Catarare la firul ierbii pe valea Urlatorii - 29 sept. 2013

Vroiam sa refac Valea Malinului, nu o mai facusem de 5 ani si ma gandeam ca i-a revenit sorocul. Dar, cum intotdeauna exista un "dar", sambata seara ma suna Alex (aka Anta pe carpati.org) si imi spune ca ei tocmai au coborat din munte si ca este totul foarte ud, friabil si sfaramicios si ca le-a luat foarte mult ceea ce vroiau sa faca. Malinul este oricum o zona foatrte friabila si cand este uscat, da' mai pe ud, frig si dupa ploaie.

Trebuie sa schimbam deci traseul. Ii sun pe Dan si pe Catalina si le zic ca as vrea sa facem altceva si ramane pana la urma sa facem Braul lui Raducu, ca alt nemarcat mai usor nu stiam si parca chiar sa ma bag pe marcate ma simteam ca nu se merita. Dar, iarasi dar, ma gandesc eu duminica dimineata ca este soare pe cer si ar merge explorat ceva pana in Braul lui Raducu. Uite Valea Urlatorii, care stiam care are grad doar 1A si stiam ca da aproape de Poteca Schiell, deci putem pe urma sa continuam si cu braul pe care ni-l propuseseram.

Cochetez eu un moment si cu Valea Comorilor (unul din fire), dar Catalina care mai fusese recent pe acolo ma asigura ca nu este foarte usor, si cu toata udatura asta si in echipa actuala sigur nu este de noi. Mergem atunci pe Jepii Mari pana intersectam Valea Urlatorilor - asta insemnand cam a 3 vale mare pe dreapta cum urci pe Schiell, dupa Valea Seaca dintre Clai si Valea Comorilor. Dupa ce intersecteaza Valea Urlatorilor, poteca Schiellului incepe sa urce sinuos, enervant si vertiginos pana in saua cu pilon de metal. Deci Valea Urlatorilor este ultima vale pe care poteca marcata o intersecteaza, urmand apoi sa urce pe versantul stang al acesteia. Nu eram eu sigura care este valea, dar cum facusem Schiellul de un cincinal de ori, nu este greu sa imi dau seama care este intrarea propriu-zisa in vale.

Cam asa arata intrarea in Valea urlatorii - Catalina a denumit-o Cambogia, eu i-as spune jungla amazoniana. Stiam ca este de balaurit, dar de asta veniseram pe munte si dupa avertizarile lui Anta, nu se merita sa ne riscam pe ceva foarte alunecos. In fond si la urma urmei, vegetatia era prietenul nostru cel mai bun in lipsa prizelor si pe Valea Urlatorii se pare ca nu duceam lipsa de asa ceva.

Incepem sa urcam pe vale printr-o vegetatie nu numai abundenta, dar si inalta si care opune rezistenta. Daca ii dai un bat in cap insa, se mai da la o parte. In scurt timp ajungem la o mini-bifurcatie cu 2 fire. Nu ma documentasem deloc, nu stiam nimic despre aceasta vale, decat ca este usoare si ca are multe balarii!? Ma duc in fata in recunoastere si sunt in fata unei bifurcatii cu o saritoare mare pe dreapta (uda leoarca evident) si un scoc cu foarte multa vegetatie, foarte abrupt si cu un bolovan mare sus pe stanga.

Saritoarea mare de pe dreapta s-ar fi putut catara, nu parea imposibila, dar nu pe ud. Ma uit de o poteca de ocolire ceva, dar totul este ascuns sub vegetatie si nu am chef sa ma lupt cu marile jungle de acolo.

Imi indrept atentia spre scocul din stanga, aparent mai prietenos la prima vedere, dar la a doua vedere plin de un pamant foarte sfaramicios (acum am inteles la  ce se referea Anta la telefon). Am descoperit cat de sfaramicios era pamantul dupa ce ma cocotasem deja la mama cucului si nu aveam alta varianta de coborare decat pe pamant pe fund. Urc scocul asta friabil, mai bine zis catar la firul ierbii si la bete, ca era o adevarata aventura sa prind ceva stabil pe acolo si sus imi dau seama ca nu pot iesi prin dreapta spre firul principal al Urlatorii cum vroiam eu, ca este saritoare suplombata de un bolovan. Ma inscriu atunci pe stanga pe o branita ingusta si ies intr-o muchie care despartea acest scoc de un fir secundar modest pe care il lasasem in urma mai jos. De aici incepe alta catarare la firul ierbii, al radacinilor si un dat din picioare in gol in pamantul negru si sfaramicios la fiecare atingere. Ajung cumva sus deasupra saritorii surplombate si incep sa traversez prin vegetatia delicata spre dreapta pana spre firul principal al Urlatorii. 

Dan si Catalina vin si ei in urma si cand ajung la o poteca ce dadea in jos spre firul Vaii Urlatorii racnesc dupa ei. De fapt firul vaii merge paralel cu Schiellul, cateva serpentine din portiunea inferioara trecand la mica distanta de vale (deci se putea intra pe vale si de mai sus de pe Schiell, ocolindu-se astfel saritoarea aia mare, si nu trebuia neaparat intrat acolo unde Schiellul traverseaza valea). Dar de sus daca intram nu mai aveam atata adrenalina. Cand ne reunim cu totii, ii intreb pe Dan si Catalina cum sunt si spun ca-s incantati de balaureala. 

Odata reintrati pe firul vaii am impresia ca valea se contureaza mai bine, evident tot invadata de vegetatie, dar se mai intrezaresc mici saritorele pe ici pe colo. Cu totul firabil in jur ne trebuia si noua ceva mai usor si nu foarte expus. O dau in sus, curioasa cat dureaza valea pana in Braul lui Raducu, dar avand o oaresce temere ca nu sunt pe firul vaii bun. Aveam sa ma lamuresc insa sigur cand ajungeam in brau si stiam cum trebuie sa arate zona acolo.

Saritorile le urcam direct pe firul vaii, nu ocolim decat daca ocolirea face parte din saritoare ca sa zic asa. Dar, desi nu ma asteptam, apar si niste saritori mai problema, nu ca ar fi fost foarte greu de catarat, dar in conditiile actuale de teren, cu totul ud si sfaramicios era o problema. Trebuia gasita o varianta de ocolire. Bine ca si ocolirea se facea tot pe chestii ude si sfaramicioase, dar nu cu stanca, ci cu niste radacinute sau smocuri de fire de iarba, care te rugai sa reziste alea 2 secunde cat te tragi de ele ca sa te echilibrezi intr-o alta pozitie la fel de instabila precum precedenta.

Ajungem apoi la o saritoare mai mare si mai surplombata, evident cu un mare bolovanoi incastrat. Asta clar trebuie ocolita pe undeva, ca pe drept nu este de noi.

Printr-o minune epocala eu reusesc sa urc fetele friabile imediat din dreapta si intrezaresc o varianta de ocolire prin dreapta sus a saritorii pe o brana stancoasa, dar uda, care insa nu imi place, ca risc sa alunec jos la baza saritorii. Asa ca ma intorc pe o curba de nivel inapoi, pana putem ocoli saritoarea tot prin dreapta ei, dar pe fete de iarba si buruieni mai abordabile si mai stabile cat de cat.

Mai urcam ceva vreme pe vale saritorele micute, ude si friabile, dar fiind mici nu este o problema. Apoi ni se deschide in fata ochilor un fel de canion care ne fascineaza si ne atrage in acelasi timp in maruntaiele sale. Daca aveam chef, probabil ca gaseam o varianta sa il ocolim si pe asta, dar sa scapam noi cireasa de pe tort?! Canionul are praguri de urcare, pe uscat bagai un spritz si erai sus, pe ud naiba stie cum o sa iesim de acolo, dar noi trebuie sa ne bagam acolo si sa aflam.

Dan se duce primul si este foarte incantat. Bine ca nu se plictiseste, ca atata ma stresase la telefon ca Braul lui Raducu este o plictiseala, ca ma gandeam de unde naiba sa ii scot adrenalina?!

Eu cu Catalina ramanem in urma si ne bagam in prima treapta a hornului: pana aici ne-a fost, de aici in sus este cam vertical hornul, si asta nu ar fi fost problema, dar este friabil, ud si mai are si muschi pe deasupra. Zambim frumos la Dan care este sus, ii explic cum sa puna coarda pe dupa un copac si sa ne fileze pe dupa spate.

Hornul nu este foarte greu de urcat, dar cu noua piscina deschisa pe el are un potential de risc destul de ridicat si noi fetele preferam sa mergem asigurate. Ca doar nu am carat degeaba hamurile si coarda. Este oricum singura saritoare la care am mers asigurate, in rest am ridicat slava buruienilor, brusturelui care are tulpina un pic mai groasa si celor 99 de fire de iarba. Ca jnepeni nu erau inca la altitudinea aia colosala lipsita de oxigen.

Dupa saritoarea cu horn urmeaza alte saritorele ma mici si mai usoare, dar incepe sa ploua marunt. Asta nu era in prognoza, adica ba era, dar cu un procent atat de scazut, incat nu imi imaginasem ca chiar o sa se si intample. Ma felicit inca o data ca am ales o vale usoara din care putem sa ne retragem oricand prin jungla amazoniana din stanga spre poteca marcata a Schiellului. Dar vrem in Braul lui Raducu, vrem sa ne convingem ca asta este Valea Urlatorii si sa zic si eu ca macar am facut bucata cea mai importanta din vale. Si asa fusesem profund dezamagita week-end-ul trecut ca facusem doar partial Creasta Fotoreporterului.

Incepe sa ploua din ce in ce mai constant si mai marunt, semn ca nu se va opri in curand, asa ca nu mai pot sa imi doresc decat sa ajung in Braul lui Raducu. Intrezaresc niste fete de iarba, semn ca valea se deschide, padurea se cam termina si sper sa castigam altitudine, dar cu ceata care tocmai se lasa mi-e greu sa recunosc locurile.

Mi se pare ca vad poteci, stanci mari in sus care ar trebui sa margineasca Braul lui Raducu, dar nu vad inca marile insemne cu rosu care stiam ca au aparut pe stanca in punctele cheie de orientare ale braului. Valea Urlatorii este singura zona din Braul lui Raducu unde trebuie urcat/coborat vreo 50 de metri in lungul vaii pentru a continua braul. Dar ochiul meu vigilent de vultur va vedea la un moment dat si marea opera de arta cu rosu de pe stanca. Pare-se ca a fost marcat Braul lui Raducu chiar cu punct rosu.

Marcajele din Braul lui Raducu, acolo unde acesta intersecteaza Valea Urlatorii

Ajungem in Braul lui Raducu si ne adapostim sub o stanca surplombata ca sa mancam ceva. Sub stanca pare-se ca nu ploua (logic !), asa ca imi vine chef de continuat Braul lui Raducu pana in Jepii Mici sau Valea Urlatorii pana sus in platou. Cum ies insa de sub stanca mama natura imi reaminteste ca ploua si ceata deasa pune iarasi stapanire pe zona. Nu este ok sa continuam, nu ca ar fi periculos, dar nu are nici un farmec sa te ploua si sa nu vezi nimic. Nici Catalina si Dan nu prea au chef, asa ca hotaram retragerea prin poteca Schiellului, via bere si ciorba in Busteni si un fresh proaspat de la Mega Image cu sfecla.

Pentru multi Valea Urlatorii este o vale banala si plina de balarii. Noi am gasit insa si cele cateva pasaje de catarare si sa le apreciem pe vremea acea ploioasa, mai bine zis sa le ridicam la rang de adrenalina gratie stopilor de ploaie si conditiilor de udatura maxima. Asa ca mie mi-a placut aceasta vale, abia astept sa o refac la primavara pe schiuri si ma bucur ca s-a gasit un moment potrivit sa ii descopar maruntaiele.

Incheiere cu o floricica, dar care de fapt nu cred ca este floricica, in orice caz este ceva dragut vazut in surplomba sub care ne-am adapostit de ploaie cand am ajuns din Valea Urlatorii pe Braul lui Raducu

La catarat in Buila - partiala creasta Fotoreporterului - 21-22 septembrie 2013

Vroiam sa fac Creasta Vartopel-Arpasel din Fagaras, numai ca se pare ca nu reusesc sa aliniez astrele de nici o culoare. Toate potentialele combinatii de n luate cate x pentru a face Creasta Arpaselului par sa nu se potriveasca inca de nici o culoare. Asa ca ma trezesc vorbind cu Tazu' ca noi ce facem in week-end ?!
"Pai si ce sa facem, vad ca in Cozia este soare, face Stelica tura, as vrea, da' n-as vrea ... !", parea cam banal sa merg pe traseu marcat dupa atatea explorari pe nemarcate, "Da' in Buila cum este vremea?!", "Mmmmmm, pai pare buna !", "Ok, hai sa vad daca fac rost de masina !" Orele care urmeaza este la mine un fel de centrala telefonica, vorbesc din 5 in 5 minute cu Tazu', cu Andreea si cu Mihai, ca sa aranjam un week-end in Buila pe ultima suta de metri: Andreea nu avea unde sa mearga si cauta idei, asa ca am agatat-o si i-am explicat ca trebuie obligatoriu sa ocupe loc in masina din Bucuresti, il ia si pe Andrei Done, Mihai avea alte planuri, dar i le-am schimbat eu, si uite asa sambata dimineata pornesc cu trenul spre Valcea, de unde sunt culeasa din gara catre Cantonul Cheia din Buila.

Pana la Cantonul Cheia ne fataim in sus si in jos pe un drum forestier aproximativ naspa, dar practicabil, pret de numai o ora si jumatate. La inceput fiecare sunet ciudat scos de masina este acompaniat de hi-urile si auch-urile noastre, dupa care ne-am obisnuit si la intoarcere mai ca nu am mai zis nimica la gropile luate inevitabil. Ajungem la Cantonul Cheia, montam corturile si dam spre Santinela sa cataram ceva.

Incepe ploaia insa dupa ce am pus o mansa, toata lumea a apucat sa se catere, mai putin eu si Andrei, drept pentru care suntem foarte nesatisfacuti. Incerc sa ma catar dupa ce se opreste ploaia, dar este stanca atat de uda, incat imi da un sentiment de insecuritate maxima si renunt. O pisica pe tabla era mai relaxata decat mine. Mai astept sa se usuce stanca si cu chiu cu vai reusesc sa catar traseul muncitoresc denumit 1 Mai - teribilul grad de 2A sau 2B, care mi se pare insa foarte naspa, m-am chinuit ca dracu' la un horn care ocolea o surplomba. Cand sa ne mutam mai jos sa mai punem o mansa, iara ploua, asa ca mergem la cort si gata. Bere, papa, caldurica in foisor, fasole cu ciolan moca de la cabanier si pe urma somn de voie.

Fasole cu carnati si cu ceapa de la cabanierul de la Cantonul Cheia 

Duminica dimineata este insa vreme buna, asa ca ne trezim, mancam si bem cafele vreo 2 h, dupa care ne indreptam spre Creasta Fotoreporterului, de grad 2B cica - numai ca noi am ratat fix lungimile mai tari se pare. Andrei si Andreea intr-o echipa in fata sondeaza terenul si eu cu Tazu' ultima echipa in spate. Eu adun tot ce gasesc agatat prin pitoane si dupa tancuri de stanca, bucle, anouri, tot ce tine de echipament. Mihai ramane la cabana, ca nu are cum sa mai vina cu noi ca nu avem decat 2 semicorzi, asa ca se va aciuia pe langa unii care pun manse in Santinela.

Intrarea in Creasta Fotoreporterului se afla din saua din care se urca in Santinela prin spate (sau altfel spus retragerea din traseele de alpinism). Aici incepe muchia matematica cu o prima lungime mai tare pare-se, pe care noi am ratat-o.

Pe noi Mihai ne-a indrumat sa mai mergem putin in sus pe langa creasta propriu-zisa pe dreapta, dupa care ne inscriem pe un valcel abrupt in stanga pentru a iesi dupa prima portiune de creasta.

Incepand de aici, urmatoarele lungimi nu as zice ca mai au grad de dificultate 2B, ca nu se compara clar cu dificultatea traseelor din ziua precedenta din Santinela. Lungimile de coarda pe care le-am facut noi au doar cateva pasaje mai tari, unde m-am tras in bucla, pentru ca eram echipata numai cu bocanci (ceilalti isi pusesera papucii de catarat). In rest, toata creasta este un fel de boschetareala, dar o boschetareala mai simpatica decat aia de saptamana trecuta de pe Fruntea Oii din Cozia, mai putin friabila si cu mesteceni robusti si tancuri tepene la care am regrupat din greu.

 

Poza de semi-grup inainte sa plecam in traseu (de la stanga la dreapta): eu, Andreea si cu Tazu'

Andrei a plecat in traseu, se duce si Tazu', dar ni se incurca corzile intre ele. Andreea trebuie sa le descalceasca, asa ca eu cand vin cu curatenia generala din spate, nu mai trebuie decat sa culeg totul si sa ma transform intr-un pom de craciun.

Ne regupam pe la un palc de copaci si se croseteazo-descalcesc corzile, una mie, una tie

Raman eu cu Taz cu semicoarda mea verde, Andreea cu Andrei cu a lor rosie

Urmatoarea portiune de creasta se merge putin pe o creasta super lata de cativa metri, apoi se descatara vreo 2 metri pana intr-o strunga.

De aici urmeaza o portiune de catarare mai tare, pentru care toti ceilalti si-au pus papucii de catarat, dar eu m-am incapatanat sa trec in bocanci. Fiind secund nu mi-a fost foarte greu, ca m-am tinut in bucla. Mai greu mi-a fost sa merg la aderenta pe stanca verticala cu bocancii si sa sper ca Tazu' ma tine bine ca sa mai salt aia cativa centrimetri si sa ajung si eu la prizele cheie din perete.

In poza de jos si cea de sus se vede aceasta bucata care m-a incordat la maxim in bocanci pe stanca.

Urmeaza o bucata de creasta care este foarte incerta, se merge pe dreapta crestei, apoi creasta coteste la dreapta si acolo incepi sa te cateri in sus. Nu a pus Tazu' pe aici nici o asigurare, nici nu stiu de ce am mai mers legati in coarda, dar vorba aia nu stii cand apare marele pasaj.

De undeva de sus Andrei avea o alta vedere asupra acestei bucati de creasta, unde Andreea si Tazu' erau regrupati jos.

Urmeaza o bucata de creasta simpatica si deloc expusa, mie cel putin asa mi s-a parut. Pe aici as fi mers si eu cap, si Tazu nu a pus decat un anou sau doua de asigurare si a regrupat sus undeva unde incepea o alta portiune mai ingusta. 

Ajunsa si eu in regrupare vad portiunea de creasta pe care am urcat-o de jos.

Si cum dardaiam noi asa la umbra peretelui, vazand vis-a-vis cum sclipesc ceilalti pereti in soarele arzator de toamna, reusesc sa ma aleg cu o poza infofolita.

Ies in poze numai cu ochii inchisi, pe bune, am un ghinion fantastic

Vedere din Creasta Fotoreporterului spre Valea Cheii si Brana Caprelor (brana aia inverzita din peretele din dreapta jos)

 

Vedere din Creasta Fotoreporterului spre Varful Stogu (tunelul de trecere prin munte este undeva in stanga sus)

Urmeaza portiunea de creasta mai ingusta, dar nu mi se pare expusa, adica nu aveai marii pereti sub tine. Se mai intamplau niste chestii pe acolo, fete cazute de iarba etc si abia pe urma veneau marii pereti, deci subtire. 

Parcurg bucatica de creasta si sus in regrupare printre mesteceni ma asteapta Tazu' cu Andreea.

Mai departe pleaca Andreea pe creasta latareata si ne anunta ca au mai bagat o nuca si doua bucle in 2 pitoane gasite, asa ca sa ne uitam dupa ele.

Se duce si Tazu' si pe urma plec si eu, traseul facand un fel de zig-zag. Recuperez frumos buclele, anourile si nuca, sunt foarte strangatoare, virez la stanga peste o lespede si pe urma ma bag pe un hornulet in dreapta ajungand in regrupare.

Aici reusesc sa primesc si eu cea mai tare poza, tare pentru ca am fost prinsa cu ochii deschisi, ceva neobisnuit pentru mine.

Mai departe mai depasim o lespede neteda peste care mergem la aderenta si Tazu regrupeaza deasupra ei.

In fundal spate se vede sus Poiana cu Mesteceni (chestia aia verde cu copaci inclinata diagonal dreapta in sus), creasta noastra urmand sa se infiga sub poiana asta cam perpendicular pe perete, iar traseul de iesire este printr-un horn in sus in poiana.

Din pacate aici Andrei a gasit o bucla de cordelina si a concluzionat ca de aici se face retragerea din creasta daca nu vrei sa o faci pana sus, cand de fapt mai aveam cel putin doua lungimi pana in Poiana cu Mesteceni. Mai aveam o lungime de creasta normala, apoi acea iesire in poiana sus precum spusesem (cireasa de pe tort cu alte cuvinte). 

Cand am ajuns noi acolo, deja fusese montata coarda de rapel, Andrei coborase si Andreea se pregatea si ea de rapel, asa ca nu am mai avut ce face. Noi nici nu stiam traseul si numai cu o semicoarda riscam sa ramanem blocati pe acolo pe undeva daca nu ne ajungeau 50 de metri, asa ca era cam riscant sa continuam singuri.

 Rapelam un horno-valcelo printre copaci si apoi Andrei se pune pe recuperat coarda.

 

Recuperam coarda si o dam la vale pe poteca prin padure, iesind undeva pe o curba de nivel spre Santinela, unde Mihai se catara. Mergem la corturi la canton si mancam, ca ne este foame taica bine detot, apoi ne suim in masina pentru un nou drum de vreo ora si jumatate pe forestierul spre Baile Olanesti. Tazu' ma lasa pe mine la gara in Ramnicu Valcea, ei pleaca mai departe spre Bucuresti si Mihai la Calimanesti.  

 

Si cutulina care a stat mereu cu noi, a mancat cu noi, a venit cu noi si pana sus in creasta si pe urma mi-a povestit Mihai ca ii era frica sa mai coboare pe chestiile alea abrupte pentru ea.