Cu bicla prin Noul Sasesc - Malincrav - Cris - 23 noi. 2013

Vara asta nu am mai ajuns cu bicicleta. Una la mana ca am fost foarte ocupata cu nemarcatele (si nu regret absolut deloc aceasta decizie), doi la mana ca imi vandusem bicicleta veche si cea noua pe care trebuia sa o cumpar de la Marius trebuia sa ma duc sa o iau de la el (operatiune foarte complicata de altfel), si trei la mana ca Marius (principalul meu coechipier de bicicleta din Sibiu) a mai tot fost si el plecat din Sibiu si ca urmare nu ne-am sincronizat deloc.

Eu cu Marius de regula nu mergem la ture de bicicleta pe munte, am descoperit varianta ciclo-culturism-ului pe la satele sasesti cu biserici fortificate, imbinand vizitarea de obiective culturale (ca turistice ar fi mult spus) cu datul la pedale. Si se armonizeaza foarte bine astea doua chestii, ca in timp ce vizitez minunatiile patriei, ne odihnim de la bicicleta si cat dam la pedale avem timp numai bine sa obosim la loc. Dar asa mie mi se par turele foarte echilibrate si constructive in acelasi timp, ca ajungi in locuri uitate de lume, unde oamenii inca mai traiesc si duc o viata simpla, si in acelasi timp faci si miscare - cu alte cuvinte o viata sanatoasa.

Initial vroiam sa bagam si orasul Dumbraveni in schema ca sa il vizitam, fiind cel mai cunoscut oras cu o comunitate armeneasca in vechime. Ma gandeam ca o fi ceva de capul lui si vroiam si eu sa ajung sa vad marea minune de catedrala armeneasca. Dar cum Dumbraveniul este la soseaua principala intre Medias si Sighisoara, Marius nu reuseste sa faca un traseu interesant pe bikemap cu plecare de acolo, asa ca se duce cu inceputul traseului mai in inima Podisului Tarnavelor, in sate autentice de sasi (cati au mai ramas), cu biserici si case modeste insiruite la strada. Dar la Dumbraveni tot am ajuns.

Sambata dimineata vremea este cetoasa si destul de frig, asa ca in drum spre punctul de plecare in traseu ne oprim totusi la Dumbraveni sa vizitam celebra catedrala cu doua turnuri clopotnita simetrice, dar rezolvate asimetric. Din pacate, pe cat de mult imi doream sa vizitez acest oras, destul de promovat turistic pe internet, asa de repede nu stiam cum sa plec de acolo. Desi are o arhitectura frumoasa si bine pastrata, nimeni nu se ocupa sa faca ceva acolo, macar de dragul de a dezvolta turismul. Orasul pare inghetat in negura timpului acum 30 de ani cand inca nu venise revolutia, magazinele sunt niste bombe vechi semi-comuniste, un coafor amarat (vorba lui Marius: "daca stiam ca avem coafor, veneam si noi sa ne tundem!") si in mod apoteotic, marea rezolvare peisagera a pietei centrale nu putea sa fie decat un rond ingrozitor de rotund cu flori rebegite, banci scrijelite si niste cosuri de gunoi gaurite.

Plecam posomorati de la Dumbraveni si ne indreptam spre satul Noul Sasesc, spre disperarea GPS-ului care nu avea trecut podul peste apa si bipaia ca se ne atraga atentia ca o sa cadem cu masina in apa. Se linisteste ca prin minune din bipait in momentul in care vede ca pasim pe apa (si cu bicicletele pe masina pe deasupra), asa ca ne lasa sa ne vedem linsititi de drum mai departe. Odata depasit momentul biblic mai sus mentionat, viram la dreapta spre Laslea, unde dam de satra de tigani.

In drum spre destinatia finala de unde ne imbarcam pe biciclete, nu ma pot abtine in satul Laslea sa nu pozez pe geam niste casute colorate de-ale tiganilor - jegoase, darapanate si pline de mizerie, dar de un colorit vesel de la o casa la alta, fapt care ajuta la crearea unei imagini unitare de multe casute colorate.

Ajungem si in Noul Sasesc, sat destul de robust, in sensul ca este miscare aici mai rau ca la Dumbraveni. Oamenii traiesc aici si isi duc viata, exista destul de multi sasi inca si pare-se ca lucrurile merg ca pe roate pe aici. Ne plantam cu masina pe o margine de drum si ne apucam de echipare, care dureaza foooooaaaaarte mult la Marius, care trebuie sa-si schimbe toate toalele si sa isi faca bagajul cu toate lucrurile aruncate prin masina alandala. As spune ca impinsul bicicletei este soft ca test psihologic pe langa asteptarea langa bicicleta inghetand sa plecam in tura.

In timp ce Marius se tot echipeaza si re-echipeaza, eu macar fac poze la casele mele, sa fac si eu ceva constructiv in Noul Sasesc. O sasoaica in fata casei careia parcasem masina, cand ma vede asa firava, ma cheama in casa ca sa ma imbrac acolo, ca ma gandisem eu sa mai imi pun totusi inca o pereche de sosete. Initial refuz, dar pe urma ma gandesc mai bine ca macar vad cum este facuta casa in interior, ca la sasi fatadele continue de la strada nu iti permit sa vezi nici macar cum este alcatuita curtea interioara din spatele fatadei.

Ma duc la tanti in casa, ma echipez, ies de la tanti din casa mega-hiper-ultra echipata, Marius tot nu este gata. Dar in sfarsit are loc si fericitul eveniment al plecarii in tura, ma sui pe bicicleta si pfuaiiii ce fain se pedaleaza pe ea. Nu mai mersesem de multisor cu bicicleta si imi era dor, trebuie s-o recunosc si p-asta. Imediat o luam pe o straduta laterala la stanga si urcam pe la poalele bisericii fortificate, strada iesind apoi incet incet din sat spre dealurile invecinate. Urcam mai departe pe un drum destul de evident si care culmea ca mai are si marcaj.

Ajunsi in culmea dealului va urma o coborare care mie imi stoarce toti neuronii din creier: nu am mai fost demult cu bicicleta si mi se pare ca mereu se misca si ca o sa cad si de fapt chiar se misca, iar rotile alea se invart cat se poate de real si cu VITEZA la vale. Pun frane la greu si numai bine ca iau si tot noroiul pe roti, asa ca deraparea este asigurata. Dupa ce ca mi se parea ca mereu o sa zbor de pe bicla in cap si o sa-mi rup o mana, acum mai adauga un pic de adrenalina si noroiul asta. Trebuie sa calc franele la maxim ca sa reduc cumva viteza, caci eu la vale nu-mi dau drumul drept sub nici o forma.

Dupa ce ajungem pe o zona mai plata si mai putin fioroasa, producandu-se mai putina viteza, incep sa mai zambesc si ma bucur de peisaj. Mi-era dor de dealurile astea interminabile, nu-s munte, dar este natura si este cat se poate de variata si incantatoare. 

Coboram, mai o curba, mai un dat jos de pe bicicleta ca mi-e frica sa ma dau drept. Daca ma opresc in panta, nu mai reusesc sa ma ridic in sa si sa merg mai departe. Mai am destul de invatat la bicicleta.

Coboram in vale, trecem o apa mica si apoi ne inscriem pe un nou drum de caruta. Marius mi-a pus mie GPS-ul pe bicicleta, asa ca eu sunt capitanul sef cu drumul, si trebuie sa fiu mereu atenta sa vad care este drumul bun de urmat, mai ales la intersectii. Traseul este insa foarte intuitiv, de regula un drum urca intr-o sa, si de acolo un drum coboara mai departe spre satul urmator, fiind de fapt drumuri de legatura intre sate.

Drumul care ne va scoate in saua de deasupra satului Malincrav este abrupt si plin de noroi. Ne dam jos de pe biciclete ca nici astea nu mai au viteze ramase ca sa urce la deal si trecem la impins biclele pe noroi. Nu facem push -bike ci mud-bike.

Vedere spre satul Malincrav din culmea dealului, cu clopotnita bisericii fortificate dominanta

Ansamblul bisercii fortificate din Malincrav

 Castelul Apafi din Malincrav (restaurat de Fundatia Mihai Eminescu Trust)

Pe treptele Castelului Apafi, pe directia intrarii de tip baroc tipic transilvan

La Malincrav eu fusesem mai demult cu o excursie de studii cu studentii, asa ca nu mai zabovim foarte mult, mai ales ca mai avem destul de mult de mers. Am mers doar 10 km din cei 30 pe care ii avem de parcurs si cu dealurile si drumurile astea care mai de care de push-bike nu se stie niciodata ce ne rezerva viitorul.

Coboram in sat (ca biserica si castelul erau putin cocotate sus pe deal), admir cu entuziasm restaurarile facute de fundatia Printului Charles aici in zona sasislor si identificam mai departe iesirea din sat spre Cris.

In timp ce iesim din sat ne intalnim cu copii iesiti pe ulita la joaca. Ii intreb daca au iesit la joaca si ei imi spun cumva rusinati ca se duc pana jos in sat sa ia ceva, dar se hlizeau si se radeau, de' era clar ca se distreaza copios cu carutul ala hodorogit.

O luam pe un drum plat, sau ma rog orizontal de data aceasta, crezand eu ca nu vom mai urca in nici o sa, ci vom merge pe un fir de vale pana in Cris. Dar satele astea au fiecare valea lui, deci era evident ca urma o urcare intr-o noua inseuare.

La o bifurcatie de drumuri GPS-ul imi dovedeste ca va trebui sa urcam spre o noua culme, iar dupa ce depasim lanurile de porumb ale satului, pe langa care mergem, incepe evident urcarea.

Abrupt ca in gat, plin de frunze, noroi nu mai vorbim, sant mare ca sa aiba unde sa-ti scape roata de la bicicleta, este atat de abrupt ca si push-bike-ul pare depasit pe aici. Ar fi fost rost de un carry-bike, dar cum bicicleta este prea grea pentru mine, eu ma chinui cu impinsul.

Intr-un final ajungem in sfarsit intr-o sa. Victorie pentru fix 3 secunde. Coborarea care urmeaza pare la fel de abrupta si terifianta ca si urcarea. Pe deasupra este trecut de pranz, ceea ce inseamna ca nu vom mai avea decat cateva ore de lumina pentru mai bine de jumatate din tura. Marius se uita pe GPS si zice ca am putea merge pe culme pe drumul proaspat intalnit, fara sa mai coboram in jos spre satul Cris. Imi pare rau ca nu mai facem tot traseul, mai ales ca la Cris stiu ca era un castel frumos renascentist, dar daca am pierdut atata timp pana sa plecam, acum trebuie sa il si recuperam cumva.

Drumul de culme este insa foarte frumos si pe la soare, asa ca noroi nu mai intalnim si spre marea mea fericire drumul este plat si lipsit de denivelari majore care sa ingreuneze inaintarea. Asta nu inseamna nicidecum ca nu urca si coboara de te innebuneste, ca nici nu mai stiu cum sa stau imbracata: cu geaca ca sa imi tina de vant, sau fara geaca sa nu transpir. Pana la urma raman cu geaca pe mine si fac sauna.

Dupa multe suisuri si coborasuri prin culmea din padure (la care nu aveam nici trackul pe GPS), reusim sa ne orientam totusi dupa un marcaj de culme. As vrea sa stiu unde gasesc o harta cu marcajele astea, pentru ca par marcate toate traseele de legatura dintre sate si pe culmile dealurilor. Sunt locuri foarte frumoase si ar merita promovate mai mult.

Dupa culmea prin padure ajungem intr-o mare poiana acolo la inaltimea dealurilor: mare, intinsa, lata si orizontala pe deasupra, teoretic imposibil sa te orientezi pe acolo. Dar totusi pe la jumatatea poienii GPS-ul imi arata ca trebuie sa intersectam drumul pe care trebuia sa ne intoarcem de la satul Cris. Si ce sa vezi, pe la jumatatea poienii chiar se vad 2 urme de caruta cum vin de jos dinspre Cris, traverseaza poiana si coboara mai departe spre Valea Malincravului pe un nou drum de caruta (marcat si asta cu un semn vopsit).

Satul Cris vazut din poiana cea mare si lata in care am ajuns la rascruce de drumuri

In poiana cu pricina mai sus mentionata facem un picnic rapid: ceai cald din termos, sandwich, biscuiti, ciocolata, ca mai avem mult de mers si inserarea ne si bate la usa. Marius ca a descoperit ca mai avem numai 2 h de lumina, s-a trezit la realitate si incepe sa ma alerge. 

O coborare scurta din poiana respectiva pe un drum prin padure, apoi o curba stransa la dreapta si ajungem intr-o alta mare poiana, care de fapt se va transforma intr-o insiruire de poieni, ogoare, lanuri si culturi in lungul unui fir de vale care ne va duce in satul Floresti.

In satul Floresti abia am timp sa fac cateva poze ca Marius ma si zoreste sa plecam. Daca ne apuca noaptea prin padure, pentru mine varianta era clara: coboram pe drumul cel mai scurt in primul sat si de acolo existau si sosele sau drumuri mai importante pe unde nu trebuia sa balaurim, ceea ce cu GPS-ul prin padure si noaptea nu era atat de evident, incotosmanati si cu biclele dupa noi.

In Floresti ni se arata un nou drum de luat in gat in sus pana intr-o noua sa. Asa imi confirma si GPS-ul, asa ca da-i sa urci intr-o noua culme de unde speram noi sa coboram in satul Roandola de unde aveam 7 km de asfalt pana in Noul Sasesc. Suntem putini bulversati ca acum mergem prea repede, iar GPS-ul nu resueste sa se adapteze parca atat de repede. Pana la urma ne prindem noi pe unde suntem si tot impingem la deal bicicletele, ca nu se poate urca pe sleaurile alea pe acolo altfel.

Ajungem in sfarsit si in ultima culme de deal ce ne desparte de satul Roandola si decidem sa o dam la vale spre sat si apoi pe asfalt pana la masina. Traseul propus pe GPS ne ducea tot pe culmea dealului inca vreo 5 km, dar cum mai era o chestiune de maxim jumatate de ora de lumina (si in padure se intuneca mai repede), am insistat sa coboram in sat si sa ratam preventiv repriza de orbecait cu biclele dupa noi prin padure. Coboram in satul Roandola si de acolo ne indreptam spre drumul principal de masina pe unde veniseram si noi de dimineata.

In satul Roandola insa are loc momentul meu psihologic, dat de faptul ca eram foarte transpirata: grabindu-ne sa prindem ultimele raze de lumina ale zilei, nu mai ne dezbracaseram sau imbracaseram pe urcari/ coborari. Sunt atat de transpirata, nu am haine de schimb la mine (alta prostie) si mi-e atat de frig, incat imi pun pana la urma pe mine windstoperul de firma care isi va face treaba abia cand ajungem la masina. Geaca de bicicleta pe care o avusesem era atat de proasta calitate, incat nu stia ca gore-tex-ul sa dea afara transpiratia si ma intretinuse numai bine transpirata. Pana la masina am reusit sa ma incalzesc cu windstoperul pe mine, dar imi inghetasera mainile cu manusi cu tot pe ghidonul metalic si rece. Se facuse noapte de-a binelea si temperaturile scazusera drastic fata de orele amiezii cand ne cloceam de cald. Frumos cu bicicleta, dar se transpira x 20 fata de mersul normal pe munte, drept pentru care trebuie o alta logistica.

PS: Mai multe informatii despre zona se pot obtine de pe siteul Drumul Asezarilor Sasesti.

Tura pe "marcate" despre "nemarcate" - cabana Valea lui Ivan - 16-17 noi. 2013

Apare un nou tip de tura pe carpati.org postata de catre Eugen, dar sunt co-organizatori si Mugurel si Sorin. De data asta este o tura "cu totul altfel" in Piatra Craiului, cu aproape 2 luni de zile inainte facut anuntul si pe deasupra in muntele meu preferat. Daca este vorba macar sa discutam despre nemarcate in Piatra Craiului atunci este semn ca este loc si de mine.

Plec vineri dupa-masa cu trenul pana la Brasov si de acolo ma culege Sorin cu masina fix din gara. Pe drum ma leagana asa de frumos masina, ca ajung mai mult adormita decat treaza la cabana. Il mai ajutam pe Eugen cu pregatitul mesei, ma barfim (ca cu Petru se barfeste la greu), vine si Mugurel, vine si Anta, se strange lumea de pe nemarcate si incep sa ma simt in elementul meu. Cina din prima seara am servit-o foarte tarziu, aproape de miezul noptii cand au venit si ultimii participanti din Bucuresti, drept pentru care dupa masa am facut la sugestia lui Mugurel o co-productie la spalat vasele si m-am tirat la somn ca incepusem sa ma uit incrucisat de oboseala.

Sambata dimineata plecam in tura pe Drumul Granicerilor si pe la crucea omonima (traseul asta nu il facusem niciodata), asa ca cica aveam sa aflu lucruri noi. Ne strangem in fata cabanei si asteptam sa vina si restantierii din Bucuresti, ne echipam si la 10.00 a.m. trecute fix decolam de la cabana din Valea lui Ivan. 

Urcam val-vartej pana la Crucea Granicerului, unde facem popas de regrupare a participantilor.

De la Crucea Granicerului urcam sus la Prepeleac si i-o dam pe sub abruptul vestic al Craiului, incepand sa vedem, sa recunoastem sau sa aflam (dupa caz), celebrele intrari in nemarcatele zonei.

Poarta Raiului - valcel care cica poate sa fenteze saritoarea Prelucie din vecinul sau Valea lui Ivan, ajungand daca vrei si pana in Braul Rosu
 

Intrarea in Valea lui Ivan, vale pe care am facut-o anul trecut cu craii mei preferati si nelipsiti: Radu si Petru

 

Celebrul loc de la Cerdacul Stanciului, un loc care mie mi se pare foarte pitoresc si deosebit. Ca sa zic asa il inteleg pe Tibi ca a facut o tura de "3 in 16" aici, adica 3 h au mers si 16 au stat sa doarma si sa astepte apusul la Cerdacul Stanciului.

Urcarea in spate la Cerdacul Stanciului pe o scara de fier cam ciudata, dar bine ancorata, nu mai urcasem decat o data aici

Poza de grup extins sus la Cerdacul Stanciului (de la stanga la dreapta): pe randul de jos Dana Botezatu (dania), Iuliana (iulianasb), Gabi Gomoi (gabi_cargo), pe randul de mijloc Zelma Ivan (zelma), Rodica Dumitrascu (rodik), Vlad (baiatul lui Sorin Borza), Mugurel Ilie (mugurel.ilie), Victor Anica (victoranica), Miruna Iancu (miruna), Soare Carmen Andreea (pitic), Alexandrina Nicolescu (alexandrina.nicolescu), iar pe randul din spate Tiberiu Buzdugan (tibi.buzdugan), Alex Anton (anta), Petru Enoiu (petreu), Paul Dumitrescu (mnu_pd), Alex Crangus (alexcr), Sorin Borza (sorin.b), Sorin Stan (wanderlust) si Alexandru Popa (alekstar)

Si acum sa imi clatesc putin ochii cu panoramele catre Iezerul apropiat.

Vedere de la Cerdacul Stanciului spre Varful Papusa din Muntii Iezer

Marele Grohotis - intrarea facila spre Poiana Inchisa prin stanga sus si intrarea spre Braul Rosu prin dreapta sus (fix central fiind singura portiune expusa din Braul Rosu unde este si placuta lui Anghelide)

Intrarea in Padina Lancii (teoretic firul principal, practic firul secundar pentru ca nu da intr-o caldare, ci imediat sub Poiana Inchisa)

Intrarea in Padina Lancii secundar (teoretic firul secundar, practic firul principal pentru ca da in caldarea cu marii pereti ai Lancii)

Mult doritul de mine Valcel al Cabanierului (deci pe aici este intrarea, target pentru anul viitor)

 

Umerii Pietrei Craiului - vedere spre intrarea aeriana pe brana diagonal stanga, apoi diagonal dreapta in sus pe la brazii aia pana pe muchie pana deasupra hornului vertical din dreapta sus

Umerii Pietrei Craiului - intrarea matematica fix pe muchie prin hornul din dreapta - cica nu are decat 2A (am si intrarea asta target pentru la anul)

Umerii Pietrei Craiului - vedere spre intrarea cea mai usoara pe valcel apoi pe brane de iarba la dreapta (cea pe care am facut-o cu Mugurel in vara, dar am inca restanta la jurnal, dar candva am coborat pe aici)

Dupa o pauza de masa in Saua Tamaselului, cu ochii atintiti la Umerii Pietrei Craiului, incepem sa ne retragem spre cabana, mai intai mergand spre stana din Tamasel, apoi pe curba de nivel pe Drumul Granicerilor.

Din Culmea Tamaselului se vede extraordinar abruptul vestic din aceasta parte a Craiului. Din pacate datorita defrisarilor efectuate nici nu stiu daca sa ma bucur sau nu - adica imi place ca se vede frumos Craiul si identific mai bine nemarcatele si continuarea lor pana in creasta, dar din pacate cu ce pret.

Vedere spre Umerii Pietrei Craiului, putandu-se usor vedea cele 3 optiuni de acces care urca diagonal in muchia centrala a Umerilor

Vedere spre Poiana Inchisa (pata aia verde de sus de sub creasta), cu cele doua fire ale Padinei Lancii care se unesc jos in padure

Vedere spre Braul Rosu plin de jnepeni care serpuieste abruptul Craiului din Poiana Inchisa pana in Valea Urzicii

Pe drum pana la cabana nu-mi place deloc traseul din multiple motive: este frig afara si nu am putut sa ma hidratez ca imi ingheata apa in gura, din acest motiv nu am putut nici sa mananc cine stie ce si-s lesinata de foame si traseul nu are pic de adrenalina si nu ma incanta deloc.

Apus spre muntii Iezer-Papusa vazut din drumul spre cabana Valea lui Ivan

Sambata seara a urmat un seminar tinut de Mugurel despre nemarcate: riscuri asumate, accidente, organizatori, participanti cum va inscrieti in ture pe nemarcate (ce criterii luati in calcul, ca mai sunt si organizatori dusi cu capul cum era Gabi din Brasov). Discutii lungi, nu pot sa zic ca am aflat ceva nou pentru mine, doar ca dupa discutia cu riscurile mi-am jurat ca o sa fiu si mai selectiva decat oricum eram in alegerea coechipierilor sau participantilor la tura in astfel de trasee.

Din prezentarea participantilor am ramas doar putin uimita sa vad cat de putini mergeau de mult timp pe munte, restul mergeau de maxim 5 ani pe munte si deja erau pe nemarcate iarna - ceva care in capul meu nu prea se potriveste, pentru ca nu ai timp efectiv cand sa acumulezi experienta ca sa analizezi obiectiv riscurile si sa iei deciziile cele mai corecte in cunostinta de cauza.

Acum ca tot se incheie sezonul de caldura si vine zapada cu pasi repezi, pot spune cu mana pe inima ca chiar sunt impacata si cu mine insumi, si cu venirea iernii, ca nu mai am targeturi de marile trasee de facut anul asta. Mi-am atins mult doritele Ace si Arpaselul, asa ca acum chiar pot sa vina marii nameti si marile avalanse, ca eu chiar nu am nimic de regretat. Am numai amintiri frumoase din care sa ma bucur si care sa ma motiveze sa visez la noi targeturi pentru la anul.