Tabara de iarna - 13 dec. 2008

Ziua de sambata incepe la mine in imposibilitatea de a ma da jos din pat: febra musculara s-a accentuat, desi cu o zi inainte nu am simtit cine stie ce pe vale, mi-e un somn de-mi pica ochii in gura si mai trebe' sa car si dita' mai namila de rucsac pana la cabana la Poiana Izvoarelor. Ma transform din nou in draga mea "lesinatura" si, abia cand ajung in poiana din capul Munticelului si imi dau drumul in jos la vale, ma misc mai cu elan.

Cabana Poiana Izvoarelor este ceva de genul "ghetarie" - este un frig ingrozitor incepand din sala de mese, trecand prin camere, in care caloriferul, culmea, merge, si terminand circuitul cu toaleta. Cica au si dus, dar in aceste conditii extreme am refuzat sa mai imi pun o astfel de problema.

Ca sa nu inghetam de la ora 12.00 a.m. in cabana, Marian ne duce pe mine si pe Radu din nou la locul de exercitii din prima zi: valea Adanca intersectie cu Rapa Zapezii. Primul exercitiu se numeste ceva de genul cum se merge pe ghetar, tehnica de salvare din crevasa, o chestie cu multe prusice, ancorari in piolet, da cu virgula in orice caz la mine. Simulam cum cade Radu in crevasa si eu trebe' sa-l salvez, moment in care exercitiul este declarat nereusit, pt. ca eu nu pot tine agatata in piolet, in mana mea dreapta cu febra musculara, greutatea unui om pe nume Radu. Deci Radu moare in crevasa si cam asa se incheie jocul. Exercitiul continua cu tehnica de salvare Radu pe Iuliana, exercitiul fiind declarat satisfacator, pt. ca eu am avut o greutate rezonabila si Radu a putut sa ma tina si sa faca totul ca la carte.

Pt. incalzire urmeaza o serie de rapeluri de pe un mot de stanca din stanga vaii, exercitiu in care constat ca orice as face nu alunec deloc pe coarda, pt. ca este coarda si nu semicoarda, pt. ca frecarea cu reverso-ul meu este f. mare, pt. ca nu sunt suficient de grea, coarda este uda si cu gheata si, pe deasupra, pt. recapitulare imi mai pusesem si un machard pe coarda pe post de nod auto-blocant. Ce sa ma mai blochez, ca eu nici un surplomba nu inaintam pe coarda cu nodul deblocat.

Radu la coborarea in rapel - el aluneca relativ mai repede ca este mai greu

Ultimele exercitii cica sa invatam sa asiguram la piolet, motiv pt. care trebe sa sapam santul cu lopatica pioletului si sa montam asigurarile cat mai lungi pe panta, ca sa se descarce forta nu stiu care nu stiu cum (fizica curata).

Sapa, sapa, sapa frate, pana intra pioletul in sant

In poza de jos si cea de sus este exemplificarea a cum trebuie montat pioletul si asigurarile in santuletele sapate

Urmeaza demonstratia exercitiului de asigurare la cadere in piolet exemplificat de Marian si Radu.

Vazand ca la dom' profesor functioneaza treaba, prind curaj si hotarasc ca trebuie sa vad si eu cum e sa alunceci si sa fii asigurat, asa ca sus picioarele ca am coltarii montati si valea in jos pe spate. Alunec, alunec, nu se mai termina aia 10 m de coarda odata, mai alunec un pic si la un moment dat ma opresc, ma balansez putin datorita socului si gata. A fost simplu si eu credeam ca e asa mare filozofie.

Experimentez cum pot sa il tin pe unul de 2 x mai greu decat mine si chiar merge, Radu scapa de data asta

Eram convinsa ca nu il voi putea tine pe Marian in cadere, dar culmea este ca am reusit sa-l tin, trantindu-ma bine pe burta ca sa se descarce forta aia ca la carte.

Seara ne retragem la ultima prelegere de teorie, adica notiuni de prim ajutor, si ultima zi de duminica, pt. ca este viscol si ninge nu mai plecam pe nici o vale, riscul de avalansa fiind prea mare, asa ca o dam in jos spre Gura Diham.

Poza de grup finala: de la stanga la dreapta - Radu, Vergi (prietena lui Silviu), Silviu, eu - Iuliana si Marian Anghel (ghidul / profu').

Tabara de iarna - 12 dec. 2008

Ramasi fiind numai 3 cursanti - eu, Radu si cu Silviu, ne propune Marian sa facem o tura pe Valcelul Portitei (gr. 1B), cu plecare de la baza din valea Bucsoiului si cu iesire in creasta Balaurului, speram noi cu coborare pe un scoc cu jnepeni in valea Morarului.

In drum spre poiana Bucsoiului pe urme de urs suflate de vant 

Din ceea ce ne-am propus, am reusit sa plecam la 9.30 de la cabana Diham, si din poiana Bucsoiului urcat o portiune pe valea omonima. Momente din urcarea pe firul vaii Bucsoiului, pt. a avea acces la valcelul Portitei.

Apoi am ajuns la punctul de bifurcatie dintre valea Bucsoiului si valcelul Portitei (cel din stanga, in dreapta fiind un fir secundar al vaii Bucsoiului), intrand pe valcelul propriu zis destul de tarziu, abia pe la un 11.30 - 12.00 a.m.

Pe valcel Iuliana a inceput cu multa rabdare si constinciozitate sa planteze morcovi pentru ca este abrupt rau

Pana la prima saritoare ne-acoperita in totalitate am urcat o panta lungaaaaaaaaa, nu era ea f. inclinata, cred ca doar vreo 35 de grade, dar cand urci pe ea si pe urma te uiti in jos zici ca mama ce escalada la 75 grade am facut.

Prima portiune de vale pe care mergem mai grupati, mai apoi insa fiecare isi gaseste ritmul de urcat, regrupand la saritori.

Ajungem si la prima saritoare de mixt. Marian se duce cap cu doi pioleti tehnici, ca el e profu' si e marfa, si are voie cu doi pioleti.

Marian la prima saritoare de mixt, el avanseaza, noi ne uitam

Si urmeaza sa vin eu repejor, ca altfel inghetam, urmata fiind de ceilalti doi, care, vazand cum ma chinui eu sa trec, lor le este mai usor, ca au invatat figura.

Eu ma misc mai cu putin talent decat profu', dar avansez gratie faptului ca Marian ma trage cu coarda in sus.

Trecem de prima saritoare si continuam urcusul, zapada este destul de afanata, pe vale viscoleste un vant care iti aduce in fata numai zapada pulver de nu poti sa respiri, zapada pulvar rascolita curge in mici avalanse peste saritori, zici ca-s cascade de zapada, si dupa ce mi se aplica acest tratament de vreo 10 ori, incep sa cedez nervos, pt. ca de inaintat nu se poate, ca bate prea tare din fata si nu vezi nimic, de stat pe loc inseamna ca nu avansam deloc.

Ajungem si la a doua saritoare care ma sfortez ingrozitor sa o trec, in acelasi regim evident - Marian trage de coarda in sus si eu ajung deasupra saritorii.

In poza de sus e Silviu sub a doua saritoare, in poza de jos Radu in momentul depasirii complexului de 2 saritori

Dupa a doua saritoare Marian ma vede cam lesinata si propune sa ne intoarcem, dat fiind orele 14.00 si cica suntem abia pe la jumatatea vaii, iar in sus se mai vede mult mai mult. Decidem sa urcam pana la orele 15.00 pana unde putem si apoi s-o dam la vale.

Ultima bucata de vale si in zare se vede ultima saritoare

De aici incolo, Marian hotaraste sa urcam legati, una la mana ca sa invatam cum se merge cu coarda intinsa, astfel incat daca unul cade sa simti imediat si sa te arunci in piolet, iar cel cazut sa nu aiba timp sa prinda viteza, doi la mana pt. ca dupa ce trecusem cu greu de a doua saritoare eu meritam din nou adjectivul de "lesinatura."

In poza de mai sus se vede Marian care urca, iar in cea de mai jos baietii care depasesc saritoarea, iar eu eram la mijloc facand poze

Urcam si bucata de panta pana la a treia saritoare care este chiar simpatica, ori incepuse sa-mi placa, ori facusem pachete de muschi pe mine, dar fiind o fata mai cazuta cu multa gheata pe ea se infigeau mai bine frontalii de la coltari, si, implicit, inaintam si eu mai cu talent.

Din pacate, pana ajung sus si ceilalti doi coechipieri ai mei, se face de orele 15, asa ca Marian incepe sa pregateasca rapelarea. Nu mai stiu daca a bagat ancora metalica in zapada sau a batut un piton, dar cert este ca dureaza mult pregatirea unui rapel. Eu trec de la stadiul de lesinatura la inghetatura, nu ca nu as fi fost bine imbracata, dar pt. ca nu puteam sa ma abtin sa nu scot supra-manusa ca sa fac poze, si, treptat treptat frigul isi spunea cuvantul la mainile mele si apoi se extindea si in corp.

M-au imortalizat baietii in timp ce rapelam ultima saritoare, le multumesc mult ca m-au pazit

Pt. incalzire facem repede rapelul, dupa care vine inevitabilul moment in care trebe sa cobor cu fata la vale. Urmele de la urcare au fost deja acoperite de zapada viscolita si Iuliana se gaseste in imposibilitatea psihica de a inainta. Inghit in sec si il astept pe Marian care imi promite ca ma leaga si ma scoate la plimbare pe vale. Legata de Marian merg mult mai bine, prind curaj sa calc sanatos si zburd mai cu avant.

Exercitiul de coborare cu fata la dita mai panta inclinata

Avantul imi este insa taiat la urmatorul pachet de saritori (a doua si prima saritoare de jos, care sunt oarecum legate intre ele). Coarda din pacate nu ajunge pt. a face un singur rapel, asa ca incepe cautarea unei fisuri pt. baterea unui piton, si dureaza, pana la urma se echipeaza rapelul cu un piton, un friend si o ancora metalica, urmand ca ultima saritoare sa o rapelam doar in ancora bine montata in zapada, iar Marian o descatara, ca el e ghid.

Ajungem in ultima (sau prima) portiune de vale, panta cu zapada pe unde am urcat, dar unde urmele nu se mai vad, sunt in totalitate acoperite de zapada proaspata pulvar. Coboram tot legati, ca sa exersam si aceasta tehnica, pe mine ma coafeaza ca nu mai plantez nimica, iar in ultima portiune dinspre valea Bucsoiului, dupa ce depasim si zonele de gheata, se face "vidra" - adica ne punem pe fund si alunecam (daca alunecam) pe zapada, controland viteza din coada pioletului.

Dupa ce reintram in valea Bucsoiului coboram alene si relaxati, ne reunim si cu catelul care a coborat ultima portiune de vale cu noi si ajungem in poiana Bucsoiului la orele 18.00. Mancam bine si o dam spre cabana noastra "home sweet home."

Tabara de iarna - 11 dec. 2008

In luna decembrie m-am decis ca este cazul sa aprofundez si varianta taberei de alpinism de iarna, nu ca as practica eu asa ceva, dar macar sa am notiunile de baza. Zis si facut, inscris la Marian Anghel in tabara, plecat la Busteni, urcat si cazat la Diham, baie in camera, iar "rasaritul pe care il vedeam de la fereastra camerei parea sa invite la balaceala prin zapada."

In poza de jos si cea de sus un rasarit si un apus pe cinste

In prima zi din tabara de iarna, am avut ca program opriri in piolet. Dupa o seara plina de prezentat echipamentul de iarna, de la carabe si nuci pana la casca si coltari, a doua zi de dimineata am plecat de la cabana Diham pe drumul spre Pichetul Rosu, drum ce avea sa devina plimbare zilnica - spre disperarea plasticilor mei care pareau a deveni pe zi ce trece din ce in ce mai grei.

Din tainele drumului Pichetul Rosu - cabana Diham 

Ajunsi la Pichetul Rosu, urcarea cu plastici in picioare abia a inceput, urmand ca pana in poiana cu Urzici sa urcam incet si constant, iar din poiana cu Urzici urcam si mai incet si si mai constant spre bifurcatia Rapa Zapezii - valea Adanca, si mai precis - inainte de intrarea in canionul din valea Morarului.

Ce am retinut eu din opririle in piolet este ca oricum ai cadea, tre' sa fi atat de lucid si constient in momentul respectiv, incat sa te rasucesti, sa ridici picioarele sus daca ai coltari in picioare, si sa faci cumva sa infigi pioletul corect in zapada, a.i. sa te si opresti. Exemplificari de opriri in piolet.

Am exersat alunecarea simplu cu fata la vale - cu pioletul pregatit si cu pioletul intr-o mana, iar apoi au urmat alea mai interesante, adica cadere pe burta cu capul spre vale (la asta era mai grea pornirea, ca trebuia sa ma asez pe burta fara sa scap la vale imediat) si caderea pe spate cu capul in jos (la asta am descoperit ca cel mai bine ma pun in fund cu spatele la vale si imi dau drumul cat mai natural).

Radu il invata pe Silviu cum se face asigurarea pe panta la piolet, introducand cordelina prin urechiusa pioletului si infigandu-l pe acesta bine detot in zapada.

A doua parte a zilei am facut un exercitiu de urcat cateva sute de metri pe Rapa Zapezii, scopul fiind sa depasim prima saritoare. Mica bucatica parcursa pana in prima saritoare pe Rapa Zapezii are f. multa zapada.

Prima saritoare ce trebuia sa o depasim ca exercitiu de scoala se prezenta acuma in conditii de mixt, adica gheata, stanca, zapada ......... in traducere libera ceva f. alunecos, unde eu am urcat la modul: Marian mai tragea de coarda in sus, eu saltam fundul, ma odihneam in ham si tot asa, pana am ajuns sus, ca in piolet nu prea reuseam sa ma trag, iar cu coltarii nu reuseam sa prind nici un ciot de stanca sa ma salt in el.

Silviu echipandu-se sub saritoare

Marian depasind saritoarea "asa cum trebuie" si cum noua nu ne iese

Avand in vedere orele inaintate si inserarea care batea la usa, coborarea am facut-o rapeland saritoarea tocmai urcata, dar asta insemnand ca am descoperit cat de naspa este sa desfiletezi pe frig si cu particule de gheata siguranta de la caraba.

Marian care ne asigura la coborarea in varianta "salam"

Din pacate, cat timp noi am urcat si coborat acea portiune de vale pana la prima saritoare, colega noastra ramasa spre odihna la rucsacii de la baza vaii, s-a agatat in coltari si a alunecat cativa metri pe panta de la baza vaii, fracturandu-si tibia. Imobilizat picior, dat calmante, imbracat cu polare groase, baut ceai fierbinte din termos, chemat salvamont. Concluzia este ca a doua zi am ramas doar 3 cursanti si am aplicat notiunile de prim ajutor pe viu.

Iar concluzia concluziilor este ca dupa atatea tractiuni, opriri in piolet si abdomene ca sa stau cu fata, cu burta, cu spatele la vale, seara mai ca eram in carje, iar a doua zi de dimineata eram la propriu in carje si aveam febra musculara peste tot. Cum ma alinta domn profesor Marian: "Draga mea lesinatura" (rima cu muratura).

Saua Tigailor (tur-retur) – 7 dec. 2008

Duminica dimineata dormeam eu si Danutza frumos si visam, motiv pt. care telefonul lui Romeo la 8 dimineata a fost f. brutal. Eu, stiind cu cine am de-a face, imi inchisesem telefonul, Danutza insa il lasase deschis si tarrrrrrrr. Romeo ne tine la telefon vreo 10 minute - timp in care reusim sa ne dezmeticim si ne piere si somnul, dar mai zacem juma' de ora in pat ca e frig in camera si timp avem pana ajung Romeo si Cezar la gara. La 9.30 am suntem in gara in Busteni si ne asteptam coechipierii de tura, avand directia muntilor Ciucas.

Trecem de Sacele si incepem sa ne uitam dupa Babarunca, lasam masina intr-una din parcarile din micul satuc si alegem drumul forestier care urca prin Cheile Babaruncai.

Dana, Romeo si Cezar pe drumul forestier spre chei

Urcam agale pe drum, din fericire punem si GPS-ul in functiune, misiune care ii revine lui Romeo, pt. ca GPS-ul meu este sensibil la frig si trebuie tinut la caldura. Ne-a fost bine mai tarziu ca am pornit GPS-ul, nici nu banuiam eu ce gura aurita am avut cand am zis aievea sa salvez punctul de bifurcatie.

Continuam urcusul, trecem pe sub niste stanci care banuiesc ca sunt Cheile Babaruncai, si la un moment dat facem dreapta pe un fir de vale care serpuieste incetisor si ne scoate intr-o alta poteca (marcata cu punct rosu si care vine dintr-o poiana mica ceva mai sus de poiana Teslei). Este inca ora 13.30 si decidem ca putem inca urca pana la ora 15.00, ca sa avem timp sa ne si intoarcem cat de cat pe lumina.

Urcam si dam de o zona bantuita de ursi, in sensul ca observam in zapada o urma de labuta de ursulet si un observator nou nout, amenajat f. frumos. Exploram observatorul si ne pozam cu el, fiind singurul element mai interesat de pe acel traseu care merge uniform si constant numai prin padure.

In poza de jos si cea de sus, poze cu observatorul de ursi

De la observator o dam in sus pe vale, pe care o traversam si continuam sa urcam pe versantul ei drept pana ce incepe sa se vada aievea in zare saua Tigailor si stancile din zona. Urcarea devine din ce in ce mai anevoioasa pentru ca singura zapada existenta este bine indesata fix pe poteca, deci la fiecare pas te afunzi, iar pe langa poteca trebuie infruntati toti boschetii .

Urcam si la un moment dat nu stiu de ce, dar evident din lipsa de semne, sau semne acoperite de zapada, virez stanga si o iau pe un versant cu o mare de boscheti pe unde parca se vedea o urma. Poteca nu-i, restul se intorc pt. a inainta pe firul vaii, dar eu ma opintesc sa traversez boschetii, dau si de poteca si ii chem pe ceilalti.

Mergand noi agale pe poteca nemarcata, dam intr-un alt traseu marcat, care vine din Saua Tigailor si coboara spre poiana Teslei. Facem un popas de hranit, respectiv de inghetat maini si picioare pana mananca ceilalti, si hotaram totusi, in ciuda cetii si a orei tarzii sa coboram spre poiana Teslei si nu pe unde am venit si aveam puncte de GPS. Toate bune si frumoase, marcaj bun, zapada mica pana in poiana Teslei unde momentul este sublim si inevitabil in acelasi timp.

Cum spunea un vechi prieten de-al meu, „au trebuit sa se alinieze toate astrele ca sa prindem noi acea conjunctura”, nefavorabila insa in cazul nostru: in acelasi moment, adica in acel interval de timp necesar noua ca sa traversam poiana cea mare a Teslei, se lasa noaptea, ceata este la ea acasa, marcajul dispare, ba nu, se evapora in neant, pierdem directia, dam intamplator de stana, ne ametim complet si pana la urma scoatem harta sa luam un azimut. Directia culmii pe care trebuie noi sa coboram este spre vest, problema este insa ca, mergand spre vest, poiana nu se mai termina, desi pe harta este mai mica. Pana la urma, vazand ca intram in padure si nu reusim sa dam de marcaj, luam cap-compas punctul de bifurcatie cules de mine cand eram jos la intrarea in traseu si da-i in jos, rugandu-ne sa ne se piarda semnalul de la sateliti. Pericole majore stim ca nu avem de unde gasi in cale, doar padure, nu stanci, prapastii si alte cascade, stim ca e si un traseu marcat prin zona care ne scotea la masina, dar pe care noi in ceata era imposibil sa ii dibuim poteca. Mergem cap compas, coordonand GPS-ul cu busola din cand in cand, in caz ca pica satelitii si se face padurea prea deasa.

In acest exercitiu de orientare ne luptam doar putin cu o padure mai deasa de ceva puiet tanar, in rest Romeo tine directia, si ne strecuram pe potecute pe care probabil ca omul nu a mers niciodata. Strigam ca la balamuc ca sa ne avertizam prezenta si trecerea, dam si peste 2 cranii parasite demult, unul de vaca, respectiv cal (am identificat noi dupa dantura si lungimea maxilarului), strigam in continuare - „Corul ursilor” sau „Corul lupilor” ar fi trebuit sa ii spunem, si cu siguranta am speriat si respectiv bagat in barlog toate animalele padurii, care precum stim, nu ataca omul decat daca sunt atacate si agresate. Noi doar ne anuntam prezenta bezmetica prin noapte si nu le vrem raul, ci doar drumul spre civilizatie.

La un moment dat, in timp ce restul strigau si dadeau chiote de urs, dam intr-un drum forestier. Il identificam ca fiind aproape de acel punct in care dimineata am facut dreapta si o dam in jos pe drum. Stingem GPS-ul, ca acuma nu mai avem nevoie de el, nu mai e ceata si nici de marcaje nu mai avem nevoie, dita mai drumul nu o sa-l ratacim cu siguranta si il stim bine, doar mai avem inca memoria de azi-dimineata. Ajungem cu bine la masina, ne imbarcam, ninge, ba nu, e lapovita, mergem destul de incet, ne oprim in Faget sa mancam, ajungem la 11 p.m. in Bucuresti.