Cu schiurile de tura prin Ciucas - 23 ian. 2010

Dupa multe negocieri si nehotarari, iau in final decizia cea grea si reusesc sa aleg intre Leaota si Ciucas: sa fie un schi de tura in m-tii Ciucas sambata. Plec cu Florin Chirila sambata de dimineata, cu gandul sa ajungem pana sub Tigaile Mari si, speram eu, sa urcam si un pic spre varful Ciucas.

Dar ca intotdeauna "socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ" ... de ce ? Pt. ca, desi ajungem in intersectia spre cabana M-tele Rosu pe la 9.30 a.m., incercam sa urcam fara lanturi ... esec total ! Renuntam, mergem sa lasam masina la Podul Berii, dar ... pauza .... nu avem unde, pt. ca sunt doar mormane de zapada, iar paznicul de la noua fabrica nu ne lasa sa ne parcam masina in ograda lui. Plecam de acolo cu buza umflata si ne intoarcem sa ne montam lanturile ca sa urcam totusi la M-tele Rosu. Pierdem timp cu fataiala in loc sa stam pe schiuri. In drum il culegem si pe Mihai Cernat cu prietena lui, un mare noroc pt. noi, caci vom avea nevoie la manevratul lanturilor. Urcam din nou spre M-tele Rosu, dupa 2 curbe spre M-tele Rosu sar lanturile, punem lanturile, dupa 2 m sar iar lanturile, reglam lanturile ... si uite asa, chestia asta s-a tot repetat de vreo 5-6 ori, pana am invatat si noi sa montam lanturile ca la carte si pana ce, intre timp, am ajuns si la destinatie.

In parcarea de la cabana ne montam pe schiurile de tura in varianta lor redusa de snow-blade-uri si plecam spre cabana Ciucas, urmand mai intai poteca ce pleaca de la M-tele Rosu si coboara mai apoi spre valea Berii.

In poza de jos si sus, poteca de la Muntele Rosu spre v. Berii

Este f. multa lume pe acest traseu, cred ca era vreun club ceva care se insira la propriu in toata lungimea lui pe toata poteca. Se uita cam ciudat la noi care urcam cu schiurile in picioare, drept pt. care pieile de foca ale lui Florin cedeaza la un moment dat si trebuie suite schiuletele pe rucsac. Schimbul mijloacelor de locomotie se face la Fantana lui Ioan, unde bem si un ceai fierbinte din termos si apoi ne inhamam la urcusul final spre platou: Florin cu schiurile in carca, eu ma incapatanez sa urc cu ele in picioare (desi mi-ar fi fost mai usor cu ele pe rucsac).


Spre marea mea surprindere urcusul dureaza mai putin ca alte dati. Desi merg mai incet decat Florin, cert este ca ma uit pe cer, vad ca se insenineaza si ma gandesc cat de frumos trebuie sa se vada Culmea Tigailor ... si cu gandul asta in cap urc cu inversunare. Privelistea care ni se deschide de la cabana Ciucas spre culmea Tigailor este exact doza de care aveam nevoie ca sa infrunt gerul si viscolul de pe platou.

De privelistea asta nu ne bucuram insa numai noi, ci este forfota multa si toti au ca tinta sa urce macar pana la cabana Ciucas.


Situatia la cabana Ciucas este destul de increzatoare, in sensul ca vechea cabana de lemn care inca mai era asta vara a fost mai nou demolata (ceea ce imi displace totusi suficient de mult), dar in locul ei se construieste o cabana noua din zidarie, care pare sa aiba niste proportii arhitecturale destul de modeste. Seamana oarecum cu noua cabana din Malaiesti care se integreaza bine in peisaj.


De la cabana Ciucas ne hotaram sa mai mergem inspre Tigai, desi vf. Ciucas nu se vede dat fiindca este inca in ceata, dar primele formatiuni stancoase din aceasta culme se vad si sunt de-a dreptul hipnotizante.

Maiestoasele Tigai se ridica semete din marea de nori care incepe sa se imprastie, a.i., evident, cand incepem noi sa coboram, se insenineaza perfect.

Tigaile Mari si drumul spre varful Ciucas (care este inca in ceata)

Afara sunt minus foarte multe grade, reusesc cu greu sa scot aparatul si mai ales mana din manusa ca sa fac cateva poze, dar cel mai greu este sa bag mana inapoi in manusa, pt. ca manusa practic ingheata din momentul in care fac eu poza si pana bag mana inapoi.


Aproape de culmea Tigailor, Florin, din cauza ca nu ii functioneaza pieile de foca la capacitate maxima, nu mai urca pana sub culme, asa ca eu purced singura mai departe, macar sa am perspectiva ascendenta cu marile conglomerate. Soarele mai iese din cand in cand de dupa nori, gerul musca cu foc din obrajii mei, ma stradui sa mai ridic fularul pe fata, regret ca nu m-am indeletnicit sa-mi pun cagula, dar acuma e prea tarziu sa mai fac schimbarea in mijlocul gerurilor naprasnice, ma incapatanez sa scot doar mana cu manusa interioara din supra-manusa si sa fac poze.

La intoarcere parcurg pe schiuri zone acoperite cu zapada pufoasa, zone care acum juma' de an erau acoperite de un lan de branduse in care te cufundai aproape cu totul.

Coborarea de la cabana in jos pe vale o facem f. repede, scoatem pieile de foca, blocam legaturile si ii dam bice prin pulvarul usor care acopera traseul. Valea este numai buna de coborat, mai ales ca are suficienta inclinatie cat sa aluneci in pulvarul mare si destul de greu (nu ca traseul de coborare de la Diham, prin care nu am reusit sa alunec de nici o culoare).

Sooooo ................................ in action

Vedere spre Tigaile Mari din drumul spre Muntele Rosu

Ultima strigare la cabana Muntele Rosu pe-nserate

Si nu in ultimul rand, ...

... doi prieteni pe care i-am cunoscut pe valea Berii ... eu pe ei si ei pe mine. Evident vroiau de mancare, privirea lor tandra catre mine nu era o dragoste sincera la prima vedere.

La cabana Malaiesti - 16-17 ian. 2010

Iarasi am fost in Malaiesti ! Nu stiu cum se face, dar locul asta pare-se ca are ceva magic, in sensul ca ori de cate ori ajungi acolo, parca nu te mai saturi, iti doresti mereu sa revii. Nu stiu cate sunt cabanele din Bucegi care au un asemenea efect asupra mea, cred ca intra fix pe un podium si numai 3 la numar raman pana la sfarsit: Malaiesti, Padina (mai ales iarna) si Omu (la camerele micute de sus). Intotdeauna la aceste cabane am simtit sa sunt la o cabana de munte in adevaratul sens al cuvantului (arhitectura, amenajare interioara, mancare, cazare la prich-uri, generatorul electric, toaleta in "natura" etc) si intotdeauna am regretat enorm ca trebuie sa plec atat de devreme.

Uite ca sortile destinatiei de week-end au cazut de data aceasta pe Malaiesti, iar echipa combatanta a fost formata in final numai din mine, Dana si Radu. Ne-am inhamat in Loganul meu sambata de dimineata in parcarea blocului, cu destinatia Busteni - Gura Diham. De la Gura Diham ne luam in dinti rezervarea, pe care o facuseram cu o zi inainte la cabana, si purcedem la deal spre Malaiesti, luand decizia sa urcam pe ruta Diham - Glajarie - Malaiesti. Din platoul de la Diham putem sa studiem situatia zapezii in Bucsoiu, respectiv influenta asupra curbei de nivel si a traseului intitulat Tache Ionescu. Prevazatori, punem totusi si coltarii si pioletii in bagaj. Conform buletinului nivologic riscul de avalansa este destul de redus pt. aceasta perioada a anului, iar sub 1800 de metrii este chiar putina zapada, asa ca noi tanjim in inimioara noastra la o intoarcere pe Tache Ionescu, care speram sa il aflam practicabil, incheind in felul acesta circuitul pe la Malaiesti fara sa ne repetam.

Pornim cu mare avant pe "panta prostului" de la Gura Diham, avand in fata multe alte echipe care debarcasera din masini si o pornisera in sus cu rucsaci in spate si bete de trekking in maini, asemeni noua.

La pornire pe "panta prostului" de la Gura Diham - Radu si Dana

Dana si Radu in urcare spre cabana Diham

Urcarea spre saua Baiului o facem parca pe nesimtite, sau poate ca ne-am simtit noi prea incantati de zapada proaspata care ne inconjura de jur imprejur si impodobea toti brazii din cap pana in picioare.












Urcand prin padurea inzapezita spre saua Baiului

Ajunsi in saua Baiului, mai intai facem un popas de ceai cald, apoi traversam poiana pe sub stana parasita, intersectand in cateva minute drumul forestier ce urca din Paraul Rece pe la Dihamul Militar si care in maxim 20 de minute ne aduce aproape de cabana Diham.

Stana din saua Baiului vazuta din traseul marcat

Vedere din saua Baiului in directia unitatii militare Diham

Din drumul de masina incepem sa intrezarim norisorii pufosi si cu tente de violet, luam pulsul climatic si facem primele pronosticuri despre starea zapezii si evolutia vremii.

Vedere din drumul de cabana Diham spre m-tii Postavaru

In scurt timp ajungem si in platoul de la cabana Diham si ni se deschide in fata panorama asupra abruptului Bucegilor, mai precis zona care ne intereseaza pe noi din Bucsoiu, iar mai in departare se intrezaresc coltii zimtati ai Morarului.

La primul contact este ceata pe partea inferioara a Bucsoiului, asa ca nu prea imi pot da seama de cantitatea zapezii de pe Tache Ionescu, pot doar sa constat ca este ceva zapada depusa pe ramurile brazilor.

Pe masura insa ce coboram spre cabana Diham, ceata incepe sa se risipeasca si reusesc sa vad clar partea inferioara a Bucsoiului, care, spre marea mea mirare, imi dezvaluie clar pata inchisa a zonei de padure de joasa inaltime prin care traverseaza Tache, padurice care acum nu este alba, adica nu este sub nameti de zapada, adica nu este tobogan de avalansa, adica nu este nici risc de avalansa.

Ca urmare trag si concluzia ca, daca jnepenii si copaceii aia firavi de pe Tache se vad neacoperiti de aici, inseamna ca nu sunt inca conditii de iarna adevarata pe traseu, nu este panta de avalansa si, pe deasupra, zapada din triunghiul Bucsoiului de sus nu este asezata, are pete de negru, vazandu-se spulberata de vant. Declar traseul facubil, dar ne gandim noi, mai bine sa il facem in sens invers: una la mana - ca sa nu ne impotmolim cumva pe undeva daca e mai delicat de trecut si sa ajungem mai repede in Malaiesti, doi la mana ca sa nu trebuiasca sa batem cumva poteca si sa lasam pe altii sa faca azi autostrada pe acolo, noi culegand doar impresiile din traseu pt. a fi pregatiti a doua zi sa-l facem in sens invers.

Dana si Radu coborand spre cabana Diham, pt. traseul de Glajarie

La cabana Diham nu ne oprim, desi ne-ar fi tras ata la o pauza de soare, dar avem in plan sa coboram in Glajarie si de acolo ne asteapta vreo 2 h si ceva de urcat la Malaiesti, planul nostru pe ziua de sambata luand de fapt sfarsit abia in varful Padinei Crucii.

Dana si Radu mergand de la cabana Diham spre coborarea in Glajarie

Traseul prin Glajarie nu a prezentat nici un interes, ba mai mult descoperim printre ramurile brazilor ca seninul de afara se transforma treptat intr-un plafon constant de nori. Urcam cu stoicism, desi nu-mi place traseul asta deloc, nici la urcare, nici la coborare, pt. ca in oricare din variante trebuie sa si urci si sa si cobori mult. Dar macar este cel mai sigur traseu de urcat iarna la Malaiesti. Totusi, desi am facut Glajaria de nenumarate dati, inca nu numarasem poienile care se succed inainte de ultimul prag glaciar de sub cabana. Este o insiruire de 3 poieni, asa ca nu trebuie sa te bucuri cand dai de prima, pt. ca de fapt nu esti la 10 minute de cabana, ci mai sunt inca 2 poieni de depasit pt. a ajunge la destinatia finala. Adica 3x10 = juma' de ora de cabana. Si in sfarsit, atingem cabana Malaiesti, micuta noastra "base camp" pt. doua zile.

La cabana ne hidratam bine cu ceai, ne cazam intr-o camera in care scoatem aburi pe gura in refugiul salvamontului (ca un fel de extensie a spatiului de cazare al cabanei), vedem cum se aprinde un mare foc in soba sub ochii nostrii si speram cu jind ca la noapte va fi mai cald de 5 grade in camera.

Inainte de apusul soarelui, ne re-echipam si pornim in sus pe Padina Crucii ca sa admiram apusul, atata cat se poate vedea din marea de nori care incepe sa coboare sub nivelul nostru pe masura ce se lasa seara. Inaintam destul de greu, pt. ca sub zapada proasptata este gheata, asa ca facem un pas inainte, doi inapoi, dar culmea se avanseaza si in ritmul asta. Ajung in micuta sa ce desparte valea Malaiesti de valea Tiganesti, imi aduc aminte cu jind de cand nu am mai dormit in Tiganesti cu cortul langa lac la capre negre, sa fie macar 5-6 ani, nu aveam aparate digitale pe atunci.

In momentul in care apar si Dana si Radu in Padina Crucii, ne indreptam spre marea cruce metalica montata pe un mototoi (crucea nu era ultima oara acum cativa ani cand fusesem pe aici).

Radu si Dana urcand pe muchia Padinei Crucii la Cruce

Eu si Dana sub crucea metalica din Padina Crucii

Coboram f. repede la cabana Malaiesti, pt. ca gheata, care ne-a pus probleme la urcare, acuma chiar ne ajuta, uneori ma mai dau si pe fund ca sa am viteza mai mare, asa ca intr-un sfert de ora suntem jos, cu gand sa gasim camera calda. In camera nu s-a stins inca focul, dar dupa ce mai punem un brat de lemne, care oricum nu intra in soba prea mica si neincapatoare, incepem sa ne confruntam cu modalitatea de functionare a acestui instrument de incalzit spatiul interior. Initial incerc eu cu Dana sa alimentam focul, ne da cabanierul si cherosen ca sa stimulam flacara, dar nu vrea sa arda decat 10-15 minute dupa care se stinge. Incearca si cabanierul, aceeasi situatie. Noroc ca luasem la bord ceva palinca de la Radu si inca nu simteam frigul din camera, desi la ora 10 seara scoteam aburi pe gura din sacul de dormit de vara si cele 5 paturi puse deasupra. Avem parte insa de niste baieti, colegi de camera, care s-au incapatanat insa sa faca soba sa arda. Eu intre timp am adormit, asa ca nu-mi mai amintesc decat ca pe la 12 noaptea m-am trezit transpirata si am observat ca soba ardea si era mult mult mai cald in camera, si nici aburi pe gura nu mai scoteam. Deshidratata de atata caldura ii cer in repetate randuri Danei niste ceai din termos, ceai care a fost f. bun si multumesc mult detot pt. el. Ca sa nu mai mor de cald ies de sub tona de paturi, imi dau jos ambele polare de pe mine si dorm linistita doar putin invelita cu sacul, numa' bine pana dimineata cand s-a facut un pic mai racorica. Tehnica dupa care a functionat soba a inteles-o numai Radu, ca el si cu baietii au vegheat focul, eu nu am priceput nimic, decat ca din f. frig s-a facut f. cald.

A doua zi de dimineata ne trezim si ne bucuram sa nu mai scoatem aburi pe gura in camera, ne echipam fiecare si aici are loc despartirea echipei: Radu o ia in sus spre Hornurile Malaiesti cu gand sa iasa in saua Hornurilor pt. panorama, Dana nu vrea sa urce decat in lungul vaii pt. a face putina miscare, iar eu, vazand ca sus in Padina Crucii este soare, urc din nou pana in creasta. De data aceasta imi iau insa si coltarii, iar diferenta se simte numaidecat, pt. ca urc mult mai repede ca ieri si in scurt timp ajung din nou sa vad valea Tiganesti.

In saua din Padina Crucii virez din nou dreapta pe muchie spre crucea metalica si acolo ma prajesc la soare facand panorame dupa panorame.

Vedere din Padina Crucii spre valea si Turnurile Tiganesti

Vedere din Padina Crucii spre valea si vf. Tiganesti (alt. 2019 m)

Vedere din Padina Crucii spre Glajarie si m-tii Postavaru

Frumoasa zona, absolut superba si pustie, si atata liniste de nu iti vine sa crezi ca inca mai exista asa ceva pe lumea asta. Absorbind eu cat mai multa liniste in mine, ma uit la un moment dat in jos spre Malaiesti si vad pe Radu si pe Dana care imi fac semne ca s-au intors la cabana. Ma intrerup din baia de soare in care tocmai ma scaldam si cobor cam fara chef jos la cabana.

Cabana Malaiesti vazuta din coborarea pe Padina Crucii

Cabana Malaiesti cu muchia Padinei Crucii in fundal

La cabana Malaiesti, poza de grup (de la stanga la dreapta): eu - Iuliana, Radu si Dana

La cabana Malaiesti, profit de inca niste minutele de stat la soare

Avand in vedere conditiile ideale ale vremii, marea de nori care este jos pe la 1500 de metrii, noi care suntem sus pe la 1800 de metrii, zapada care se preteaza perfect la coltari si impresiile aflate de la altii care au batut poteca pe Tache Ionescu cu o zi inainte, trag cu dintii de Dana si de Radu sa incercam sa nu ne intoarcem tot pe Glajarie. Imi aduc bine aminte cum arata Tache Ionescu vazut de la cabana Diham cand am urcat si sunt convinsa ca este f. practicabil, doar cu putina grija si evident numai cu coltarii in picioare.

O ultima privire spre cabana Malaiesti si Padina Crucii

Valea Malaiesti in portiunea de sub cabana omonima

In vreo 30-45 de minute de la plecarea din Malaiesti ajungem in saua ce marcheaza inceputul traversarii pe sub Bucsoiu, zona cea mai delicata a traseului in conditii de zapada mare si panta de avalansa (adica inchis iarna).

De data asta situatia se arata ca in poza de sus, adica cam ca la inceput de decembrie, desi noi suntem la jumatate de ianuarie, este f. putina zapada, fetele Bucsoiului de deasupra noastra au numai zapada spulberata, deci nu are ce sa ne vina in cap, cu alte cuvinte este asa cum se vedea de jos si imi imaginasem ca este: ideal pt. parcurgere. O iau eu inainte si ma uit mereu in sus sa vad daca riscam sa ne vina ceva, dar este numai liniste si pace, asa ca ii incurajez si pe ei sa vina in urma mea. Zapada este atat de buna la mers cu coltarii, desi probabil pe dedesupt era si gheata mult laudata, incat nici nu sesizam denivelarile care vara se depasesc cu cabluri, poteca este perfecta de mers si in scurt timp ajungem la poduletul de lemn amenajat:

Radu si Dana in diferite momente inedite pe Tache Ionescu

In mai putin timp decat estimaseram noi pt. traversarea Bucsoiului ajungem La Prepeleac, unde marea de nori ni se dezvaluie pt. ultima oara pe ziua de azi. In curand vom pierde altitudine si vom intra in ceata combinata cu ninsoare. Coltarii ii tinem insa in picioare, desi nu aveam nevoie "tehnic" de ei, zona expusa fiind depasita, dar ma gandesc ca decat sa ii car in spate, usori nefiind, prefer sa cobor cu ei in picioare si sa nu alunec pe eventualele portiuni de gheata. Abia cand ajungem in poiana Bucsoiului ne dezechipam, altfel insa pt. prima oara in viata mea am mers f. comod cu coltarii.

Din Poiana Bucsoiului coboram spre Pichetul Rosu, de unde continuam traseul spre Poiana Izvoarelor. Decidem sa nu ne oprim la cabana, desi ne cam tragea lenea la o pauza, dar ne gandim ca mai bine coboram si mancam undeva in Sinaia. Depasim cabana P. Izvoarelor, cotim dreapta spre poteca de Gura Diham si incepem interminabilul drum care abia pierde din altitudine. La un punct de cotitura al drumului, stiut din alte vremuri, eu o iau pe scurtatura care coboara drept la Gura Diham, in timp ce Dana si Radu vin agale pe drumul clasic. In Sinaia ne oprim la ciorbita de burta si papanasi.