Muchia Netedu-Buteanu - 14 septembrie 2012

Vineri dimineata ne trezim toti hiper-buimaciti la refugiul salvamont de la Balea Lac. Mai multa lume se plange ca a dormit, desi a avut impresia ca nu a dormit deloc. Nu ma simt obosita, am dormit noi ceva acolo, desi ne-am trezit foarte des si ne-am fatait la fel de des. Pana si Fane (care este de-al casei), ne zice ca nici el nu a dormit bine. Sa continuam cu cadoul pe care mi l-am facut de ziua mea: muchia Netedu - Buteanu, o muchie ravnita de mine in gand in ultima vreme, sperand din tot sufletul sa ne duca Fane pe acolo la scoala sa.

Pe la orele 9.00 a.m. Fane ne anuntase plecarea, unii ne-am sculat la 7.00 a.m., altii abia pe la 8.00 a.m. Traversam caldarea de la Balea si, cand un marcaj o ia in sus spre Saua Capra, noi o luam spre stanga pe un fel de curba de nivel spre Valea Vaiuga, respectiv muchia Netedu, tot pe un marcaj ce va urca in varful Vanatoarea lui Buteanu prin Valea Vaiuga.

Toata lumea este foarte nerabdatoare sa ajungem mai repede la chestiile serioase din muchie, numai eu merg incet ca sa nu transpir si sa-mi tina rece la spate. In scurt timp, ajungem in caldarea Vaii Vaiuga si la ultima sursa de apa. Bag apa in camel bag, desi se anunta racorel pe afara, dar macar sa am apa la mine la o adica. Mergem putin in lungul vaii spre caldare, apoi poteca face o curba la 180 de grade spre Saua Netedu. Nu vom urca pana in sa, ca este prea banal si pentru ca Fane are un plan mai maret pentru noi: ne arata cu degetul un valcel abrupt ca scara de pompieri, care ne va scoate direct in portiunea mai delicata a muchiei. Pe valcel initial cataram si pe pietre si pe iarba si pe pamant, apoi ajungem la clasicele fete de iarba din zona muchiei pe care le depasim val-vartej.

La finalul valcelului fara nume suntem deja in muchia Netedu-Buteanu (undeva mai in dreapta de Saua Netedu cum te uiti la muchie din Valea Vaiuga). Desi inca nu avem nevoie de hamuri si echipamente, ne echipam cu toate pe noi de aici, ca este loc mult si avem cum sa ne echipam comod. Zanganim ca la balci cu toate buclele pe noi, eu mai putin pentru ca nu am curajul sa merg cap si atunci nu am nici bucle echipate pe mine. Inainte sa ne pornim la drum ne uitam in zare la serpuirea muchiei pe care o vom parcurge pana hat departe pe Varful Vanatoarea lui Buteanu (asa departe parea de aici): pare fioroasa si zimtata de numai. Noroc ca ne obliga Fane sa mergem asigurati in coarda si atunci stau mai linistita. Liviu si Romeo (tot cu ei fac echipa) si ei se uita cam tematori la muchie. Dar cu ei in echipa stau foarte linistita si ma bucur ca nu am mers cu necunoscuti.

Vedere de pe muchia Netedu-Buteanu pe care o vom parcurge pana pe varful Vanatoarea lui Buteanu (ultimul varf din fundal, aflat cam in centrul pozei)

Plecam in sfarsit in traseu: doua echipe se duc in fata noastra, eu cu baietii suntem a 3-a, dar lalaindu-ne pana la urma vom ajunge fix ultimii pe varf. Ne-am lalait pentru ca Iuliana face tone de poze, nu se poate sa nu imortalizez momentele astea inedite, asa ca evident vom intarzia mult, de dragul artei. 

 

Pornirea in muchie este inca pe fete de iarba, foarte putina stanca si putina catarare deocamdata. Mergem insa mai in patru labe de dragul pantei, care urca evident ca pe casa. Mergem inca la liber si Fane ne arata inainte o stanca de la care incepem sa ne cataram si ne va obliga sa ne legam in coarda, de dragul invatatului si al exersatului a tehnicilor de alpinism elementare.

Acolo la stanca indicata de Fane se opreste toata lumea. De acolo incepe muchia alpina ce urca spre vf. Vanatoarea lui Buteanu. Muchia se poate face si pe poteci ce taie fetele de iarba, dar fiind mai interesant sa ne si cataram, Fane ne obliga sa o luam pe muchia matematica de stanca si sa ne asiguram tot timpul, de dragul scolii si al invatatului.

Incepem sa urcam, cu corzile desfasurate dupa noi, si imediat ne dam seama ca muchia nu este chiar asa de fioroasa, doar parea. Este destul de lata, chiar daca are portiuni numai de stanca, mai este si o poteca ocolitoare pe jos pe unde o ia Fane in timp ce zbiara la noi cum sa facem, iar noi pe sus ne tot incarligam in tone de corzi. Pe multe portiuni nici nu aveam nevoie de coarda, eu as fi mers la liber, numai unde era numai stanca mai verticala as fi folosit coarda. Dar eram la scoala si trebuia sa exersam, deci ne tot tragem in corzi, chiar daca avansam destul de greu.

Prima portiune este o urcare pe muchia de stanca, dupa care se iese la o portiune mai orizontala care tot urca si coboara. Poteca pe iarba ocoleste aceasta zona pe un fel de curba de nivel urcatoare pe langa: pe acolo merge numai Fane, noi n-avem voie. Asigurarile le facem cu anouri de chinga pe dupa tancuri, punand in ele cate o bucla echipata prin care trecem coarda. Pare destul de simplu, numai ca baietii imi explica cum alegi tancul si pe ce parte faci asigurarea, moment in care ma blochez, caci imi dau seama ca nu prea stiu fizica si destul de greu imi imaginez cum cade capul si in ce parte ar balansa la o eventuala cadere si, in concluzie, in ce directie trebuie montat anoul cu bucla.

La inceput, fiind destul de usor, mergem concomitent. Eu la mijloc merg foarte greu, trebuie sa strig si la Liviu sa mearga, ca altfel eu raman cu bucle de coarda, trebuie sa astept si dupa Romeo, care se tot opreste sa recupereze asigurarile. Intre timp fac poze. Oriunde as fi, oricum stau in coarda, deci stau relaxat, chiar daca o sa cad, nu ma duc mult, pendulez doar putin. Inaltimile par sa nu ma afecteze deloc.

Muchia continua cu urcusuri oarecum constant, mai coboara usor de cateva ori, iar noi tinem traseul pe partea dreapta a crestei, acolo unde mai avem si niscaiva fete de iarba mai domoale cica. Pe stanga muchiei sunt insa numai valcele si fete foarte abrupte de iarba, deci exclus sa poti incropi un traseu pe acolo.

Fetele astea de iarba par bune pentru o viitoare abordare a muchiei fara asigurari continue, probabil ca altfel pe acolo am fi luat-o, dar asa noi ne delectam cu catararea elementara (cica are gradul 2A-2B). Uneori ma plictisesc sa merg chiar pe muchie si o mai tai pe dedesupt pe vreo poteca doua ca sa nu mai urc si sa cobor atata pe muchia sinuoasa. Spre marea mea surprindere, cand chiar trebuie mers pe muchie si am haul in stanga sunt foarte linistita. Cu siguranta nu mai stateam asa relaxata daca eram nelegata in coarda, dar oricum merg in picioare mare parte din timp si doar pe alocuri folosesc si mainile. Per ansamblu, pasajele sunt mai usoare decat trecerea expusa spre varful Laita din ziua precedenta.

Urcam, coboram, urcam, coboram si tot asa, pana ce urmeaza o sa mai mare spre care trebuie coborat zdravan si de sus seamana cu o custura veritabila. Cu alte cuvinte de sus mi se pare cireasa de pe tort, zimtata, ascutita, tot ce vrei.

Cand coboram si ajungem in acea sa, dita mai poteca serpuieste printre tancurile de stanca. Nici nu aveam nevoie de asigurare, era usor de coborat si de parcurs. In fata noastra, echipele inaintase se vede cum au impanzit toata muchia cu corzi: unele corzi se vad ca firele de la telecabina, pe portiunile mai denivelate stand in aer, zici ca au venit serpasii si au echipat toate pasajele pentru noi.

In poza de jos si cea de sus, se poate vedea marele "S" al muchiei: zona in care se coboara intr-o sa mare pentru a se urca mai departe pe muchia stancoasa

Cand ajung intr-o zona mai de varf a muchiei, inainte sa facem cotul spre coborarea din dreapta dinspre sa, mi se dezvaluie in fata ochilor, mult asteptata, mult dorita si mult visata creasta a Arpaselului. 

Creasta Vartopel-Arpasel: urmatorul meu target. Din partea asta Arpaselul pare si destul de fioros, doar ca pe masura ce urc si vad si zona dinspre Valea Fundul Caprei, apar si fetele de iarba.

Dar pana una alta am ajuns in sa, am regrupat si acum trebuie sa urcam mai departe pe muchie: Romeo este cap de coarda, merge Romeo, mai baga cate un anou din cand in cand pe dupa un tanc, dar, fiind prea usoara creasta, la un moment dat mergem concomitent ca sa ne miscam mai cu talent. Nici gand, Fane ne obliga zbierand sa regrupam in anumite zone pe care le stie el bune de regrupat. Asta inseamna sa stam mult sa filez, mai ales ca eu filez pe ambii coechipieri (si in fata si in spate), deci as putea spune ca eu filez cel mai mult si deja m-am saturat de filatul asta pe dupa umar.

Dupa ce am depasit marele "S" al muchiei incepem sa vedem Varful Vanatoarea lui Buteanu pe care trebuie sa ajungem: fix deasupra noastra, pare-se ca trebuie doar sa urcam constant pana la el, cu clasicele mici suisuri si coborasuri. Nu mai pare atat de departe, ci incepe sa se apropie de noi din ce in ce mai mult, ceea ce ne bucura: una la mana ca ni se confirma ca aceasta muchie nu este atat de fioroasa precum parea de jos, doi la mana ca norii negrii care se strang nu au sanse sa ne prinda in plina expunere.

O urcare pe muchia de stanca din nou si pe urma niste portiuni mai pe muchie matematica quasi orizontala, atat de orizontala cat poate sa fie o muchie in Fagarasi. Urcand insa mai departe se vede ca totusi capatam din ce in ce mai multa altitudine.

Doar ca noi nu prea ne dam seama cat urcam, ca suntem prea fascinati de muchie si zonele de catarare le parcurgem cat ai zice peste.  

In sfarsit pare-se ca ar fi printre ultimele urcari care ni se expun in fata ochilor. Mai este doar o mica sa si urcarea finala spre varf pe urma. Unele dintre echipele cu care am mers in paralel, deja au ajuns pe varf, dar ei au fost si cate doi sau mai facusera muchia si altadata cu Fane. Bucata de catarat pe care suntem pare sinistra la inceput, dar este bine pe parcurs, singura problema este ca este foarte friabil pe unde cataram noi, si acolo chiar ma bucur foarte tare ca-s asigurata, nu ca ar fi greu, dar se misca toate prizele si toti bolovanii ca la balamuc

Ajungem in ultima seuta si de acolo urmeaza chiar ultima urcare pe muchie stancoasa pana aproape sub varf. Pe aceasta ultima portiune mi-au prins iarasi bine asigurarile, altfel as fi ocolit pe potecile mai de pe jos. Aici insa fiind destul de friabil si de expus a meritat din plin coarda. Colegii ne fac deja cu mana de pe varf, dar noi inaintam foarte greu: Fane nu ne lasa sa mergem decat daca avem coarda intinsa, asa ca trebuie sa strig "Fileazaaaaaaaaa", ca sa mearga Romeo in fata, iar din spate aud constant "Stooooooooop", pe masura ce Liviu se opreste sa dezechipeze tancurile de anouri. Mergem greu, foarte greu, tin cu mainile coarda in fata si in spate, ca macar sa nu se mai frece atata printre tancuri si sa franeze deplasarea, dar tot greu inaintam.

Aproape de final, imi dau seama ca am crosetat incet incet toata creasta si, desi la inceput parea foarte serpuita si zimtata si accidentata, uite ca ne trezim ca suntem sub varf si pe urma pe varf. Fane ne zice ca ne-am miscat bine, este spre orele 14.00 p.m., deci nu am facut mai mult de 3 h 1/2 pe creasta, ceea ce cica este laudabil pentru niste incepatori ca noi, mai ales avand in vedere ca am parcurs-o fix matematic si am asigurat si filat tot timpul.

Suntem in Varful Vanatoarea lui Buteanu si facem poza de grup - randul de sus (de la stanga la dreapta): Spiri, Vasi, Ioana, Florin, Mihai, Marco si Romeo, randul de jos (de la dreapta la stanga): Liviu, Simona, Iuliana (eu) si Fane Tulpan, iar pe jos detot este Cotyso.

Vedere de pe vf. Vanatoarea lui Buteanu spre mult dorita creasta Vartopel-Arpasel (in fundal vazandu-se varful Arpasu Mare si Mic si chiar celebrul trapez al varfurilor Vistea-Moldoveanu)

Vedere de pe vf. Vanatoarea lui Buteanu spre varful Vaiuga (in fundal si vf. Negoiu, Lespezi si Caltun)

Vedere de pe vf. Vanatoarea lui Buteanu spre muchia Netedu-Buteanu pe care tocmai am parcurs-o (incepand din portiunea aceia de iarba din Saua Netedu pana pe varf)

De pe Varful Vanatoarea lui Buteanu coboram abrupt si cam drept asa spre Lacul Capra, pe malul caruia facem picnic si plaja cat mai este soare. Panorama spre Lacul Capra este fascinanta pentru mine ca de obicei, dar parca mai fascinant a fost de data asta pe muchia Buteanu, dar panoramele cu toate sirurile de varfuri merita totusi pozate.

Vedere spre Lacul Capra din coborarea de pe Varful Vanatoarea lui Buteanu: strajuit fiind de Varful Iezerul Caprei (in fundal vazandu-se celebrele varfuri Lespezi, Caltun si Negoiu) 

Pe la 15.00-16.00 p.m. ne indreptam spre caldarea Balea sa exersam un rapel cica. Urcam in saua Capra, si apoi incepem sa coboram spre Cabana Balea Lac. Undeva fix deasupra cabanei, este o mogaldeata cu niste pereti surplombati unde ne-a pus Fane gand rau sa exersam sau, pentru unii dintre noi, sa invatam sa facem rapel. 

Privind spre caldarea de la Balea si cabana omonima, relaxata stateam eu, habar n-aveam ce o sa mi se intample ?! Dupa ce pun toate hainele pe mine si incep sa dardai, se milostivesc baietii de mine si ma lasa sa fac rapel inaintea lor. Cativa deja coborasera si asteptau jos coborarea pe coarda a noastra, ceilalti de sus. Ma bag deci la rapel. Majoritatea au facut rapel fara nod de auto-asigurare, dar eu nu si nu ca eu ma dau cu machard jos. Fane zice ca este ok, ma lasa sa incep coborarea, numai ca intrarea in rapel era in surplomba direct si era foarte greu sa nu intri in rapel fara sa cazi si sa dai un soc in coarda. Incerc sa amortizez cat pot intrarea in surplomba, dau un soc in coarda logic, mi se prinde mana intre coarda si stanca de deasupra surplombei, eu cu mana stransa pe nodul machard, nodul se strage si se strange rau frate, reusesc sa scot mana, coarda se mai intinde putin si taman bine cat sa raman suspendata cu picioarele in aer in surplomba cu nodul de auto-asigurare bine blocat deasupra mea. Saracul nod si-a facut meseria, el s-a strans, dar s-a strans de-mi ies ochii din cap sa-l slabesc ca sa pot continua rapelul. Iau mana dreapta de pe coarda ca sa ma ajut cu ambele maini sa il mai slabesc, dar cei coborati deja jos ma vad si urla la mine sa nu cumva sa iau mana de pe coarda, ei nestiind ca eu am nod de auto-asigurare pe coarda. Ma mai chinui o vreme cu mana stanga, dar n-am nici o sansa, incep sa ma plang la Fane care este 2 metri deasupra mea cu trupa care astepta la rapel. Imi trimite o coarda de sus si incearca sa ma traga putin si sa-mi tina din greutate ca sa se detensioneze nodul de auto-asigurare. Aiurea, insuficient, ar fi trebuit sa ma trag si eu mai mult pe coarda. Mainile-mi sunt varza, nu mai am forta, stau suspendata o vreme in frumoasa surplomba admirand caldarea pana mai prind puteri. O ultima sfortare sa ma trag in coarda ajutata si de cei de sus si reusesc sa slabesc nodul de autoasigurare. Gata rapelez pana jos spre uimirea tuturor care erau ei mai crispati ca mine, ca am ramas suspendata sus in surplomba. Cu ocazia asta am aflat ca machardul cica se strange totusi mai tare decat prusicul si ca ar fi mai bine sa cobori cu prusic care nu se strange la fel de tare. De acum voi face rapel numai cu prusic, ca daca cu prusicele se si urca pe coarda este clar ca se detensioneaza mai repede.

Seara ne trezim ca ne mai sunt bagati niste unii prin prichuri, drept pentru care toata lumea (adica baietii) se inghesuie. Eu dormind langa Mihai junior si perete, am fost privilegiata si neinghesuita. Totusi mirosurile bocancilor din camera erau atat de stringente, incat persistau pana tarziu in noapte. Sambata este ceata si burnita, ne cataram la un bolovan si ma exersam un rapel si o asigurare a secundului din rapel, duminica stam la prim ajutor in refugiu si exersam urcarea pe prusice tot in refugiu in casa scarii din cauza aceleiasi ploi marunte de afara.

Poza de grup pe partea cealalta a tunelului spre Cabana Capra, sub peretii de catarat (numai baietii s-au catarat) - randul de sus (de la stanga la dreapta): Mihai junior (abia facuse 18 ani), Simona, Romeo, Liviu, Ioana si Vasi, randul de mijloc (de la dreapta la stanga): Florin, Iuliana (eu), Fane Tulpan si Cotyso, apoi in randul din fata (de la stanga la dreapta): Marco si Spiri.

Fane Tulpan explicandu-ne chestiuni de prim ajutor duminica dimineata la refugiul salvamont de la Balea Lac

Poza de grup in refugiul salvamont unde am stat, un fel de "La revedere" cu diplomele pe care ni le-a pregatit Fane (diploma de participare la scoala lui) - randul de sus (de la stanga la dreapta): Cotyso, Simona, Liviu, Mihai, Spiri, Ioana si Florin, randul de mijloc (de la dreapta la stanga): Marco, Romeo, Vasi, Fane Tulpan si eu Iuliana.

O scoala, o tabara, niste iesiri foarte reusite, o motivatie in plus sa continui sa fac ceea ce am inceput. Ca urmare, targeturile viitoare:
1. Creasta Vartopel-Arpasel. Pot si vreau !
2. Alte muchii prin Fagarasi, dar nu chiar din Valea Oltului, mai dincoace dintr-o sa de unde devin mai alpine. Vai de abrupt in Crai si Bucegi pana da zapada. Mai vreau si bicicleta pe deasupra.
3. Dupa ce da zapada ma reprofilez mai mult pe schi. Cred totusi ca schiul l-am neglijat in ultimii ani si totusi este sportul meu preferat care mi-a facut lipeala cu muntele. Deci ski de tura in Romania si ski de partie in Austria, cu tinta pe Valea Zillertal si anul acesta, ca anul trecut nu am reusit sa termin cei 640 km  de partie in 5 zile.
4. Bine ca ma mananca sa fac trasee de alpinism cand se termina vara. Continuarea targetului anul viitor: trasee mai scurte ca anduranta, dar mai dificile dpdv tehnic. Visez la ceva trasee de alpinism si in Cheile Turzii si la via ferrate in Dolomiti vara viitoare.

Muchia Laita partial - 13 septembrie 2012

Fane Tulpan a fost coleg cu mine la cursurile de ghizi (tinute la Sibiu in prima jumatate a anului acesta). Am avut ocazia sa il cunosc mai bine si am vrut sa merg in scoala lui de alpinism de iarna pe care o facea in Fagarasi. M-am speriat in ultimul moment ca nu o sa fiu in stare sa fac fata frigului si zapezii. Venise insa momentul sa-mi depasesc limita traseelor tehnice de vara. L-am anuntat hotarata pe Fane ca, orice ar fi, la scoala de alpinism de vara vin negresit. Aveam destule motive sa ma tin de asta (flashback in trecut):

- in urma cu cativa ani incepusem cu Marian Anghel sa fac niste scoli de alpinism vara /iarna. Imi placuse, dar nu avusesem la momentul respectiv anturajul potrivit pentru a face ce as fi dorit. Dorindu-mi mai mult sa merg pe munte, decat sa fac trasee de alpinism, muntele la modul general a castigat atunci in favoarea traseelor tehnice. Apoi mutandu-ma la Sibiu, am pierdut timp prin diverse cercuri noi de oameni, care abordau muntele din prea multe variante, dar dintre care nici una nu mi se potrivea. Vara asta insa am zis ca eu vreau sa simt ca oamenii cu care merg pe munte impartasesc aceeasi bucurie si experienta ca si mine si ca isi doresc sa evolueze.

- anul acesta am simtit mai mult ca oricand un imbold in a face lucruri pe care mi le-as fi dorit doar ipotetic, dar mi-era frica sa pun in aplicare orice ar fi insemnat un pas inainte. M-am decis sa imi testez limitele si sa vad pana unde pot duce. Nu brusc, nu direct cu trasee grele, ci mai usoare tehnic. Important era sa progresez oricat de putin, dar sa ma dezvolt.

- durerile de spate si spondiloza mi-au cam limitat posibilitatile de a face ture mai lungi si cu rucsac mare in spate. Nu am agreat niciodata ideea maratonului pe munte cand mergi de placere, pentru asta exista acuma nenumarate concursuri, asa ca macar limitele tehnice sa mi le dezvolt si sa incerc sa le duc mai incolo: Crai, Bucegi si Fagarasi si orice chestie de alpinism usor.

- ultimele week-end-uri in Crai nu au facut decat sa ma ridice pe o trambulina de unde sa aspir la mai mult. Multumesc echipei de baieti care m-au sustinut. Am facut pas cu pas trasee mai greute, am capatat mai multa incredere in mine mai ales la pasajele de catarat, am capatat incredere in coechipieri, am inteles ca si frica de inaltime sau mersul pe zone expuse se cultiva.

Am plecat la tabara de alpinism a lui Fane Tulpan, intitulata generic "pentru incepatori" (desi nu mi s-a parut chiar asa), si am zis ca, orice ar fi, eu nu lipsesc de la aceasta tabara. Joi ma culege Fane cu masina si pornim prin Sibiu sa o culegem si pe Simona (care venise din Bucuresti cu o zi inainte). Din Talmaciu ii luam si pe Marco (din Bucuresti) si Mihai (din Calimanesti) si mergem spre Balea Lac, la refugiul salvamont cel vechi (casa noastra pentru urmatoarele 4 zile). Joi fiind vreme buna, Fane ne anunta ca nu vom sta sa facem teorie in prima zi, ci ne va baga direct pe muchia Laita in teren, sa invatam sa facem asigurari mobile. Imi place de Fane, nici nu ne cunostea si nici nu stia ce poate fiecare, dar ne-a bagat pe o chestie care pe alocuri era pe departe cel mai greu traseu facut de mine vreodata.

La refugiul salvamont nu zabovim prea mult, doar ne intalnim cu totii (11 oameni de prin Sibiu, Cluj si Bucuresti), mancam ceva rapid si plecam la drum spre muchia Laita. Am placerea sa il revad pe Liviu Faur si Romeo Fulea, cu care tocmai fusesem vara asta pe Valea Alba in Bucegi. Voi face echipa cu ei, Liviu avand o coarda luata de la CAR, Romeo fiind prietenul lui cel ma bun. De la refugiul salvamont urcam spre saua Doamnei, unde ajungem foarte repede, ne departam de civilizatia din vale si incepem sa admiram zarile. Aglomeratia de dughene, masini, parcari, cabane si pantofari se vede si ramane jos in vale, iar noi, viitorii alpinisti, ne insiram pe Valea Doamnei.

Din Saua Doamnei vom cobora in valea omonima, unde eu nu fusesem niciodata, iar din creasta nu observasem niciodata micutul lac din vale, care se ascunde sub marele prag glaciar.

Abandonam marcajul si ne ducem la lac, aflat cumva chiar in fundal caldarii. De la lac facem ultimele aprovizionari cu apa si incepem apoi sa urcam pe versantul opus fata de cel pe care am coborat, capatand altitudine spre muchia Laita, ajungand in muchia matematica in Saua Varoasa.

Din Saua Varoasa (cea care se vede in poza de sus in stanga motului de stanci) se vede si padurea cum arde jos in vale, cica arde de 2 saptamani si nu vine nimeni sa o stinga, ca cica focul este tinut sub control.

Din Saua Varoasa eu speram ca incepe o muchie mai ascutita mai in forta pe care sa o parcurgem. Aiurea, dita' mai muchia si dita' mai campia. Urmatoarea bucata, desi cu o panorama mirifica spre Varful Negoiu si spre Lacul Doamnele, vom urca mai ceva ca pe casa, uitandu-ne ca la o fata morgana spre stancile din zare, despre care Fane ne spune ca incepe treaba serioasa. Urcam, scot limba de un cot si ca sa fie setul complet, un vant turbat de rece imi sufla peste tot: in ceafa, in spate, in picoare, de' pana nu-mi pun pantalonii de fas pe mine si windstoperul nu se lasa.

Urcam pe muchie, o muchie de iarba, avand in stanga noastra caldarea si Valea Doamnei, cu ale sale praguri glaciare si laculetul de jos. Ajungem in sfarsit la palcul de stanci cu care neamaninta Fane.

Inaintea stancilor ne echipam nerabdatori si cand Fane ne da liber sa plecam, se incalcesc pe muchie 4 corzi care mai de care. Muchia este lata, dar totusi nu atat de lata cat sa se gaseasca 4 trasee paralele, ci doar intersectate intre ele. Crosetam corzi intre noi.

Incepe in sfarsit partea alpina, nu cine stie ce catarare, dar macar ceva stanca, ceva panta si mai abrupta, fire de iarba la greu, ca doar suntem pe trasee usoare. Eu voi fi legata la mijloc, pentru ca inca mi-e frica sa ma duc cap, cel putin pe chestii necunoscute. Ii bag la inaintare pe Romeo si pe Liviu, care vor merge cap schimbat, iar eu la mijlocul corzii sunt legata in nodul cabestan, care ma obliga sa raman fixa pe coarda, nici sa merg mai repede, nici sa alunec in jos.

Se duce primul Liviu, iar eu merg dupa el si trec de asigurarile in anouri de dupa tancuri mutand bucla echipata din fata mea in spatele meu pe coarda. La inceput nu stiam cum se merge, dar Fane urla la mine de jos sa las bucla in anou si sa i-o pasez mai departe lui Romeo pe coarda. Am mai invatat ceva. Asa se fac asigurarile pe muchii in Fagarasi, ai multe tancuri, pui un anou dupa ele si o bucla echipata prin care se trece coarda.

Urcam o perioada pe aceasta muchie stancoasa, avand nenumarate posibilitati de asigurare in tancuri si de fete de iarba pe unde sa ocolim la o adica. Pana cand, in sfarsit, ajungem intr-un fel de semi-varf si de acolo incepe treaba serioasa. Urmeaza un fel de custura, doar ca nu ai pe unde sa o ocolesti, asa ca trebuie abordata la propriu pe creasta zimtata cu abrupturile dedesupt.

Primul este Liviu si se duce pe undeva pe jos pe unde ii arata Fane o coborare nu foarte grea (cam pe unde este Mihai cu rucsacul galben in poza de sus). Coborarea este usoara cand esti asigurat de sus, mergand spre o fata mare de stanca ce coboara abrupt in jos vreo cateva sute de metri spre lacul din Valea Doamnei.

Echipa Marci & Mihai deja au ajuns in custura, au mai ajuns si alti doi, si Liviu acuma sta bagat sub o surplomba ca sa ma asigure pe mine cand vin de sus. Iar de sus voi fi filata evident de Romeo, deci asigurare maxima, nici o sansa sa ma duc nicaieri.

Odata ajunsa la aceasta fata de stanca, se poate traversa si fata pe sub linia crestei, dar o alta varianta abordeaza creasta matematic si pe urma pe o branita de iarba. Liviu se duce pe aceasta brana si regrupeaza dupa ea. Vin eu, cu Fane urland dupa mine unde sa pun mana si piciorul in fisura (stia Fane prizele pe dinafara). Ajung pe fata de stanca si ma sui pe creasta zimtata. Iau creasta intre picioare, ca prea multe variante nu ai, si sa stai in picioare pe ea este problematic uneori ca nu este continua. Tarandu-ma pe fund este cel mai sigur. Trebe sa traversez pe brana minune, chestia aia mica cu iarba ce se vede suspendata deasupra unui perete fix in lungul crestei. Ajung pe brana si cica trebuie sa ma tin cu mainile pe dupa creasta. Ranjesc in jos la peretele de stanca de sub mine si nu incap decat lipita de perete, alta varianta sa mergi pe ea nu ai, ca te scoate in afara. Eu sunt asigurata de coarda, doar ca daca pic o sa am marja intinderii de coarda si as cam ramane in aer pe perete. Fac pas cu pas pe brana. Are si un colt putin surplombat spre final, ca sa fi sigur ca te scoate cu fundul fix deasupra haului. Ma tin cum pot de creasta, cu dintii de prizele de aer, ca altele n-am si ajung langa Liviu. In micuta sa, ma pun in fund si incep sa-l filez pe Romeo care vine dupa mine.

Brana care a trebuit traversata. Liviu era cap si tocmai termina de traversat brana, urmam eu. Asta mi s-a parut portiunea cea mai expusa din traseu, avand in vedere ce peretei sunt sub brana de iarba.

Romeo (casca galbena) filandu-ma pe mine la departarea de custura, iar Fane (in rosu) traverseaza fata de stanca la aderenta. Varianta abordata de noi este insa acea branita de iarba din stanga sus (pe partea cealalta de unde este Fane), pe unde am luat la propriu creasta in brate.

Eu cu Liviu il asteptam pe Romeo, eu filandu-l. Vine si Romeo pas pas, apoi pleaca Liviu mai departe si tot eu trebuie sa-l filez. Nici cu filatul nu ma simt foarte relaxata, caci suntem asigurati doar in anouri dupa tancuri, la o adica ne pendulam ceva in jos.

Urmez eu sa urc dupa Liviu, creasta domolindu-se, adica nu mai este atat de expusa, este o muchie lata de vreo 1-2 metri pe unde urci pe stanca. Parfum, de vara, pe langa brana aia ingusta dinainte. Urc voioasa spre varf si fac poze nevoie mare la pasajul expus proaspat trecut. Cand se termina coarda, regrupam pe undeva pe dupa un tanc, sau mai mergem putin concomitent asigurand coarda serpuit pe dupa tancuri si ne oprim unde este loc mai bun de regrupat.

Vom cobora apoi intr-o mica sa, de unde este usor mai departe, doar ceva catarare elementara pe o fata de stanca cu iarba si in scurt timp vom fi pe Varful Laita. De departe toate aceste portiuni se vedeau foarte fioros, fioros si inabordabil pare si pasajul zimtat care l-am abordat pe brana de iarba, dar odata trecute, le vedem cu totul alti ochi si ranjim fericiti ca am facut un traseu fain.

In urcarea spre varf, se vede inapoi zona de custura pe care am traversat-o din muchia Laita.

Mergand spre Varful Laita pe muchia matematica, mai urcam si coboram de cateva ori niste mici seute pana ajungem la ultima urcare pe o muchie stancoasa fix sub varf. Fane este deja sus si ne asteapta, primele doua echipe au terminat de mult traseul si nu ne asteapta in varf din cauza frigului, noi ne miscam incet avand in vedere ca suntem legati 3 in coarda. 

De pe Varful Laita coboram in poteca marcata de creasta si ne indreptam spre Turnul Paltinului. Ce expusa mi se parea acum ceva ani aceasta poteca pe alocuri, pe unde traversa zone mai stancoase.

Lasam Turnul Paltinului indarat si crestulita zimtata de deasupra Vaii Doamnei, pe care Fane ne-o promite cu ocazii viitoare  

 

Inainte sa se intunece ajungem inapoi la refugiu, cica ne-am miscat bine pe tot traseul, vreo 6 h am facut in total, abia se intuneca in caldare cand am ajuns si noi acasa. Ma duc la Paltinu la cabana sa mananc, mai vin inca vreo 4 din Cluj care si ei sunt axati pe masa calda, imi amintesc ca eu numai in Fagarasi se pare ca-mi sarbatoresc ziua de nastere de vreo 7 ani incoace (nu in fiecare an, dar pe munte s-a nimerit sa fiu numai in Fagarasi), nu stiu cum se face, dar probabil vremea stabila de septembrie este motivul, asa ca din 2 in 3 ani cred ca mai merge sa pastrez traditia asta.