Cheile Rametului - 6 august 2011

Dupa indelungi parlamentari, joi inca nu reusisem sa ma hotarasc unde sa merg in week-end. Imi tot doresc de un an de zile sa ajung in dragii mei Bucegi, ca mergeam des inainte acolo, dar acuma pare-se ca nimeni nu mai este interesat de acest masiv muntos. Suspin un pic cand joi vad o propunere pe sfatulmuntilor pt. Sureanu, dar imi revin imediat cand imi amintesc ca am ratat iezerul Sureanu din spatele cabanei omonime. Totul pare aranjat ca pe roate, pana ce, spre seara, imi spune Alin ca nu mai avem cu ce masina sa mergem si drumul spre Sureanu stiu si eu cat de prost era. Vineri dimineata ne mai ramane doar varianta sa mergem cu Mihaela in Cheile Rametului, la manastire si in chei. Si uite asa am reusit eu sa ajung in chei, desi nu fusesem niciodata si desi nici macar nu imi propusesem.

Plecam vineri seara si ne campam pe intuneric intr-o poienita langa cabana Cheile Rametului, a doua zi de dimineata ne ducem la manastire, iar pe dupa-masa ne pregatim cu foc sa mergem in chei, in marile si teribilele si involburatele ape mari cu care ne ameninta toata lumea. Costumele de baie sunt pe noi, haine minimul cu putinta ca sa nu udam mai mult decat este nevoie, unii in sandale, eu in cizme de cauciuc, fiecare cu ce are.

Pana una alta, in drum spre chei, ne oprim la fotografiat mici casute motesti cu acoperisuri din paie.










La terminarea satului Valea Manastirii incep sa se zareasca stancariile din cheile Rametului, iar valea se transforma pe nesimtite, concentrandu-se spre cheile inguste si balacite de apa.

Odata intrati pe vale, lucrurile decurg normal, pe lateralul stancii sunt infipte in perete scoabe de maini si de picioare, probabil pt. cand este apa mult mai mare. Mergem pe aceste scoabe si sper in gandul meu ca asa vor fi dotate si pasajele mai dificile.

Mergem prima bucata din chei sau din vale, apoi, peste apa, se vede un marcaj indicator care ne spune ca pe acolo se urca in brana Caprelor, pt. cei ce vor sa ocoleasca cheile pline de apa.

De pe brana Caprelor vom cobora insa la intoarcere pt. a reveni in acest punct de bifurcatie din chei

Continuam in lungul apei, jucandu-ne deocamdata pe scoabele rezistente si bine infipte in perete, o adevarata desfatare sa te plimbi pe un traseu atat de bine amenajat.

Pe scoabe sus, pe scoabe jos, pe dedesupt este apa, apa inca este mica

In scurt timp ajungem si la marele portal si de acolo incepe practic partea cea mai frumoasa a cheilor.

Portalul vazut in sensul de mers, ocolindu-se pe undeva prin stanga ca sa nu se treaca prin apa

Mihaela, eu si cu Raluca langa portalul din chei (nu am vrut noi sa facem scara magarului, asa a iesit !)

Depasind portalul, apa incepe sa creasca si mersul pe stanca incepe sa devina o mica mare aventura. Primele portiuni de stanca vor fi mai profilate, cu prize mari si inca cu scoabe, dar mai incolo stanca devine mai neprimitoare, iar un cablu antic, vechi si de demult incepe sa constituie singura legatura cu lipsa contactului cu apa.

Unii merg pe sus, Mihaela curajoasa incearca temperatura apei

Se merge inca pe stanca, in spate observandu-se portalul lasat in urma, iar apoi incepe portiunea de chei incovoiate, unde lantul este sfant cica.

Suntem cu totii foarte extaziati de aceasta trecere pe cablu, mie mi-a fost putin teama pt. ca nu vroiam sa cad in apa si sa se ude aparatul foto, asa ca am mers ca pisica pe tabla. Mai departe stanca quai-verticala se mai domoleste si este usor.

Catalin la depasirea unui mare bolovan care se poate ocoli prin stanga lui

Amenajarile cam pana aici au tinut, mai departe, la libera alegere prin apa, si si mai departe exista o varianta cu un cablu suspendat, dar care este atat de lasat in paragina, incat nici nu reusesti sa ajungi la el si riscul caderii in apa este mult mai mare decat riscul de a merge incet prin apa, cu apa numai pana la brau.

Cam toata lumea o ia prin apa, mare, mica, mijlocie, cu un bat cu care sondeaza terenul in caz de prea mare adancime. Este cel mai practic prin apa, este recisoara, te uzi un pic, dar macar nu cazi si nu te lovesti de undeva de sus de pe stanca neamenajata.

Dupa aceasta zona cu stanca in surplomba valea devine din ce in ce mai usoara, se mai trece de cateva ori prin apa, apa mica, dar nu mai exista nici amenajari, nici un traseu clar, ci este pe undeva pe aici, pe unde vrea fiecare.

Si pt. ca eu am avut cizme de cauciuc in picioare, in lipsa de sandale, fenomenul clasic a fost acela al scurgerii repetate a apei din cizma. Cizmele imi tineau cald chiar si atunci cand imi intra apa in ele, dar apa restanta incepea sa-mi clipoceasca inauntru si devenea enervanta la mers.

Din cand in cand trebuia sa adopt metoda de scurgere a apei din cizme fara sa le scot din picioare. Alin a tinut neaparat sa imi faca poza asta memorabila cu scursul apei din cizme, a fost ideea lui.

In curand se termina cheile, se termina valea si incepe traseul sa urce spre brana Caprelor care merge pe un versant al cheilor (de acolo de sus dadeau turistii ne-experimentati bolovani jos in chei, asa ca mare atentie -nu te ia apa, dar iti vine un bolovan in cap).

Alin si Raluca in urcare spre Brana Caprelor - inca in costume de baie

Brana serpuieste mai mult pe curba de nivel, pe alocuri fiind dotata cu cabluri, urca prin valcele, coboara prin alte hornuri, dar nu este deosebit de expusa. Jos spre vale sau spre chei sunt destui de multi copaci, asa ca ma gandesc eu ca chiar daca e sa cazi, apai te opresti in vreunul din miile de copacei pe acolo.

Trupa mergand pe curba de nivel frumos inainte, iar mai jos pozele care mi s-au facut cu forta

Mihaela chiar insista sa ii dau aparatul sa imi faca poza

Vrand nevrand ma aleg cu ceva poze reusite, in ciuda luminii pretentioase din acea zona.











Mai departe, continuam pe langa peretele de stanca, mai dam de un cablu, mai dam de un punct de belvedere, este foarte frumoasa brana, ca sa zic, merita facuta macar o data in viata, are panorame superbe spre chei si spre peretii de stanca asemanatori celor din Crai, e abrupt, e putin expus, ai ceva adrenalina, dar este scurta rau, intr-o ora s-a terminat.

Raluca pozeaza mereu, noroc ca de data asta nu este in copac ca in alte poze 

Mihaela si Raluca pe undeva pe brana Caprelor - cred ca trebuia sa zic doua capre pe brana Caprelor 

Brana merge pe portiunea aceea verde impadurita si iese in fata intre cele doua moate de stanca printr-un hornulet mic si ingust

Vedere spre satul Cheia (invizibil de fapt) si spre portiunea de brana parcursa (brana vine dintre cele doua moate de stanca despicate din fundalul pozei)

Spre final brana se domoleste, asa cum se vede si in ultima poza, apoi cand zici ca mai ai putin si s-a terminat, te trezesti in varful unui mot de stanca de unde un cablu coboara vertiginos intr-n horn. Mai mergi putin, regrupezi si urmeaza hornul final de coborare inapoi in chei la locul de bifurcatie mai devreme amintit.

In poza de jos si cea de sus este Tudor coborand pe cablul din horn

Iar in poza de jos, dupa ce am ajuns in chei, cam asa se vede din alta perspectiva 

Hornul coborator vazut mai inainte de sus, acuma de jos nu mai arata a horn, e doar o poteca normala cu cabluri

Dupa ce iesim din chei deja incepe sa se lase seara, este racoare, asa ca eu o iau mai la pas alert spre masina, ca doar mai avem dita' mai drumul forestier de parcurs. Colegii insa, ce se gandeste Raluca ea sa faca, sa se mai balaceasca in apa, drept pt. care, tot cocotand-se pe niste bolovani, la un moment dat se gandeste ea sa sara si sa se loveasca. Logic ca nu mai stiam eu de ce veneau asa de greu inapoi la masina.

In a doua noapte doamna de la cabana ne-a pus sa ne mutam corturile mai departe in alta poienita, pe motiv ca e terenul maicilor de la manastire si nu accepta corturi acolo in timpul zilei. Ghinionul insa a fost acela ca am pus corturile peste niste crengi taiate din radacina, care pe timpul noptii au intepat fundul de cort care acuma la ambele mele corturi este rupt. Si de acum inainte cu siguranta ii voi intelege pe cei care pun cortul inainte de inserat, desi noi montaseram corturile ziua, dar am fost chiori.