Cheile Rametului - 6 august 2011

Dupa indelungi parlamentari, joi inca nu reusisem sa ma hotarasc unde sa merg in week-end. Imi tot doresc de un an de zile sa ajung in dragii mei Bucegi, ca mergeam des inainte acolo, dar acuma pare-se ca nimeni nu mai este interesat de acest masiv muntos. Suspin un pic cand joi vad o propunere pe sfatulmuntilor pt. Sureanu, dar imi revin imediat cand imi amintesc ca am ratat iezerul Sureanu din spatele cabanei omonime. Totul pare aranjat ca pe roate, pana ce, spre seara, imi spune Alin ca nu mai avem cu ce masina sa mergem si drumul spre Sureanu stiu si eu cat de prost era. Vineri dimineata ne mai ramane doar varianta sa mergem cu Mihaela in Cheile Rametului, la manastire si in chei. Si uite asa am reusit eu sa ajung in chei, desi nu fusesem niciodata si desi nici macar nu imi propusesem.

Plecam vineri seara si ne campam pe intuneric intr-o poienita langa cabana Cheile Rametului, a doua zi de dimineata ne ducem la manastire, iar pe dupa-masa ne pregatim cu foc sa mergem in chei, in marile si teribilele si involburatele ape mari cu care ne ameninta toata lumea. Costumele de baie sunt pe noi, haine minimul cu putinta ca sa nu udam mai mult decat este nevoie, unii in sandale, eu in cizme de cauciuc, fiecare cu ce are.

Pana una alta, in drum spre chei, ne oprim la fotografiat mici casute motesti cu acoperisuri din paie.










La terminarea satului Valea Manastirii incep sa se zareasca stancariile din cheile Rametului, iar valea se transforma pe nesimtite, concentrandu-se spre cheile inguste si balacite de apa.

Odata intrati pe vale, lucrurile decurg normal, pe lateralul stancii sunt infipte in perete scoabe de maini si de picioare, probabil pt. cand este apa mult mai mare. Mergem pe aceste scoabe si sper in gandul meu ca asa vor fi dotate si pasajele mai dificile.

Mergem prima bucata din chei sau din vale, apoi, peste apa, se vede un marcaj indicator care ne spune ca pe acolo se urca in brana Caprelor, pt. cei ce vor sa ocoleasca cheile pline de apa.

De pe brana Caprelor vom cobora insa la intoarcere pt. a reveni in acest punct de bifurcatie din chei

Continuam in lungul apei, jucandu-ne deocamdata pe scoabele rezistente si bine infipte in perete, o adevarata desfatare sa te plimbi pe un traseu atat de bine amenajat.

Pe scoabe sus, pe scoabe jos, pe dedesupt este apa, apa inca este mica

In scurt timp ajungem si la marele portal si de acolo incepe practic partea cea mai frumoasa a cheilor.

Portalul vazut in sensul de mers, ocolindu-se pe undeva prin stanga ca sa nu se treaca prin apa

Mihaela, eu si cu Raluca langa portalul din chei (nu am vrut noi sa facem scara magarului, asa a iesit !)

Depasind portalul, apa incepe sa creasca si mersul pe stanca incepe sa devina o mica mare aventura. Primele portiuni de stanca vor fi mai profilate, cu prize mari si inca cu scoabe, dar mai incolo stanca devine mai neprimitoare, iar un cablu antic, vechi si de demult incepe sa constituie singura legatura cu lipsa contactului cu apa.

Unii merg pe sus, Mihaela curajoasa incearca temperatura apei

Se merge inca pe stanca, in spate observandu-se portalul lasat in urma, iar apoi incepe portiunea de chei incovoiate, unde lantul este sfant cica.

Suntem cu totii foarte extaziati de aceasta trecere pe cablu, mie mi-a fost putin teama pt. ca nu vroiam sa cad in apa si sa se ude aparatul foto, asa ca am mers ca pisica pe tabla. Mai departe stanca quai-verticala se mai domoleste si este usor.

Catalin la depasirea unui mare bolovan care se poate ocoli prin stanga lui

Amenajarile cam pana aici au tinut, mai departe, la libera alegere prin apa, si si mai departe exista o varianta cu un cablu suspendat, dar care este atat de lasat in paragina, incat nici nu reusesti sa ajungi la el si riscul caderii in apa este mult mai mare decat riscul de a merge incet prin apa, cu apa numai pana la brau.

Cam toata lumea o ia prin apa, mare, mica, mijlocie, cu un bat cu care sondeaza terenul in caz de prea mare adancime. Este cel mai practic prin apa, este recisoara, te uzi un pic, dar macar nu cazi si nu te lovesti de undeva de sus de pe stanca neamenajata.

Dupa aceasta zona cu stanca in surplomba valea devine din ce in ce mai usoara, se mai trece de cateva ori prin apa, apa mica, dar nu mai exista nici amenajari, nici un traseu clar, ci este pe undeva pe aici, pe unde vrea fiecare.

Si pt. ca eu am avut cizme de cauciuc in picioare, in lipsa de sandale, fenomenul clasic a fost acela al scurgerii repetate a apei din cizma. Cizmele imi tineau cald chiar si atunci cand imi intra apa in ele, dar apa restanta incepea sa-mi clipoceasca inauntru si devenea enervanta la mers.

Din cand in cand trebuia sa adopt metoda de scurgere a apei din cizme fara sa le scot din picioare. Alin a tinut neaparat sa imi faca poza asta memorabila cu scursul apei din cizme, a fost ideea lui.

In curand se termina cheile, se termina valea si incepe traseul sa urce spre brana Caprelor care merge pe un versant al cheilor (de acolo de sus dadeau turistii ne-experimentati bolovani jos in chei, asa ca mare atentie -nu te ia apa, dar iti vine un bolovan in cap).

Alin si Raluca in urcare spre Brana Caprelor - inca in costume de baie

Brana serpuieste mai mult pe curba de nivel, pe alocuri fiind dotata cu cabluri, urca prin valcele, coboara prin alte hornuri, dar nu este deosebit de expusa. Jos spre vale sau spre chei sunt destui de multi copaci, asa ca ma gandesc eu ca chiar daca e sa cazi, apai te opresti in vreunul din miile de copacei pe acolo.

Trupa mergand pe curba de nivel frumos inainte, iar mai jos pozele care mi s-au facut cu forta

Mihaela chiar insista sa ii dau aparatul sa imi faca poza

Vrand nevrand ma aleg cu ceva poze reusite, in ciuda luminii pretentioase din acea zona.











Mai departe, continuam pe langa peretele de stanca, mai dam de un cablu, mai dam de un punct de belvedere, este foarte frumoasa brana, ca sa zic, merita facuta macar o data in viata, are panorame superbe spre chei si spre peretii de stanca asemanatori celor din Crai, e abrupt, e putin expus, ai ceva adrenalina, dar este scurta rau, intr-o ora s-a terminat.

Raluca pozeaza mereu, noroc ca de data asta nu este in copac ca in alte poze 

Mihaela si Raluca pe undeva pe brana Caprelor - cred ca trebuia sa zic doua capre pe brana Caprelor 

Brana merge pe portiunea aceea verde impadurita si iese in fata intre cele doua moate de stanca printr-un hornulet mic si ingust

Vedere spre satul Cheia (invizibil de fapt) si spre portiunea de brana parcursa (brana vine dintre cele doua moate de stanca despicate din fundalul pozei)

Spre final brana se domoleste, asa cum se vede si in ultima poza, apoi cand zici ca mai ai putin si s-a terminat, te trezesti in varful unui mot de stanca de unde un cablu coboara vertiginos intr-n horn. Mai mergi putin, regrupezi si urmeaza hornul final de coborare inapoi in chei la locul de bifurcatie mai devreme amintit.

In poza de jos si cea de sus este Tudor coborand pe cablul din horn

Iar in poza de jos, dupa ce am ajuns in chei, cam asa se vede din alta perspectiva 

Hornul coborator vazut mai inainte de sus, acuma de jos nu mai arata a horn, e doar o poteca normala cu cabluri

Dupa ce iesim din chei deja incepe sa se lase seara, este racoare, asa ca eu o iau mai la pas alert spre masina, ca doar mai avem dita' mai drumul forestier de parcurs. Colegii insa, ce se gandeste Raluca ea sa faca, sa se mai balaceasca in apa, drept pt. care, tot cocotand-se pe niste bolovani, la un moment dat se gandeste ea sa sara si sa se loveasca. Logic ca nu mai stiam eu de ce veneau asa de greu inapoi la masina.

In a doua noapte doamna de la cabana ne-a pus sa ne mutam corturile mai departe in alta poienita, pe motiv ca e terenul maicilor de la manastire si nu accepta corturi acolo in timpul zilei. Ghinionul insa a fost acela ca am pus corturile peste niste crengi taiate din radacina, care pe timpul noptii au intepat fundul de cort care acuma la ambele mele corturi este rupt. Si de acum inainte cu siguranta ii voi intelege pe cei care pun cortul inainte de inserat, desi noi montaseram corturile ziua, dar am fost chiori.

La Trei Pasi de Moarte si lacul Capra - 31 iulie 2011

Sambata ma duc la Raluca sa ne uitam la un film, asa ca declaram ca duminica, oricum ar fi vremea, dam o fuga pana la Balea si facem o tura ceva pe acolo. Duminica dimineata plecam din Sibiu, oprim la manastirea Cartisoara, apoi pe la orele amiezii o luam la deal pe Transfagarasan. Cum eu si Raluca ne gandim telepatic la aceleasi ture de obicei, fara sa vorbim amandoua visam cumva ceva legat de lacul Capra, deci este foarte clar ca traseul trebuia sa includa si malul lacului Capra. Ca sa nu urcam chiar de la Balea pana in saua Capra si sa ajungem prea repede, complicam putin traseul si lasam masina la intrarea in valea Fundu' Caprei si incepem sa urcam spre refugiul de sub Fereastra Zmeilor, cu gand de Trei Pasi de Moarte, Fundu' Caprei si abia apoi lacul Capra.

Pe firul vaii Fundu' Caprei urcam foarte repede, suntem foarte flamande de miscare si nici nu ne dam seama cand castigam altitudine, dar ne vom mira foarte la sfarsitul zilei, cand vom cobora pret de vreo 2 ore ce urcam acuma pe nerasuflate. In fata noastra se desfasoara toata creasta Vartopel-Arpasel si iarasi incep sa ma gandesc sincer, daca oare nu oi fi si eu in stare sa merg vreodata pe acolo la catarare si rapeluri.

Cu privirile atintite in sus spre creasta Vartopel-Arpasel

Unii deja coboara, in timp ce noi abia ne-am inceput tura, poate ei or fi de departe, noi suntem langa casa

Ajungem la refugiul nou de sub Fereastra Zmeilor, refugiu aflat la vreo 10 metri de refugiul vechi, inca existent. Si pentru ca am aflat multe despre aceste noi refugii din Fagarasi, incercam si noi sa deschidem usa si sa vedem cum arata inauntru, dar ioc, zgaltaim usa si nimic, ne uitam la ea poate are vreun sistem de deschidere si nu ne prindem noi, nu vrea si basta, poate suntem noi nemancate, dar chiar asa amandoua nu putem deschide usa ?! Nu ! Ne multumim sa ne zgaim pe geam ca sa vedem ceva, adica nimica, si imi doresc sa nu am nevoie sa dorm vreodata in aceste noi refugii, ca poate fac un bivuac pe afara ca nu pot sa le deschid usa !? Ma uit insa plina de sperante la refugiul vechi, si ma bazez pe usa lui care-mi va fi deschisa intotdeauna. De fapt aia nu prea cred ca se poate inchide vreodata !

De la noul si vechiul refugiu de sub Fereastra Zmeilor alegem sa urcam pe La Trei Pasi de Moarte, dar nu prin Fereastra Zmeilor, unde urca traseul marcat si se termina si pasajul interesant, ci la capatul dinspre vf. Arpasu Mic. Neavand poteca, dibuim un valcel care iese printre stanci pe acolo si hotaram sa urcam drept in sus pe el.

Raluca urca foarte bine pe un valcel atat de abrupt pentru o fata care nu a mers pe trasee nemarcate. Tot urcand, niste unii care tocmai parcurg zona La Trei Pasi de Moarte se uita ciudat la noi, neintelegand de ce suntem noi asa pe jos si ei sunt pe sus, si drept rasplata ne dau si cu ceva pietre la vale in cap. Urlam la ei, dar nu par sa se sesizeze. Ajungem pana la urma cu bine in creasta si ne pregatim sa ne dam pe cabluri. Din pacate mi s-au parut prea usoare pasajele acuma, nici macar expuse nu mi s-au mai parut, sau poate s-a latit poteca de cand am fost eu prima oara pe aici acum vreo 6 ani cu Cezar, Sorinescu &co, in prima si ultima mea incercare de a face creasta Fagarasilor integral. Coboram prin pasajul denumit la Trei Pasi de Moarte.

Raluca la inceput sta mai incet sa imi faca poze si eu ei, dar pe urma se plictiseste si o ia inainte si o mai prind abia prin Fereastra Zmeilor. Asa ca raman singura sa fac poze la moatele de stanca si la cabluri (daca se vad cablurile in poze).

In poza de sus se poate vedea toata valea Fundu' Caprei vazuta din pasajul La Trei Pasi de Moarte si acolo jos in caldare mic si rosu si mic si alb se vad refugiile pe langa care am trecut mai devreme.

In Fereastra Zmeilor stomacul imi face figuri si cere rasplata pt. cat am urcat pana aici, asa ca Raluca ma indoapa cu mancare si cu una din miile ei de prajituri foarte bune.

Apoi facem o tona de poze ca sa ne vedem si noi doua si Fereastra Zmeilor si daca s-ar putea sa nu intre nici stalpul in poza, dar toate combinatiile dau eroare si stalpul va ramane in poza ca dovada a traseului marcat.

Din Fereastra Zmeilor imi aminteam o curba de nivel putin urcatoare spre monumentul Alpinistilor de langa lacul Capra, dar nu, mai intai coboram mult detot ca sa ajungem sub peretele crestei si abia apoi va veni curba de nivel si abia apoi urcarea la lac.

Traversarea pe sub creasta Vartopel-Arpasel: varianta de iarna-vara 

Vedere spre varful Arpasu Mic din urcarea prin Fundu' Caprei pe sub creasta

Fundu' Caprei vazut din alt unghi (asa se numeste valea, nu sunt capre in poza)

Urcarea din Fundu' Caprei spre monumentul Alpinistilor de langa lacul Capra (mi-a placut mie perspectiva asta, de' am pus-o pe Raluca sa ma pozeze)

Apoi pe nesimtite parca dupa colt apare lacul Capra si in cateva minute ajungem pe malul lacului. Dar pe malul lacului ce sa fie, frig mare. Ca sa fie setul complet vine si nitica ceata de umple toata caldarea Capra, ca pe la Balea probabil ca ii bagase pe toti in ceata si acuma traversase si creasta si cobora spre sud. Ne imbracam cu toate hainele care le avem cu noi, dar totusi este iulie, este luna de vara, nu ne-am luat haine chiar ca iarna, dar in fine, bagam pe noi tot ce gasim prin rucsaci.

Stam pe malul lacului acuma sa si mancam ce mai avem prin traista, in speranta ca poate se duce ceata si poate se face automat mai cald, dar nu, ceata se mai duce in valuri, cum vrea ea, dar frigul ne-a intrat in oase si pana nu ne vom pune in miscare, nu o sa ne incalzim.

Eu cu Raluca la lacul Capra (n-a vrut de nici o culoare sa intre tot lacul in poza)

Apoi ca printr-o minune, cand ne pregatim sa coboram, se duce ceata si incepe sa apara si soarele pe partea sudica, asa ca vom avea o coborare scaldata de razele soarelui. Trecem de monumentul Alpinistilor si continuam coborarea pe marcaj spre cabana Capra.

Taman bine ce gandeam ca nu avem mai mult de o ora de coborat pana la masina, dupa ce depasim monumentul Alpinistilor, incepe o coborare in gat, de' sa-ti dai toate gleznele peste cap. Faina coborarea, extraordinar traseul si peisajul si tot, dar nu reuseam sa inteleg de ce facem 2 ore pana la masina.

Coborarea se face foarte frumos avand privirea mereu atintita spre varfurile Arpasu, Buda si Museteica, motiv pt. care nu ne suparam ca s-a ridicat ceata.

Cam pe la jumatatea traseului avem surpriza sa vedem si capre negre dupa care ne lungim gaturile pana ce patrupedele se hotarasc sa se duca de partea cealalta a muchiei. Nu credeam sa vad aici in zona Transfagarasunului capre negre, dar adevarul este ca aglomeratia, agitatia si forfota sunt pe o raza mica in jurul soselei, iar aici sus pe unde suntem noi nici macar galagie nu se aude, desi Transfagarasanul incepem sa-l vedem deja.

Curbele interminabile ale Transfagarasanului in zona Cotei 2000

Trecem la un moment dat de o curba a Transfagarasanului si tot incep sa cred si sa sper ca va apare imediat dupa colt si Fundu' Caprei cu masina noastra. Mai avem insa de coborat inca mult si bine pana ce ne apropiem aproape de cabana Capra la pret de una doua curbe de sosea.

In drum spre Fundu' Caprei, printre curbele Transfagarasanului

Cabana Capra vazuta din coborarea de la lacul Capra

Cand in sfarsit se termina traseul ne dam seama ca am cam facut doua ore de sus de la lac, motivul fiind in principal poteca abrupta pe care altfel ne rupeam gatul, sfarsitul ei fiind undeva in sosea, acolo unde toate masinile opresc la o cascada sa se pozeze negresit.









Buchetele de floricele albe si roz, in compozitie cu iarba si cu pietre