce fac, ma lipesc de un grup zambind frumos si fluturand din gene pana jos in Busteni.

La cabina coada mare ce sa zic, m-am dus si eu ca tiganu' la ora 9.00 a.m. cand deschideau si era deja coada, asa ca abia pe la 10.30 a.m. am urcat si am prins poza cu Seaca dintre Clai din telecabina.

Ajunsa sus in platou inima imi bate cu emotie cand revad locurile pe unde am haladuit de atatea ori iarna cu schiurile de tura: Valea Sugarilor, Piatra Arsa, Piciorul Babelor, Cabana Padina, ture multe si din pacate chiar uitate unele dintre ele. Ma uit indarat spre Saua Strunga si Muntii Leaota si ma intreb oare cand oi mai ajunge prin acele locuri dragi ?!

Vedere de la Cabana Babele spre Valea Ialomitei cu Saua Strunga in fundal

Vedere de la Cabana Babele spre Valea Ialomitei cu muntele Obarsia in fundal

Vedere de la Cabana Babele spre Valea Ialomitei cu Cheile Tatarului in fundal

 

Trec de Cabana lui Manoliu si vad ca a mai aparut un refugiu salvamont aici, ma intreb retoric daca mosul m-o mai recunoaste de cand am ramas blocata de viscol la el in cabana vreo 5 zile si trec mai departe. O sa aflu alta data raspunsul, acuma am ca tinta rapida varful Omu unde nu am mai fost de 2 ani de zile si mi-e un dor nebun de acel loc.

In drum spre Varful Omu, vedere spre releul Costila si inceputul Vaii Priponului

In drum spre Varful Omu, vedere spre cabana omonima si Valea Cerbului 

Ajung in Saua Sugarilor cat ai zice peste, si ma angajez in traversarea Vaii Cerbului pe sub Cerdac. Imi amintesc miile de dati cand traversam iarna Cerdacul pe sus si avem in dreapta jos imensitatea caldarii superioare a Vaii Cerbului. Acum nu stiu daca as mai face asa ceva pe schiuri, atunci consider ca eram putin cam inconstienta si nu stiam la ce riscuri ma expun.

Depasesc pe sub Cerdac o groaza de lume, ca eu trebuie sa alerg spre Varful Omu ca nu mai am rabdare si ajung in saua cu vedere spre Valea Ialomitei.

In drum spre Varful Omu, vedere spre Mecetul Turcesc si inceputul Vaii Ialomitei

In drum spre Varful Omu, drumul ce merge pe muchia dintre Valea Ialomitei si Valea Cerbului

In poza de jos si cea de sus, in drum spre Varful Omu, vedere spre caldarea superioara a Vaii Cerbului

Incep sa urc ultimul drum spre Varful Omu si mi se intinde la picioare toata minunatia Bucegilor, Cerdacul, Valea Cerbului - trasee banale, dar care au semnificatii foarte adanci pentru mine, reprezinta de fapt intreaga mea evolutie de montaniard, de cand mergeam numai pe aceste trasee usoare si pana acum, cand fac atatea nemarcate. Este nevoie din cand in cand sa le refac ca sa imi aduc aminte de unde am plecat si unde am ajuns in evolutia mea, multumind in gand ca niciodata nu am avut accidente pe munte.

La Cabana Omu ma infig val-vartej intr-o ciorba, care era de mult programata in stomacul meu, cam de cand stateam la coada la cabina si intre timp incep sa ma orientez sa vad cine ar cobora pe unde jos in Busteni. Ochesc cateva cupluri care nu prea par muntomani, dar sper in gandul meu ca totusi nu se vor intoarce pe la Babele. Directa cum sunt, intru val vartej in vorba cu unii si ii intreb daca au urcat pe Valea Cerbului, cica vreau eu sa stiu daca mai e zapada pe acolo. Eu vroiam coechipieri de drum ca sa nu merg singura prin padure, asta era singura mea grija. Aflu ca vor cobora pe Valea Cerbului si ii anunt ca poate vin si eu pe acolo, sau mai bine zis ca poate ma tin si eu dupa ei.

In poza de jos si cea de sus, Cabana Omu, poza imortalizatoare cu placuta de la cabana

In sala de mese mai interoghez cateva grupuri pe unde coboara, incercand in gandul meu sa conving pe careva sa coboare pe Bucsoiu sau chiar pe Balaur, dar nu-mi iese de nici o culoare si singura nu ma duc. Sunt oameni pasnici fara dorinta de a vedea si explora trasee noi si mai grele, asa ca renunt. Ma resemnez si ma gandesc ca de fapt nici pe Valea Cerbului nu am mai coborat de mult si in fond si la urma urmei este o vale cat se poate de frumoasa.

Fac un rond si pe la statia meteo sa o vad ca mai exista si ca mai este in picioare 

Arunc un ochi catre Valea Morarului si Creasta Balaurului pentru care am ganduri mari in viitor

Si ma anunt la un cuplu de el si ea care coboara pe Valea Cerbului ca voi veni si eu pe acolo. "Mergeti, mergeti voi inainte, ca va ajung eu din urma !", le zic eu ca sa nu par ca vreau sa merg cu de-a sila cu ei.Important era sa ii ajung din urma pana la padure ca sa nu-mi fie urat la ursi. In rest, aveam eu ce face cu aparatul foto pe toata valea, nu duceam lipsa de inspiratie cu siguranta.

Incep sa cobor in timp ce multi altii urca si abia acum ajung la Cabana Omu. Eu am fost rapida daca am urcat ca sosonarii cu cabina si deja cobor pe vale. Dar cum coboram eu atat de hotarata pe vale, taind la greu serpentinele, ca deh, genunchii nu ma deranjasera inca vara asta, hop top ca vad o capra neagra foarte pasnica. De fapt cred ca era un puiut care se ratacise si nu prea mai stia el bine pe unde, cine, ce si cum !? Poze la greu la capra, statea prea in drum ca sa nu o trag in cadru.

Cu ocazia pozelor la capre ii ajung din urma si pe Alex si Gabi, care si ei faceau poze la capre la greu si de aici incolo pana in Busteni vom merge impreuna. Incepem sa povestim si evident incep sa ii interoghez: de cand mergeti pe munte, cat de des mergeti, pe unde mergeti, ce trasee ati facut? Aflu insa cu dezamagire ca nu merg decat de cateva ori pe an pe munte si ca nu fac decat trasee marcate usoare, ca a facut el odata Valea Alba si nu ii mai trebuie. Cand ii spun pe unde merg, Alex se sperie tot si ma claseaza ca fiind nebuna ca merg pe acolo. Dar cum Valea Cerbului este una dintre cele mai frumolase vai din Bucegi (ca traseu marcat), minunatiile ei nu intarzie sa apara, asa ca ma bucur si de aceasta coborare pas cu pas, poza cu poza, piatra cu piatra, magar cu magar care duce proviziile sus la stana.

Ne ratacim la un moment dat un pic si era sa iesim intr-o vale ce da in stanga de Valea Pripon, dar Gabi si Alex se sperie si nu vor sa o ia pe acolo, mai ales dupa ce le spusesem ca am veleitati sa merg pe nemarcate. Ne reintoarcem pe poteca la indicatiile ciobanilor care urca sus la stana si se hlizesc la noi cum cautam drumul. Aflam cu ocazia asta ca pe aici trecea un drum vechi militar, ale carui urme se mai vad si acuma si de care nu stiam nimic. Stiu ciobanii astia tot ce misca si a fost pe valea asta. Au traditie din tata in fiu sa vina la stana din Valea Cerbului, asa ca as putea spune ca ei sunt aici stapanii.

Ajungem apoi si la trecerea prin stanca denumita la Numaratoarea Oilor (caci pe aici nu poate trece decat cate o oaie pe rand) si aflu ca ciobanii ii mai spun si La Trepti/ La Trepte. Mi se pare mai sugestiv la Numaratoarea Oilor, dar daca ciobanii ii mai zic si altfel, bun si asa, am mai aflat un toponim.

Ajungem si in poiana de unde se face bifurcatia Vaii Cerbului cu Valea Priponului. De aici incolo vom intra in padure, asa ca partea cea mai frumoasa a traseului s-a terminat si mie mi se pare ca s-a terminat mult prea repede. As fi stat mai mult pe aici sa sorb din priviri frumusetea locurilor.

Din poiana incerc sa vad intrarea spre Valea Priponului. Nu stiu cum de am facut in coborare ca am ratat sa observ potecuta care o ia pe brana pe la stana din Pripon pentru a iesi mai apoi in firul vaii. Acea poteca ocoleste saritoarea de jos a Priponului, care acuma mi se pare insa foarte mica !? Oi avea eu vedenii, parca era mai mare si inabordabila, nu am urcat-o niciodata, mereu am luat-o pe la stana, dar acuma pare cat se poate de imbietoare valea.

Trecem si de intrarea in Valea Priponului si intram in padure. Aparatul meu nu mai vrea sa faca poze, asa ca voi inceta fotografiatul, in Poiana Costilei nu voi mai face poze, desi nici pe acolo nu mai fusesem de mult si imi era dor, apoi vom cobora pe Drumul Fanului inspre drumul forestier plin de grataragii din Valea Cerbului. Pe drum voi afla de la Gabi si Alex ca tot timpul se lipeste cate careva de ei care merge singur si se mira si ei cum de au lipici la asa ceva. Le spun ca eu de obicei nu merg singura pe munte, dar ca acuma era un caz hiper-exceptional, prima oara in 10 ani de zile, deci este doar exceptia care confirma regula. Trebuia neaparat sa ajung la Varful Omu si alta varianta nu gasisem. Rad si ei si ne despartim in Busteni cu voie buna, eu la gazda mea, ei spre masina lor. Frumoasa Valea Cerbului, nu regret ca am refacut-o, din cand in cand se cere si un traseu vechi si de demult.