Incercand sa cucerim lacul Urlea - 9 noi. 2013

Iar nu am reusit sa stau acasa, desi ziceam ca gata we asta chiar stau in Sibiu si ma duc doar asa pe langa casa putintel la relaxare. Cum poti sa stai la relaxare cand este vreme atat de buna si in Fagarasi inca nu este zapada?! Si cum in zona Urlea nu fusesem nicioadata si imi doream foarte mult sa vad si eu locatia fostei Cabane Urlea, am zis ca este ocazia ideala pentru o asemenea incursiune. Doar ca, ramasesem cu amintiri de cand ma fermecase in anii trecuti Lacul Urlea, asa ca vroiam musai sa ajung si la lac, dar nu venind pe creasta, ci venind de jos de la fosta cabana.

Bag documentare pe harta si il intreb pe Florin Fratu (userul multi pe carpati) cum imi recomanda traseul. Mai aveam eu si alti specialisti in Fagarsi de interogat, dar daca Florin mi-a raspuns atat de clar si de succint, am fost mai mult decat perfect lamurita. El a facut multe remarcari in Fagarasi si stia la perfectie starea marcajelor si a traseelor (cu mici decalari temporale din teren). Cert este ca din cele 3 trasee care pleaca din Breaza spre fosta Cabana Urlea imi spune fara sa ezite ca imi recomanda urcarea pe la Coltii Brezei si nu ma sfatuieste pentru traseul pe Valea Brezcioarei din cauza exploatarilor forestiere care au distrus mult drumul si poteca, traseul fiind practic impracticabil. Despre Valea Pojortei nu stie insa mare lucru, asa ca ma ofer pe post de cobai sa ii ofer informatii proaspete din teren, asa ca iau acest traseu in calcul ca solutie pentru traseul de intoarcere.

Plecarea in traseu o facem deci din satul Breaza si pana la urma decidem sa urcam pe Coltii Brezei, cu plecare de la Manastirea Breaza. Nestiind exact pe unde incepe traseul am facut "imprudenta" sa trecem prin curtea manastirii (care e "proprietate privata"). Cand am spus celor de acolo unde vrem sa mergem, in loc sa dam de niste oameni binevoitori ca la manastire, ei s-au apucat sa ne alunge, spunandu-ne sa plecam de acolo, ca nu de acolo incepe traseul, ca este proprietatea lor acolo, ca sa nu ne mai intoarcem pe aici, ca nu avem voie, ca .....cvtftjhioniomoifukl !!!

Trecem de manastire, auzindu-se in departate latratul cainilor si boscorodelile popilor care tot nu intelegeau cum de nu intelegem noi ca nu avem voie in curtea manastirii (din punctul meu de vedere este curtea Domnului, nu a manastirii lor!).

Incepem sa urcam pe muchia cu Coltii Brezei care pleaca fix din spatele Manastirii Breaza si duce abrupt in cateva minute la urmele Cetatii lui Negru Voda. Minunatie de ziduri vechi de secole. Daca intram prin traseu pe unde ma trimiteau popii din nu stiu ce forestier, ratam cetatea.

Cetatea lui Negru Voda a fost construita fix pe muchia muntelui, si mai bine zis in lungul acesteia. Noi a trebuit practic sa escaladam si sa descataram o parte din zidurile acesteia ingropate sub pamant, asfel incat parcursul este destul de anevoios si tot ne strecuram prin urmele ramase de la cetate. Mai mergem pe muchie in lungul unei poteci si apoi din dreapta vine un drum de TAF care urca puternic in sus si in lungul caruia intalnim si marcajul bun. Urcam abrupt, dar abrupt rau detot pe forestierul asta. Nu credeam ca poate urca atat de abrupt un forestier, dar uite ca se poate. Traversam Poiana Coltului si continuam forestierul abrupt ca pe acoperisul de la casa, intersectand binenteles stanga/dreapta tot felul de alte drumuri, drumulete si drumusoare de exploatari forestiere.

Se termina forestierul, intram pe nesimtite pe poteca normala de munte care da sa urce spre fosta Cabana Urlea, dar poteca asta deocamdata urca spre cabana prin coborare. Acum inteleg de ce se facea atata pana la cabana, ca de fapt urc mult mai mult decat diferenta de nivel de pe harta, urc si ce cobor de nu stiu cate ori, ca poteca pe la Cabana Turnuri.

La un moment dat, cand intersectam marcajul care venea din Valea Brezcioara, intram direct in exploatarea foerstiera si incercam sa "innotam" prin ea: busteni cazuti, las' ca-i sarim, pamant ramat, las ca ne cataram pe el, dar la faza cu multe crengi de brad in care te afunzi pana la genunchi ne depaseste problema. Eu reusesc sa ma catar pe un mal si sa regasesc poteca, ceilalti innoata prin crengi pe post de caiac. Pe aici pe undeva cica era si un izvor odata, dar la ce-ti trebuie izvor cand cabana este parasita si in paragina de ani de zile, iar lemnul se exploateaza in voie aici. Evident ca este sters de pe fata pamantului bietul izvor. Simtind ca nu mai este mult pana la cabana eu o tai in sus si pana ajung si coechipierii mei mai fac niste poze la fosta Cabana Urlea

Cabana Urlea parea mica si cocheta si cred (sper!) ca a adapostit multa voie buna si cantece de munte. Pacat ca am ajuns sa o cunosc intr-o asemenea forma de degradare avansata. Cumva simt ca Fagarasii ar avea nevoie de mai multe cabane, mai ales ca pe sud nu sunt mai deloc cabane (sau poate nu stiu eu de ele).

Si pe tocul usii la una din camerele parasite din cabana trona grandios aceasta afirmatie:

... no comment, perfect adevarat: romanii au in general o problema cu curatenia, nu numai curatenia din munti

In poiana Cabanei Urlea ne punem la un mic dejun tardiv si bagam in noi tot ce se poate. Eu imi inaugurez sandwich-ul cu quinoa si usturoi, numai ca am pus mult usturoi si ma doare stomacul de la el, asa ca il linistesc cu niste ceai cald, din care suge ca sugativa si Dedexu. Pe la 11.15 a.m. pornim mai departe spre ceea ce speram noi sa fie Lacul Urlea, in conditiile in care vroiam sa ne intoarcem in aceeasi zi inapoi la masina si inapoi acasa la Sibiu.

Lasand in urma fosta Cabana Urlea incepem sa urcam pe marcaj in sus spre Varful Mosu, o portiune a acestui traseu sau poate toata culmea fiind denumita Sleaul Mosuletei.

Si pentru ca ma bucuram foarte tare ca am iesit din padure si vom avea si noi panorame, iesirea din padure o sarbatorim printr-o intrare in jnepeni si o mica lupta, asa de control, cu plantele incapatanate care vor sa iti bareze trecerea cu orice pret.

Dedex avea un clopotel la rucsac care suna mereu, asa ca eu o tai in fata ca sa iau distanta de clopotelul rasunator si sa pot sa ma uit mai linistita la peisajele inconjuratoare.

Vedere din Sleaul Mosuletei spre ceea ce cred eu ca pe harta corespunde cu Plaiul Scarisoarei

Cum iesim din padurea de jnepeni si ajungem in culmea muntelui (lata rau culmea asta!), mi se pironesc ochii intr-un refugiu. Eu stiam ca de sus de la Lacul Urlea vazusem un refugiu jos in vale si ca urmare am crezut ca asta este refugiul respectiv. Ma tot uit pe harta, ma tot misc prin teren sa vad daca recunosc ceva, dar pana la urma ma gandesc ca mai avem de mers si ca asta este un refugiu suplimentar, despre care nu stiam.

Refugiul din Sleaul Mosuletei este montat fix sub Varful Mosu si are panorama directa spre refugiul care se vede sus in Muchia Sambetei si spre cel din Plaiul Scarisoarei (acum vad ca in fiecare muchie nordica au fost puse refugii).

Vedere din Sleaul Mosuletei spre ceea ce cred eu ca pe harta corespunde cu Piscul Somnului (undeva in stanga fiind Varful Urlea si pe muchia din spate Varful La Cheia Bandei si Cataveiu)

Dupa ce ratacim poteca foarte slab conturata, in ciuda marcajelor din ani in pasti, ne indreptam spre o sa in stanga care pare sa urce spre un nou platou al muchiei noastre, dupa depasirea pe dedesupt a Varfului Mosu.

In poza de jos si cea de sus se vede traversarea pe fata nordica pe sub Varful Mosu

Iesim in sfarsit sus in muchie, bine vorba vine muchie, ca este dita mai platoul si observam bifurcatia spre Curmatura Zarnei. Incep sa mi se limpezeasca lucrurile in cap si sa imi dau seama cam pe unde suntem: eram ca sa zic asa foarte departe de Lacul Urlea si, cum vantul ne batea din fata, inaintam si cu o viteza supersonica aproape egala cu zero.

In spatele nostru am lasat Varful Mosu si ne-am indrepat spre Varful Urlea, teoretic existand o bifurcatie care inainte de caldarea cu Lacul Urlea ar face o scurtatura in acea directie (teoretic pe acolo vroiam eu sa mergem la Lacul Urlea, fara a ajunge pe varful omonim, dar orele fiind inaintate cam suspin a retragere).

Vedere din urcarea spre Varful Urlea spre Curmatura Zarnei

Vedere din urcarea spre Varful Urlea spre Varful Leaota (unul din varfurile alea de acolo)

Vedere din urcarea spre Varful Urlea spre caldarea lacului omonim (aia mare de sub creasta) si Varful Iezerului

Vedere din urcarea spre Varful Urlea spre muchia care hat departe se infige in creasta principala a Fagarasilor

Cand ajungem noi sa zarim macar caldarea care adaposteste Lacul Urlea, orele pranzului bateau spre 14, asta insemnand inca 3 ore de lumina si noi aveam drum destul de lung de intoarcere. Vantul batea amenintator din fata, pe mine ma enerva la maxim ca nu mai eram in stare sa fac mai nimica si ma storcea efectiv de toate puterile, iar coborarea si apoi urcarea inapoi daca ne-am fi dus la lac ne lua vreo 2 h mers sustinut. Deci clar acest traseu este de facut la 2 zile, la o zi si fara bagaj este alergat si nu ai timp sa te bucuri de peisaj. Undeva sub caldarea Lacului Urlea vad si refugiul de care imi aminteam eu, deci nu m-am sclerozat chiar detot, doar ca am incurcat putintel oalele/ caldarile montane. Ne bagam undeva intr-un sant sa mancam cate ceva, vantul batand destul de turbat in afara fortificatiei noastre naturale. Zgribulim bine, inghitim mai mult in sec ce aveam de mancare si plecam val-vartej la vale inapoi spre Cabana Urlea.

Pe coborare am marea surpriza de a nu ma durea genunchii, desi am simtit eu ceva junghiuri, dar mi-am pus cuminte genunchierele si am mers incet sprijinindu-ma in bete. problema este insa ca de la bocancii cu talpa rigida folositi mult pe teren dur (cele cateva stanci?!), mi s-au transmis niste socuri nu tocmai amabile in coloana la zona lombara care ma doare de mor. Imi amintesc ca aceleasi dureri le-am avut si anul trecut cu plasticii in picioare, pentru ca nu stiam ca nu era zapada la Cabana Suru si eu plecasem echipata pentru marile zapezi. Asa ca acum trebuie sa ma tot opresc ca sa mai mi se calmeze durerile pana ce Mihaela, vazand ca ma chinui cu spatele, imi da bocancii ei si ea se sacrifica cu ai mei. Pana la finalul turei mi-a trecut durerea de spate (deci era de la talpa rigida a bocancilor) si mi-am revenit admirabil, doar ca am scransit ceva din dinti.

Coborarea finala am facut-o de la fosta Cabana Urlea pe Valea Pojortei. Valea incepe cu o coborare mai abrupta decat orice traseu marcat facut vreodata de mine, cred ca si Sistoacele ce coboara din Acele Morarului erau mai blande ca inclinatie. Panta asta de coborare pe care mergeam noi cred ca depasea lejer 45 grade, iar poteca la inceput cobora chiar in jos, abia apoi indulcindu-si panta cu ceva serpentine. Noi am ales sa coboram pe acolo stiind ca Dragos stia ceva de un drum forestier care duce fix sub cabana - asta insemnand ca dupa ce am ajuns in firul vaii, am mai mers in lungul apei, pe intuneric pret de cel putin o ora ca sa ajungem la acel forestier. Dar ghidati de indemnul ca "forestierul ajunge pana sub cabana" (indemn care devine lait motivul turei noastre nocturne pana la masina), am tot sperat sa se intample forestierul acela mai repede. Si cand in sfarsit s-a intamplat forestierul, ne-am trezit cu un zid de busteni de 5-6 metri pus transversal pe tot drumul ca sa nu se treaca cu masinile si a trebuit sa il escaladam pe la extremitati. Am fost insa rasplatiti in satul Breaza cu o ciorba pe cinste la pensiunea facuta cica de cei care detin darapanatura de Cabana Urlea. Am ajuns inapoi in Sibiu mult prea tarziu pentru alte planuri si am adormit fericita cu torsul pisicii la picioare.