Revenind prin Piatra Mare - 20-21 febr. 2010

Dupa ce am stat un we in Bucuresti la vegetat, simt ca iau foc. Cu 2 saptamani inainte, adica in timp ce eram in drum spre Cozia, ne facuseram diferite variante pt. urmatorul we la munte. Avand in vedere ca ninge destul de mult, varianta unei vai mai domoale pe schiuri, ca Sugarile, nu prea ma atrage, ma tot gandesc cum o fi sa imi vina toata zapada de pe vf. Obarsia in cap, asa ca ma gandesc ca este intelept sa mai aman chiar si vaile mai usoare pt. mai incolo.

Vorbesc miercuri cu Dana si imi da vestea cea mare cum ca ar fi facut rezervare pt. 4 persoane la cabana Piatra Mare. Cabana Piatra Mare este deja un fel de hotel de 5 stele si trebuie sa faci rezervare cu f. mult timp inainte, nu merge asa de pe-o zi pe alta, ca si la alte cabane de altfel, care, fiind destul de accesibile iarna, trebuie sa-ti arunci buzduganul cu nu stiu cat timp inainte.

Parcam in jur de 10.30 a.m. masina la Dambul Morii si incepem sa mergem alene pe drumul forestier ce duce la Canionul Sapte Scari, pe care vrem noi sa il prindem inghetat. Pana la canion mergem destul de domol pe valea Sipoaiei, desi este gheata formata pe poteca, dar sprijinindu-te in bete mai merge la inaintare.

Dat fiind gheata de pe poteca, la intrarea in canion imi pun coltarii fiind f. sigura ca voi gasi gheata pe scara mare si pe podetele intermediare. Foarte multa gheata trebuie sa recunosc ca nu a fost, ba din contra, dar in oricare din variante, coltarii dau bine la stabilitate pe orice material, mai ales lemnul ud al traverseelor. Nu am imagini cu toate cele sapte scari, dar macar apar principalele scari din canionul Sapte Scari (ma intreb inainte sa fi fost scarile cum se numea canionul ?!).

Ultima portiune din canion se traverseaza o zona stancoasa cu prize de picior sapate parca in piatra, prize care insa iarna sunt pline de zapada si gheata, drept pt. care au aparut si niste balustrade tepene care insotesc acest parcurs.

Dupa iesirea din canion incercam sa ne regrupam, dar constatam ca l-am pierdut pe Radu inainte, adica saracul Radu a inghetat cat ne-a asteptat pe noi la echipat coltari si pozat cascade in canion, drept pt. care a luat-o in sus spre cabana. Il punem sa ne astepte, eu pornesc inainte si ma regrupez cu el si, cand avem contactul vizual cu restul grupului, o luam in sus pe valea Sipoaiei. Pana la cabana facem ca indicatorul, 2 ore in cap, si cand ajungem sus in poiana cabanei Piatra Mare avem o mare bucurie: este senin si frumos, niste nori pufosi si cenusii plutesc aievea pe cer, in aer este miros de primavara, motiv pt. care si noi ne asezam la plaja pe un tanculet pana vine restul grupului.

In cabana este cat de cat agitatie si un miros foarte greu, de mancare combinata cu oameni multi, drept pt. care abia astept sa tasnesc spre varful Piatra Mare, pt. inca cel putin o ora de clatit ochii in toate zarile si respirat aerul primavaratec al muntelui.

In poza de jos si cea de sus, am ajuns intr-un super punct de belvedere, spre muntii Neamtului care se vad in fundal, respectiv spre muntii Ciucas

Urcam spre Sura de Piatra si facem un alt popas pt. multe alte poze. Valcelul scurt pe care il avem de urcat spre platoul ce ne duce la varful Piatra Mare nu ne pune probleme tehnice de nici un fel, zapada este foarte moale, iar poteca este f. bine batuta, avem de mers pe un fel de autostrada ca sa zic asa.

Valcelul de la Piatra Scrisa, un adevarat bulevard al muntelui

Panorama spre muntii Ciucas vazuti din urcarea la Piatra Scrisa

Panorama spre muntii Neamtului vazuti din urcarea la Piatra Scrisa

Panorama spre varful Piatra Mica vazut din urcarea la Piatra Scrisa

Dupa traverseul pe curba de nivel eu ma abat un pic de la traseu pentru a ajunge deasupra Pietrei Scrise, un alt punct de belvedere si un excelent loc de cort dupa parerea mea (daca nu o bate prea tare vantul). Din acest punct se vede o panorama foarte vasta in toate zarile, o dovada a faptului ca ne gasim la inceput de curbura Carpatilor: Ciucas, Neamtului, Baiului, Bucegi, Piatra Craiului si in departare Fagarasii.

In poza de jos si cea de sus, vedere spre muntii Bucegi, respectiv spre muntii Neamtului vazuti din varf de la Piatra Scrisa

Ajunsi in platoul somital, ne indreptam usor in traversare spre dreapta si in saua de sus tinem tot dreapta spre varf, avand in permanenta in partea stanga vedere spre stana de jos ce flancheaza drumul care merge la cascada Tamina si, in acelasi timp, muntii Bucegi despartiti de muntii Neamtului prin valea Prahovei.

Pana pe varful Piatra Mare mai este foarte putin de mers din punctul in care se iese in platoul somital, iar soarele se pregateste sa apuna in directia Bucegilor fix cand ajungem noi pe varf.

Varful Piatra Mare (in fundal) vazut de la Coada Pietrei Scrise

Plafonul de nori este destul de dens la peste 2000 de metri, varful Omu abia se vede prin ceata, iar Piatra Craiului si Fagarasii se intrezaresc cu greu sub masivitatea cenusie a norilor pregatiti de ninsoare. Soarele ne spune noapte buna lasand sa treaca ultimele raze printre norii adunati, iar noi incepem sa inghetam tot facand panorame la Bucegi.

In poza de jos si cea de sus un frumos apus de soare intr-un imens plafon de nori ce strajuie Bucegii

Coborarea de pe varful Piatra Mare spre cabana este foarte rapida, evident, la vale e usor, in jumatate de ora suntem la cabana si deja facem comanda pt. o ciorba. La cabana este destul de putina lume si in curand apar si Irina cu Laviniu care au urcat pe o culme nemarcata direct pe vf. Piatra Mare. Seara o petrecem linistit, la o gura de palinca, una de ciorba si alta de fasole, iar inspre orele 22.00 cam toata lumea fosneste in sacii de dormit la somn.

Duminica dimineata vremea este insa conform prognozei: ceata, lapovita si pe alocuri ploaie, asa ca visurile de stat la plaja si admirat zarile respirand aer curat se cam naruie brusc. Ma reabilitez insa cand ma gandesc ca vom cobora pe la Sirul Stancilor, un traseu care Radu ne spune ca este foarte spectaculos si ajunge repede pe sub niste stanci la Dambul Morii. O bucata traseul este comun cu Drumul Familial, care este plin de o gheata aproape lucie.

Dupa ce induram ce induram, in poiana de sub urcusul final ne oprim pt. a ne pune coltarii si pt. a cauta bifurcatia spre Sirul Stancilor. Cu greu reusesc sa gasesc poteca facuta cu o zi inainte de alti camarazi pe Sirul Stancilor, nu pt. ca poteca nu ar fi existat, ci pt. ca ea pornea mai din mijlocul poienii si nu fix unde o cautasem eu. Din motive neintelese si greu de comunicat prin ceata si putina ninsoare (cica asta era viscol ?!), restul grupului nu mai are chef sa se abata 50 de metri pt. a intra pe poteca ce duce la Sirul Stancilor, drept pt. care numai eu cu Radu continuam pe acest traseu. Eu ma bucur ca am continuat, in primul rand pt. varietatea peisajului si mai ales pt. ca in scurt timp am lepadat coltarii care mai mult ne incurcau decat sa ne ajute, in timp ce pe Drumul Familial gheata era omniprezenta, fiind amenajat un adevarat tobogan natural, ajutat de asemenea si de multimea ce se perindase pe acolo cu o zi inainte la Maratonul Pietrei Mari.

Continui pe culme cu Radu pana dam de bifurcatia ce duce la Sirul Stancilor in stanga si la Pestera de Gheata in dreapta. Dintr-o eroare de calcul a momentului viram dreapta si incepem sa coboram practic pe cealalta parte a versantului decat ar fi trebuit. Coboram vreo 10 minute si ajungem la Pestera de Gheata, intrarea fiind foarte facila acuma ca este zapada pana deasupra saritorii. Nu avem insa chef sa urcam in pestera, caci nu prea imi este clar cum vom cobora de acolo, asa ca ne continuam drumul. Poanta este ca nu se intrevad acele siruri de stanci pe care le asteptam noi in program, dandu-ne seama prea tarziu ca din entuziasmul de moment am luat-o in directia opusa. De urcat inapoi sigur nu mai urcam, asa ca las' ca-i bine, coboram pe la Bunloc si tot la Dambul Morii ajungem, macar facem si noi un traseu mai lung si respiram mai mult aer curat.

Mergem noi ce mergem, si, la momentul in care pauza de masa se face simtita in mod stringent datorita chioraielilor din stomacul meu (ca Radu n-are nici o treaba cu nevoile alimentare), in timp ce bag in mine lui Radu ii trosneste o idee uitandu-se pe harta: "Aaaaaaaaa, pai de ce sa nu coboram drept in jos pe valea asta, ca uite ne scoate fix la Dambul Morii ?!" Adevarat graieste Radu, decat sa ocolim si sa apucam drumul forestier din capat, mai bine o luam pe vale in jos, GPS-ul ne arata ca mai avem maxim 2 km pana la destinatie, asa ca decizia este luata. La inceput valea pare domoala si este usoara, si chiar dreapta, pare ca vom ajunge f. repede, dar pe masura ce inaintam in salbaticie, valea face din ce in ce mai multe meandre, are versanti abrupti anevoios de traversat si inca un element la care noi nu ne-am gandit: multa apa, chestia aia care uda daca iei contact cu ea.

Valea Pojaru (cred eu) pe care am coborat la Dambul Morii, abatandu-ne din traseul marcat de Bunloc

Dupa ce am incercat toate variantele de traversat, mers pe curba de nivel, mers pe pietre si mers prin zapada, eu aleg varianta cu topaitul din piatra in piatra, avand si betele care ma ajuta, iar Radu se misca haotic in zig-zag dintr-o parte in alta a paraiasului devenit deja raulet. Reusim sa nu masuram nivelul apei cu bocancul, lucru destul de greu de facut in conditiile in care mergem practic prin apa, dar de fapt incercam sa nu luam contact cu apa. Oricum, interactiva coborarea, merita de repetat, desi sigur nu voi mai nimeri fix valea aceea a doua oara in viata. Dupa nenumarate alte curbe, meandre si viraje dam in drumul forestier mult asteptat, un kilometru si ceva si suntem in Dambul Morii, unde colegii nostri ne asteapta foarte nerabdatori deja de o ora jumate.

Pe cod portocaliu in Cozia - 6-7 febr. 2010

Ultima tura, ca si ultimele ture de altfel, incep de la o trecere in revista a tuturor cabanelor deschise iarna pe o raza de 2-3 h de Bucuresti si sfarsesc treptat cu eliminarea celor unde deja am fost. Si tragand eu la sorti, sun la cabana la Cozia, cabanierul este f. dragut si ne asteapta cu mare drag si dor la sfarsitul saptamanii, le comunic acest aspect si Danei si lui Radu, si, in finalul finalului, aceasta este echipa cu care ne vom confrunta pe traseu in continuare.

Vineri la pranz insa aflu marea veste: e cod galben ... ma uit la averizare, o studiez, o intorc pe toate partile ... nu e grav ... mai trece ceva vreme ... ma suna Dana: "E data avertizare meteo, ce facem ?" ... ma mai uit inca o data pe net, vad ca incepe abia sambata pe la amiaza ... "Pai nu ne prinde decat la intoarcere, asa ca eu zic sa mergem conform planului initial !" ... OK, OK. Asa ca sambata de dimineata plecam spre Calimanesti (statiunea de unde se urca cel mai rapid in Cozia), facand o mica bucla prin Curtea de Arges din cauza drumului f. prost pe ruta Pitesti - Rm. Valcea. Ajungem pe la 10.00 a.m. in parcarea motelului de langa podul ce trece peste Olt si care conduce la manastirea Turnu, parcam, ne echipam si demaram in sus spre traseu.

Echipati fiind, mai bine zis bine blindati fiind (noi asteptandu-ne la un fel de uragan in urma avertizarii meteo), traversam frumusel podul si, in momentul in care intersectam centura Calimanestiului, viram dreapta spre intrarea in traseul spre manastirea Stanisoara. Intrarea in traseu nu este marcata, dar imi amintesc locurile din alti ani si, dupa cateva sute de metri, viram stanga in sus la deal. Urcam linistiti pe poteca deja marcata cu banda galbena si in scurt timp ajungem in poiana La Musetel - poiana din mijlocul careia se vede deja valea Oltului.

In poza de jos si cea de sus, traversand poiana La Musetel:

Depasim poiana mentionata anterior si continuam sa mergem alene pe drumul de caruta ce duce La Troita. Intre timp, asteptand pe o bancuta la un loc de popas, vad cum coboara in poteca o caprioara, se uita la mine, se gandeste putin si se intoarce inapoi. Nu am avut cand sa ii fac poza! Dar au vazut-o si Dana si Radu care veneau din urma.

Continuam drumul si dupa vreo ora si ceva ajungem si in punctul denumit La Troita, punct in care intr-adevar este ridicata o troita si punct in care drumurile se despart: unul duce la stanga spre manastirea Turnu, iar celalalt la dreapta spre manastirea Stanisoara. Noi alegem sa continuam pe ultima varianta, paranduni-se a fi traseul cel mai scurt spre cabana Cozia.

Depasind punctul intitulat sugestiv La Troita - Dana si Radu

De La Troita drumul incepe sa mearga pe o asa-zisa curba de nivel, mai cu suisuri, mai cu coborasuri, dar in maxim o ora traversam deja paraul dinainte de manastirea Stanisoara. Cum ma apropii de manastire, incep cainii sa latre intr-o veselie, eu merg spre ei, ei tot latra, dar se dau si inapoi, si tot vacarmul asta tine pana ce iese un calugar si ii face sa taca, iar eu ma aleg cu un mar cadou.

Panouri indicatoare pe zidul manastirii Stanisoara

In poza de jos si cea de sus, manastirea Stanisoara vazuta din traseul de urcare spre cabana Cozia

La manastire intram putin in biserica si mai vorbim un pic cu parintele, asa ca abia inspre 13.30 reusim sa ne urnim in sus pe traseu. Vremea este inca frumoasa, adica nu s-a declansat deocamdata codul galben cu tente portocalii, asa ca noi mergem tare linistiti pe drum. Poteca, desi aparent merge pe curbe de nivel, incepe sa urce foarte sustinut, traverseaza cateva fire de valcel si mai departe tot urca si tot urca.

Pe poteca ce urca sustinut spre cabana Cozia - Dana si Radu

In punctul de belvedere spre vf. Bulz si Durduc - Dana si Radu

Pentru 3 ore si jumatate incepand de la manastire urcam constant, zapada isi mai schimba consistenta, asa ca mai sus avem chiar un pic de innotat, noroc insa ca poteca este deja facuta. In ultima portiune de traseu tinem muchia Vladesei, pana sa depasim zona valcelului ce patrunde spre platou printre cele doua varfuri (Bulzul si Durducul). Acolo avem de depasit o zona de cabluri, urmata de un urcus sustinut si alta zona cu multe alte cabluri. E deja o nebunie de fierotanii, drept pt. care ma incapatanez sa urc fara a pune mana pe ele, sapand din greu urme in zapada mare si afanata. Razbatem, in sfarsit, si pe masura ce urcam constatam ca s-a declansat codul galben: s-a lasat ceata si fulguieste din ce in ce mai tare, asa ca ne punem ochelarii de schi, iar cand iesim in platoul cu drumul forestier de sub vf. Ciuha Mica stihiile chiar se dezlantuie. Se dezlantuie in sensul ca ceata este la ea acasa si viscoleste destul de bine, tot acest cocktail fiind acompaniat de un vant de vreo 50-60 km/h estimez eu. Noi insa infruntam fortele naturii cu multa perseverenta, continuand pe drumul forestier la stanga, in usoara coborare, si dupa vreo 10-15 minute de mers ajungem la cabana Cozia.

Cabana Cozia intrezarindu-se prin ceata si ninsoare

In sfarsit suntem inauntru in cabana, asa ca urmeaza pe rand: palinca, ciorba, seminte, palinca, cozonac, palinca, friptura .......... a se remarca folosirea repetata a ingredientului palinca ... dupa care urmeaza pauza (palinca este de la Radu, carata special in aceasta tura intr-o sticluta de medicamente, deci nu o cantitate mare, dar suficienta pt. gustul turei). Ulterior, fiind f. devreme, vrem sa ne uitam la un film la TV in sala de mese, insa cineva mai insistent ca noi a monopolizat televizorul si l-a comutat pe un meci de rugby, asa ca plecam dezamagiti in camera. In camera, caldura mare, soba cu lemne arde de zor, Radu pune lemne pe foc (caci el nu are sac de dormit), Dana vrajeste un catel care pana la urma este convins sa intre fix 5 minute in vizita la noi in camera, iese musafirul din camera, pana la urma de la atata caldura ni se face somn si ne culcam odata cu gainile.

Dana cu prietenul ei, unul dintre cateii de la cabana: am imortalizat momentul in care a reusit sa-l convinga sa ne viziteze in camera

A doua zi dimineata hotaram sa coboram pe muchia Turneanu, ne hranim din buzunar cu ce mai avem, caci la cabana nu au decat conserve, hidratam la greu cu ceai ca sa compensam lipsa de mancare si, blindati mai bine ca in ziua precedenta, ne avantam in ceata de afara pt. a infrunta stihiile codului galben-portocaliu (devenit peste noapte). Se culege singur dupa noi si un cutu' din fata cabanei, cutu' care ne va fi ghid in momentele in care nu vom mai intui directia potecii nebatute.

Prima portiune de traseu merge pe curba de nivel, traversand o zona de padurice spre Pietrele Vulturilor, o zona cu panorame foarte frumoase cand ai vizibilitate, dar in nici un caz pe ceata laptoasa si ninsoare abundenta.

Traversand zona din Pietrele Vulturilor - Dana si Radu

Trebuie sa recunosc ca traseul nu il recunosc deloc, ceata si iarna fiind nu imi mai amintesc decat f. vag anumite pasaje, in lipsa vizibilitatii totul fiind f. nou pt. mine. Incepem sa coboram usor spre saua Rotunda, depasim si bifurcatia spre stana omonima si tinem poteca inca batuta de cei dinaintea noastra. Treptat incepe sa se contureze si muchia Turneanu, chiar daca ceata este groasa s-o tai cu cutitul, si, in acelasi timp, si noi incepem sa innotam printr-un pulvar mare cat casa in care ne afundam constant.

Coborand pe muchia Turneanu - un punct rosu si-unu negru

Bing bang printre copaci: uite semnul, nu e semnul

In curand ajungem si la bifurcatia de la stana din Turneanu, de fapt un mic refugiu sau adapost in zona despadurita a muchiei.

La adapostul de pe muchia Turneanu 

De aici constatam cu regret ca urmele batute coboara mai departe pe muchia Scortaru, si nu pe muchia Turneanu pe unde vrem noi sa continuam. Dupa o mica sedinta de grup, ramanem consecventi si vrem sa coboram pe cel mai scurt drum spre manastirea Turnu, deci ramane tot muchia Turneanu. Continuam in directia indicata de marcaj si in scurt timp identificam prin zapada nebatuta care este directia buna de mers. Tinem practic matematic muchia geografica, iar in momentele de cumpana, colegul nostru catelul de la cabana ne ajuta si o ia pe drumul cel bun ... asta pt. ca noi nu observam marcajul prea indepartat in ceata sau acoperit cu zapada. Lasam ca urmare cainele sa bata poteca, noi mergem pe urmele lui, faza asta tinand insa numai o perioada. Din pacate la un moment dat, cainele incepe sa alerge ca bezmetic prin padure, in toate directiile, ceea ce nu mai ne este de folos ... asa ca, dupa ce ma pierd o data de Dana si Radu pt. ca am urmat cainele, nu mai ascult de animalul patruped, ci urmez cu sfiintenie poteca greu de identificat, dar sigura.

Aproape de finalul traseului, ajungem la punctul de belvedere de deasupra manastirii Turnu (in fundal vazandu-se serpuind valea Oltului).

Poza de grup restrans: eu, Radu, Dana si catelu' ghid

Ultima portiune din coborarea pe muchia Turneanu este f. abrupta si este bine de tinut marcajul dat fiind multitudinea formatiunilor stancoase, peste care este bine a nu se sari. Zapada fiind insa proaspat asezata, aluneca peste stratul suport alcatuit din frunze si noroi .... alunecam pe rand fiecare, peste radacini ude, peste frunze cu namol, peste gheata de curand formata. Dupa multe cazaturi, alunecari, derapari si reporniri, ajungem in sfarsit la poarta manastirii Turnu. De aici mergem pe drumul de masina 2 km pana la podul care traverseaza Oltul si ne aduce la masina in parcare. Multumim la catelul ghid, il imbratisam cu drag si aici drumurile noastre de oameni se despart de drumul lui de catel simpatic.

Catelul care ne-a fost ghid aproape tot traseul de coborare

Mancam la motel si ne avantam pe soseaua de pe Valea Oltului care este impecabil de curata si practicabila, in conditiile codului galben care se transformase in portocaliu peste noapte. Pana aproape de Pitesti mergem normal, cu exceptia momentelor idilice de depasire a gropilor de pe ruta Rm. Valcea - Pitesti. De la Pitesti nu mai putem intra pe autostrada, deja a avut loc un accident in lant, asa ca suntem deviati pe drumul vechi ce trece prin Gaesti si Titu. Pe aici, vreme de 3 ore, vom circula cu maxim 50 km/h, calatorind fie intr-un taram de basm, cu fulgusori si ninsori feerice, fie spre iadul din centrul pamantului: rafale de vant, drum in mod constant cu zapada, pluguri care trec pe langa noi fara sa curete drumul, cam asta este caracterizarea scurta a codului portocaliu trait la fata locului.

Balaurind prin m-tii Siriu si Podu Calului - 30-31 ian. 2010

Evident ca la cabana Curmatura nu am mai gasit locuri de rezervat in ultimul moment, asa ca joi seara suntem inca nedumeriti: vrem sa mergem undeva, dar nu stim unde, iar la majoritatea cabanelor deschise iarna trebuie facuta rezervare inainte.

Ma luminez pana la urma si incerc sa vad daca pe la poalele muntilor Siriu nu se gaseste ceva convenabil, zona este doar suficient de pustie, ca sa nu ma trezesc ca si aici este plin la sfarsit de saptamana. Dau un search pe Google si refuz din prima Cabana Siriu (are numai apartamente) si incerc sa gasesc totusi o pensiune mai modesta si din prima cautare dau de 14 Scaune. Sun, intreb, cer informatii si totul este ok ! Suna perfect, ba chiar mirific ! Dana si cu Radu se inscriu imediat, este si Adi interesat, dar prea nehotarat totusi, pe dupa-masa aflu ca vin si Andreea si Alex, s-a umplut masina de lume, dau din nou telefon si fac rezervarea.

Sambata de dimineata reusim sa ajungem in Gura Siriului abia la 10.30 a.m., dupa aproape 3 h si jumatate de drum, in care Dana s-a luptat eroic cu ceata. Depasim de fapt Gura Siriului si urcam la baraj, depasim si barajul si parcam masina intr-un loc largit al soselei langa viaductul Gramatic. De acolo se vede jos, pe partea cealalta a raului Buzau, cabana Valea Neagra: punctul de unde incepe traseul nostru spre vf. Siriu (acolo speram noi sa ajungem).

Parcarea de langa viaductul Gramatic: Dana, Radu si Alex se pregatesc de plecare

De la masina trebuie coborat la plesneala prin padurea de sub sosea si trebuie ajuns cumva pe drumul ce merge pe malul apei.

Coborand spre malul apei: Radu, Alex si Andreea

Odata ajunsi la apa, trebuie mers in lungul acesteia pana apare o punte suspendata (una de om, una de masina) peste care se trece apa. Exista si varianta prin vad, dar avand in vedere anotimpul de afara nu cred ca era solutia cea mai stralucita.

Cabana Valea Neagra vazuta de pe partea cealalta a apei

Ajungem la punte, de fapt la punti, si la inceputul puntii este si un indicator pe care scrie Cabana turistica Valea Neagra si nr. de telefon (deci, cazarea de data viitoare).

In poza de jos si cea de sus, Radu este vedeta traversand pe puntea suspendata

Dupa ce depasim apa ne indreptam spre cabana Valea Neagra si chiar o admiram: este o cabana destul de noua si f. draguta, ne uitam cu oaresce' jind la ea, noi insa avem deja rezervare facuta indarat la 14 Scaune, asa ca amanam pe data viitoare sederea aici.

Cabana turistica Valea Neagra: din lemn si cu o curte destul de mare

Depasind si cabana trecem pe langa o mica stana dezactivata si mai departe viram stanga si incepem sa urcam in lungul apei Izvorul Negru.

Dupa ce depasim stana, incepem sa urcam pe un drum forestier, deocamdata batut, care urca si urca si iarasi urca. La un moment dat se intersecteaza cu multe alte drumuri forestiere, noi incercam sa regasim marcajul, care cica este proaspat refacut in 2009, ne intoarcem din drum, cautam iar marcajul, gasim drumul bun, iar il pierdem, iar il gasim ... si tot asa. Partea cea mai proasta este ca, pe masura ce inaintam, nu mai este poteca batuta, decat alene acum ceva vreme poate de vreun urs, zapada insa s-a inmuiat si trebuie facuta poteca practic din nou ! Si batutul asta al potecii ia timp, mult timp !

Asa ca de acum inainte traseul nostru se transforma intr-un fel de Baba Oarba, uite drumul, nu e drumul, uite semnul, nu e semnul, e poteca, nu-i poteca ! Cat mai mergem inca in lungul drumului forestier (unul din multele drumuri forestiere pe care le tot intalnim) este inca bine, dar la un moment dat constatam ca marcajul o ia in sus in padure si atunci incepe balaureala maxima si batutul potecii inexistente.

In punctul in care parasim drumul forestier pt. a urca in padure vedem chiar si un mic capsor care clipeste intrebator la noi: "Hei, cutu' cutu' !", zic eu .... si in momentul acela cutu' cutu' o ia la goana inapoi si din profil vedem ca este de fapt un cutu' cu cap de mistret. In departare apoi se uneste cu restul cetei de mistreti si se fac vreo 6-7 exemplare de mistreti care fug de noi ca de mama focului.

Continuam urcand inca putin prin padure pe o poteca ce pare a fi destul de lata vara, iar mai sus dam intr-o mare poiana strajuita lateral de un mic observator, putin descentrat si la care se ajunge pe o scara cu trepte lipsa. Alex incearca insa sa escaladeze micuta cladire si reuseste sa ajunga pana sus.

La observatorul din poiana fara nume: Dana, Radu si Andreea

Dupa poiana cu observator urmam poteca marcata ce continua pe un drum in dreapta. F. repede ajungem intr-o alta mica poienita, unde un drum urca spre un alt observator, iar traseul nostru traverseaza apa, pt. a se afunda mai apoi in padure si in necunoscut. Partea cea mai frustranta insa este faptul ca GPS-ul lui Radu ne explica cum vf. Siriu este undeva in stanga, iar marcajul pe noi ne duce departe undeva in dreapta.

Traversam paraul, urcam prin padure apoi traseul o coteste la stanga. Urcam destul de sustinut, apoi usor la dreapta pana ce traversam un nou parau. Urcam si mai sustinut, printr-o zapada de nedescris de mare, si, in varful pantei, trecem din nou un parau, continuand pe partea stanga a lui. Cotim apoi spre dreapta si tinem pana intr-un punct de inflexiune, unde poteca o ia la stanga iara. Aici facem un popas plin de deznadejde ! "De ce ne ocoleste atata traseul asta. Varful nostru este fix in spate ?!"

Continuam sa urcam spre stanga parca de data aceasta, apoi iara spre dreapta .... deja se amesteca directiile, cert este ca inaintarea devine din ce in ce mai anevoioasa din cauza zapezii mari, marcajul este adesea ascuns pe copaci incarcati cu zapada, crengile copacilor fiind la randul lor incarcate de zapada se apleaca peste poteca barand drumul, noi trebuie sa facem un slalom de fapt printre copaci ca sa nu depasim la fiecare 3 m alte manunchiuri de crengi.

Cam cum arata o poteca troienita de zapezi si de crengi cu zapada

Dupa ce tot urcam asa, dam intr-o mica culme perpendiculara pe poteca noastra. Speram plini de nadejde ca ne apropiem de ceva, dar constatam cu regret cum poteca continua pe curba de nivel, pe un drum pe care nu a mai mers nimeni de foarta multa vreme, pt. ca zapada este imensa si intacta, iar noi trebuie sa batem poteca, cu Radu in frunte. Radu inainteaza cu greu, eu in spatele lui, Dana dupa mine si sirul se incheie glorios cu Alex si Andreea. Tot innotand asa prin zapada la un moment dat vedem golul alpin deasupra noastra, iar GPS-ul ne spune ca am dobandit cu greu 1300 m altitudine. Repede cateva panorame din Gura Muntelui (asa se pare ca se numeste piciorul pe care am reusit sa iesim la gol alpin).

... si mult asteptatul moment in care ne si hranim cum se cuvine (a se remarca cum in poza de mai jos toata lumea infuleca ceva, orice, dupa atata innotat prin zapada ........)

Radu, Alex, Dana si Andreea (de la dreapta la stanga) la un picnic degerat (in fundal se vede drumul pe unde trebuia noi sa continuam, adica un alb imaculat neatins)

Din pacate, din acest punct de picnic pana in Saua Vanturilor ar mai fi vreo 3-4 km de mers in linie dreapta, zapada este perfect neatinsa, iar orele inaintate ne obliga sa abandonam visul nostru. Trebuie sa coboram, pt. ca nu avem sanse sa jungem in mai putin de 3-4 h pana in sa in lipsa unei poteci batute. Facem deja planul si logistica cum sa abordam data viitoare Lacul Vulturilor si vf. Siriu, concluzionam ca trebuie sa fie musai vara ca sa nu mai innotam atata prin zapada si cu gandul asta ne resemnam si incepem coborarea pe acelasi drum. Cu coborarea se rezolva mult mai repede, asa ca pana in ora 17.00 suntem deja la masina, nici macar nu a fost nevoie sa punem in functiune frontalele.

Ne reunim la masina si incepem cautarea pensiunii noastre, ne cazam, punem de-o mamaliga (desi numai eu cu Radu ne-am infruptat din mamaliga cu succes), bem destule ceaiuri ca sa ne hidratam si somn la greu, caci suntem rupti de atata innotat prin zapada.

La pensiunea 14 Scaune, poza de grup (de jos in sus, de la dreapta la stanga): eu cu cutu' agitat in brate, Radu, Dana, Alex si Andreea

Duminica dimineata plecam destul de tarziu de la pensiune, se simte oboseala din ziua precedenta, asa ca ne-am propus pt. azi doar sa urcam pana pe vf. Podu Calului, tot 1400 m altitudine, dar pare-se un traseu mult mai scurt ca cel din ziua precedenta. Pe drum ne oprim sa vedem cascada Pruncea, cascada pe jumatate inghetata.

Copii admira cascada si raul inghetat Pruncea (unii incearca gheata)

Pentru ca orice traseu in aceasta zona se lasa cu balaureala, cautarile noastre incep deja din drumul de masina, pt. ca nu reusim sa gasim al 4-lea drum forestier pe dreapta care urca spre vf. Podu Calului. Orice am face nu gasim decat 3 drumuri, iar o zona din harta prost intocmita de pe internet lipseste cu desavarsire. Facem drumul de vreo 2-3 ori cu masina inainte si inapoi, tot sperand sa se elucideze misterul si sa apara si in teren acea bucata de harta. Nici o sansa, e abracadabra totala !

Vedere spre muntii Penteleu din drumul forestier Casoca - Pruncea - Coceanu

Ajungem chiar pana in bifurcatia Comandau - Varlaam (aceasta bucata aparandu-ne pe harta) si acolo oprim un microbuz care se tot fataia prin zona si cerem sa ne lamureasca. Trebuie iarasi sa ne intoarcem inapoi. Ne intoarcem si disperati sa nu mai stam in masina, parcam si apucam pana la urma pe drumul forestier spre cantonul Pruncea (asa scria pe el, desi pe harta apare in alta parte).

Urcam cu nesat pe acest drum, desi am plecat din cauza cautarilor abia la ora 12.00 a.m. in traseu, dar ne bucuram ca totusi ne miscam si astazi si nu stam sa lancezim. Eu mi-am pus schiurile scurte in picioare, desi nu inaintez mai repede, zapada fiind f. uda si f. grea, dar macar sper ca la coborare o sa prind ceva viteza (asa speram eu ...).

Dana, Andreea si Radu urcand pe drumul forestier

Pe drumul forestier urcam destul de sustinut, vedem chiar si mai multe caprioare, spre disperarea noastra auzim, credem noi, chiar si o impuscatura. Ca urmare chiuim ca sa ne facem simtita prezenta si sa nu avem incidente neplacute cu vreun braconier ilegal, compatimind saracele caprioare.

Radu &co pe ultima portiune a drumului forestier

Drumul serpuieste amenintator in sus, mergem ceva vreme dupa o urma mai veche, dar care incepe sa se mai si piarda, asa ca in mod inevitabil trebuiesc batute din nou urme. Suntem insa destul de increzatori, pt. ca GPS-ul ne spune ca am luat ceva altitudine si ca urmare tragem cu naduf la deal. Marcajul se mai vede din cand in cand, asa ca suntem convinsi ca suntem pe drumul cel bun si tot nadajduim ca macar astazi sa ajungem la finalul traseului: marele vf. Podu Calului (1440 m altitudine).

Dupa o indelungata serpuire a drumului de caruta prin padurea plina de caprioare reusim sa iesim in vasta poiana unde se gaseste cantonul Pruncea. Aici insa ne scade moralul, pt. ca zapada din poiana este intacta.

Alex, Radu si Andreea in poiana cu cantonul Pruncea

Vedere spre m-tii Siriu din poiana cantonului Pruncea

Alex si Radu in poiana cantonului Pruncea

Dana si Andreea se revolta insa cand vad ca baietii vor sa cedeze ispitei si sa se intoarca din drum, asa ca trec ele in fata la batut urme, traversam astfel poiana si continuam putin pe drumul ce trece pe sub vf. Podu Calului. In poiana observam stana de care ni se povestise ...(chestia aia mica din fundal).

... si mai apoi vedem si constructia solida a cantonului, unde nu e nimeni ...(casuta bagata intre brazi)

... si noi am fi visat la un ceai cald la canton ... dar il bem din termos !

Pe marele varf hotaram sa nu mai urcam, pt. ca este impadurit si nu vedem nimica, mergem doar putin spre Penteleu in speranta ca vom ajunge la golul alpin care stiam ca este undeva sub varful Podul Calului. Traseul incepe insa sa coboare si noi nu mai avem chef sa urcam inapoi, pe de alta parte insa se si intarzia foarte mult, iar oboseala isi spune cuvantul, asteptandu-ne un lung drum spre casa.

Coborand prin poiana cantonului Pruncea

Coborarea pe drumul forestier pe care am urcat a fost f. rapida, atat pt. mine pe schiuri (desi zapada era f. grea si inaintam f. greu), cat si pt. colegii mei care acuma zburdau la vale pe o poteca gata batuta. Ajungem destul de repede la masina, intunericul reuseste sa nu ne prinda chiar deloc, asa ca ne inghesuim in masina si purcedem spre Bucuresti. Conduc eu pana la Buzau, dupa care o las pe Dana care ne aduce pana acasa cu viteza fulgerului.

La final de tura, acuma, nu pot sa zic decat ca eu m-am bucurat oricum sa vad niste locuri necunoscute, m-a cam exasperat zapada ingrozitor de mare si de grea, dar, una peste alta, soarele ne-a mai bucurat din cand in cand cu cate o raza calda si primitoare, asa ca a fost foarte frumos si abia astept primavara sa se mai duca zapada si sa pot explora in voie zona.

Un catel f.f. agitat, pe care nu am reusit sa il prind in poza decat fiind tinut ... si chiar si asa se vede cat de tare putea sa se zvarcoleasca !