Valea Podurilor - Scocul "bun" - ref. Aninat /Craita - 1 sept. 2012

Vorbisem cu Radu ca urmatoarele doua week-enduri sa le petrecem in Crai (daca este vreme buna). Vreme buna ca la balamuc, ce sa mai, ceva ce mai rar intalnesti: 3 week-end-uri la rand de vreme buna. Cu ocazia turei mele cu carpatistii, a avut si Radu ocazia sa cunoasca cativa oameni de acolo si ulterior m-a rugat sa mai aduc pe cate unul /altul din varii motive. Zis si facut, we trecut incropisem echipa cu Petru si Adi, we acesta o vom incropi tot cu veteranul Petru, la care se mai adauga Cristi Combei si Dragos (carpatisti din Bucuresti). Vorba lui Radu: deja ni s-a dus vestea ce trasee am facut we trecut si acum toata lumea se inghesuie sa vina cu noi in tura. Dar nuuuuuuu, accesul nu este atat de facil: echipamentul de alpinism este obligatoriu si macar o experienta in prealabil pe trasee nemarcate de grad 1A sau 1B (zice Radu). Despre Petru si Cristi stiam bine ce pot, ba puteau chiar mai mult decat era cazul (dovada ca ei nu au nevoie de asigurare ca mine), pe cand Dragos stiam ca facuse doar creste si muchii nemarcate prin Fagaras - munte cu un caracter usor diferit de Piatra Craiului. Radu zice sa il luam si pe el, caci promite multe. Nu ne-a dezamagit Dragos, ci a mers chiar foarte bine.

Sute de mailuri am schimbat intre noi toata saptamana, Petru se documenteaza de zor, eu stateam mai linistita, dar pana la urma m-am apucat si eu sa ma documentez. Toate culmineaza cu printarea jurnalului lui Ioan Stoenica de catre Dragos la servici - jurnal care nu iesise decat cu 100 de pagini cu poze cu tot incluse, motiv pentru care degeaba l-am printat, ca nu a fost carat.

Eu ma hotarasc sa plec din Sibiu tot cu trenul spre Brasov si de acolo sa vad cine ma culege: Radu care vine dinspre Cluj sau trenul Regiotrans spre Zarnesti, de unde ma culege Petru. De data asta trenul meu nu mai are intarziere, cand sunt aproape de Brasov il sun pe Radu si aflu ca abia a plecat din Cluj, asa ca este clar: ma duc la trenul de Zarnesti care pleaca peste 20 de minute. Hop-top peste liniile de tren cu gandul la Crai si la orele 19.00 p.m. sunt deja in Zarnesti - prima din gasca care trebuia sa se stranga pentru acest week-end. Caut o terasa cu restaurant, caci sunt lihnita de foame si ii dau mesaj lui Petru sa ma culeaga de acolo cand apare. Numai ce termin de mancat ca apare si Petru val vartej. N-am timp sa-mi mai fac siesta, ma ia pe sus sa mergem la Plaiul Foii, ca ii arde  gatlejul dupa o bere si nu poate bea cat este sofer.

La Plaiul Foii montam cortul la locul stiut si sunt mai mult tarata la o bere la Plaiul Foii. Intre timp apare si Radu, asa ca se completeaza echipa de saptamana trecuta pentru o bere veritabila la Plaiul Foii. Vorba vine o bere, ca eu ii fentez pe baieti si ii onorez doar cu prezenta, caci inca o bere la mine simteam ca nu mai intra. Eu bausem deja o bere cat il asteptam pe Petru, asa ca inca una ma cam scotea din functiile normale. Radu se va intoarce la pensiunea unde sta el in drumul de Zarnesti, eu cu Petru mergem acasa la cort. Caldura mare, nu stiu cum sa stau mai putin invelita cu sacul meu subtire de puf si ma uit la Petru care este bagat in sac pana la gat si nu moare de cald.

Sambata dimineata strang cu Petru lucrurile din cort, le aruncam in masina si evident ca suntem gata ultimii. Pana si Cristi si Dragos care au venit de la Bucuresti sunt gata. Pornim spre Valea Podurilor prin Braul de Mijloc la locul Termopile. Mai coborasem odata acum ceva ani pe acest drum si nu prea mai imi aminteam mare lucru. Mai bine zis imi aminteam ca la un moment dat am ratat poteca cu momai si cam am ajuns pe undeva jos, dar nu stiam exact pe unde jos si cum. De data asta tinem poteca, in urcus este mai usor sa o vedem, si mergem in lungul vaii, trecand prin cateva poienite, pana ce ajungem intr-o sa unde poteca vireaza puternic la stanga prin padure, tufe multe de mure si un cuib de viespi. In cuibul de viespi reusesc sa calc, si avand pantalonii suflecati pana la genunchi reusesc sa ma intepe minim vreo 5-6 animale, in ciuda tipetelor mele.

Ajungem la Termopile si se vede in stanga noastra cum ni se deschide in fata ochilor Valea Podurilor. Baietii se documentasera despre vale, stia Petru ca la baza are doua saritori mari si ca este mai bine sa intram prin Amfiteatrul Coltilor Gemeni, aflat la 10 minute de mers pe Braul de Mijloc inspre Lanturi.

Cam asa arata firul Vaii Podurilor vazut din Termopile, iar intrarea noi o vom face pe undeva prin dreapta sus

Facem dreapta pe Braul de Mijloc si in scurt timp dam de grohotisul ce ne urca spre Amfiteatru. Amfiteatrul il stiam demult, doar ca nu stiam ca exista pe aici doi Colti Gemeni, care nici acum nu m-am prins foarte bine care-s aia.

Urcam grohotisul din Amfiteatrul Coltilor Gemeni si, cand poteca Braului de Mijloc face dreapta pentru a se inscrie pe sub stanci, noi viram in stanga sus pe un horn care ar trebui sa ne scoata pe vale. Cristi si Radu se duc pe un horn mai in dreapta, eu ma duc la explorat pe un horn mai in stanga. Petru si Dragos dupa ce mai citesc descrierile din carte se duc tot dupa baieti, asa ca din saua in care ies mie nu-mi ramane decat sa ma duc in traversare spre locul unde-s baietii putin mai in fata mea. Balarii multe, deci nimic complicat de traversat, peste tot vezi poteci pe valcele abrupte care duc spre firul vaii si eu tot insist ca trebuie sa coboram in vale. Petru insa, care este o biblioteca ambulanta si a invatat pe dinafara descrierile despre vale, ne spune ca trebuie sa mai urcam pe sub pereti pe brana si dintr-un ultim punct sa coboram spre vale, astfel incat sa nimerim peste primele doua mari saritori de 40 m. Vom continua pe crestulita zimtata si incepem sa mai urcam pe brana pe sub peretii de stanca.

 

Urmeaza un pasaj de catarat nu foarte greu si apoi dupa colt ni se arata un valcel cu o poteca ce trebuie descatarata pana in firul vaii. Acesta este valcelul bun, care te scoate deasuprea celei de-a doua saritori de 40 de metri. Pesemne ca toate celelalte valcele spre care tot tanjeam eu sa coboram, ne scoteau sub marile saritori, caz in care ar fi fost mult mai delicat sa le depasim pe brane expuse.

  

In poza de sus si cea de jos, este intrarea buna spre Valea Podurilor, vazuta de sus (cu valea jos), respectiv din firul vaii, fix de langa marea saritoare

Descataram sau coboram valcelul pana in firul vaii si nimerim fix deasupra celei de-a doua saritori mari de 40 m. Saritorile se pare ca se puteau ocoli si pe brane de iarba foarte expuse, dar dupa experienta de saptamana trecuta pe secundarul Padinei Lancii, preferam variantele mai sigure si fara expuneri. Imi spusese mie Petru ca s-a documentat cu Valea Podurilor, dar eu nu am crezut ca a reusit sa gaseasca atat de bine descrierea la fiecare poteca, mai ales ca erau vreo 1000 de poteci pe acolo prin zona.

Ajunsi in firul vaii mai intai ne chiombim la marea saritoare cu un perete cat China, care zace ca un monstru adormit sub noi. Multumesc ca nu a trebuit alta logistica pentru a o depasi. Era mare rau pe bune, chiar daca ar fi catarat-o Combei, nu stiu cum ajungeam sus noi astilalti, ca parea si peretele destul de neted si fara papuci de catarat era mai delicat.

Din punctul in care am iesit in vale incepem sa urcam cateva saritori dragute. Una doua saritori micute si pe urma mai dam de o saritoare mare. Nu este foarte mare si inaccesibila, dar destul de verticala si se merge mult la aderenta cei 10 metri cat are. Asa ca baietii se duc sus si mie si lui Dragos ne dau coarda. Cu coarda urc si eu super usor, am curajul sa-mi fac balansurile de pe un picior pe altul si sa apuc prize care poate mi-ar scapa. Eu cu Dragos suntem mai conservatori. Zeii urca la liber ca niste maestrii ce sunt, noi urcam legati, de o coarda.

A fost singura saritoare de pe vale la care am aut nevoie de asigurare. In rest, chiar daca am tremurat putin, a fost in limita zonei de confort si nu am depasit greu saritorile. Dupa saritoarea mai mare urmeaza saritori mai micute, una doua mai verticale de catarat, dar foarte faine si care nu fac altceva decat sa iti faca si mai mult chef de catarat. Mai mult, cum am depasit marea saritoare, incepe sa se vada tancul care strajuieste valea si care este cumva un semn ca acolo este Braul Soarelui, care incepe de pe undeva de acolo.

Tot urcam pe vale si era cat pe ce sa cer coarda la o saritoare destul de verticala, dar vazand ca are o fisura cu multe prize iesite, ma bag pe ea si reusesc sa ajung sus. Era de vreo numai 6 m cred, dar mi-a fost cam tarsa putin pana sus. Din punctul meu de vedere asta este cam maximul de inaltime si dificultate la care m-as baga pe o saritoare in acest moment. La anul, cine stie.

 

In poza de sus se poate vedea cum arata aceasta saritoare vazuta de jos, iar in pozele de jos se vede saritoarea cum arata de sus. Combei s-a bagat pe perete in sus fara sa mai astepte dupa Dragos.

Si mi-a venit si mie randul sa catar.  

Apoi mai urmeaza vreo 2 saritori mai delicate. Pe una baietii o abordeaza direct pe fata, dar aia este un pic surplombata, eu insa ma chinui sa o depasesc pe stanga. Combei se apuca sa-mi dea indicatii cum sa o catar, dar Petru il contrazice si ii spune sa ma lase sa ma descurc singura. Testez prizele pas cu pas si ajung sus, mai fac o traversare pe dreapta si ajung unde iesisera si baietii pe varianta directa.

Continuam urcarea, placerea catararii maxime. La un moment dat le spuneam baietilor cat de mult imi place sa ma catar fix in acel moment. Fara nici un stres, fara nici o temere, pur si simplu sa catar saritorile care ni se perindau pe sub picioare.

Tot catarand noi, la un moment dat incep sa se vada pe sus moate de jnepeni. Tot iscodeam eu cu Radu, care avea de mult in plan si Braul de Sus, dar pentru asta mai sunt zile in Crai.

Tot urcand noi asa pe firul vaii, saritorile se imputineaza din ce in ce, jnepenii ne ranjesc cu drag de pe margini (motiv pentru care am ocolit o saritoare prin jnepeni, ca mi-era dor de ei), iar sus se vede soarele, semn ca ne apropiem de un fel de final. Firul vaii se cam termina si in portiunea superioara Valea Podurilor se desface in mai multe fire secundare de iesire in creasta. Firele secundare cica toate-s usoare, desi noi nu am identificat decat unul mult in stanga, si cica toate dau in creasta. Nu stim inca despre celelalte fire ale vaii, dar vor trebui descoperite, noi l-am abordat numai pe cel care in mod firesc urca cel mai mult si mergea mult in stanga spre muchia dintre Timbale.

Cand ajungi pe grohotis, oare cum este sa te bata soarele in cap, ma rog - in casca !?

Urmeaza un fel de joc de-a baba oarba, uite firul, nu e firul, asta o da in creasta, asta n-o da in creasta. Nici Cristea si nici Kargel cu ale lor descrieri de nemarcate din Crai nu au specificat clar care fir da in creasta. Combei se duce intr-o explorare in dreapta pe niste stanci, dar se va intoarce rapus, spunandu-ne ca este prea friabil. Si noi care il credeam deja in creasta !

Multe, foarte multe, poate chiar prea multe fire de grohotis care te indeamna sa le descoperi continuarea si sa vezi daca dau in creasta

Mergem dupa firul de grohotis cel mai clar, ca de obicei firele de grohotis pornesc dintr-o palnie de iarba aflata sub creasta. Acum chiar o palnie de iarba nu ne-a scos sus in creasta, iesirea din valea Podurilor nu este ca cea a Calinetului si nici atat de clara, dar ne-a scos in muchia dintre Timbale. Din muchia dintre Timbale panorama superba asupra Padinei Calinetului, nu stiam ca astea doua vai se invecineaza atat de mult, de fapt nu stiusem niciodata unde iese Valea Podurilor in creasta, tocmai probabil pentru ca are atat de multe fire de iesire.

Vedere din muchia dintre Timbale spre Padina lui Calinet, in stanga jos in padurea de brazi vazandu-se un punct alb - refugiul Sperantelor sau fosta cabana Ascunsa

In muchia dintre Timbale declaram pauza de masa. Petru nerabdator ajunsese deja in creasta, dar ii explicam noi ca trebuie sa coboare inapoi ca sa mancam impreuna. Combei are iarasi conserva de ananas, festin mai frate, delicatese a la Crai. Eu reusesc sa scap furculita lui jos pe un valcel, asa ca trebuie sa ma scobor dupa ea, valcelul primeste imediat numele de Valcelul furculitei pierdute si pe urma baietii se aseaza la admirat zarile prin binoclul lui Dragos. Bun baieti, chiombiti-va voi prin lentile la Fagaras, ca eu am treaba cu ananasul lui Combei, bag in mine ca sparta si tot mi-e foame.

Cam asa arata iesirea in creasta din Valea Podurilor, muchia din dreapta fiind muchia dintre Timbale

Iata-ne in creasta nordica a Pietrei Craiului: traseu ravnit si iubit de mine, dar in prezent fara un grad de dificultate si, ca urmare, fara interes prea mare. Dar in schimb este prima data pentru Dragos ca face nordica, asa ca el este foarte incantat, motiv pentru care il vom si pierde pe parcurs, el renuntand la cautarea Scocului Bun in favoarea nordicei integrale cu coborare pe la Lanturi.

Petru, Radu si Dragos scrutand orizonturile spre varful Ascutit, doar ca noi mergeam in sens opus

Pana acolo aproape de Piscul Baciului trebuie sa mergem noi, desi speram sa fie mai aproape

Facandu-ne planuri pentru dificultatea crestei nordice in conditii de iarna

Din saua Calinetului venim noi peste toate Timbalele pana la Piscul Baciului

Ajunsi in creasta incepem suisurile si coborasurile spre vf. La Om, cu un interes imens de a gasi Scocul Bun, care coboara in Braul de Mijloc langa locul de cort denumit locul Elis. Mergem ce mergem pe creasta si ne tot uitam in jos inspre brau. Mergem pe creasta si ne uitam la fiecare scoc sa vedem daca o fi bun. Eu stiam doar ca este un scoc cu iarba, dar acolo toate scocurile erau cu iarba. Intalnim din intamplare un nene cu casca pe cap pe care l-am vazut in urma noastra pe muchia dintre Timbale. El cica urcase pe Padina lui Calinet singur si iesise printr-un horn sus in muchie. Nu stiu pe unde vroia sa coboare, dar se tot uita in jos spre scocuri si la momentul oportun ne arata Scocul Bun. Sa mor eu daca stiu si acuma dupa ce criterii l-a identificat. Eu credeam ca din creasta se vede Braul de Mijloc, dar m-am inselat amarnic: braul este mult mai jos, cobori si serpuiesti printre valcele, stanci si scocuri pana sa ajungi in braul de mijloc si nu poti sa iei ca punct de reper nici un punct din brau. Totusi pozele la fata locului ar putea fi singurul reper.

Cam asa arata scocul vazut din primele cateva sute de metri de coborare

Noroc cu nenea asta ca altfel cred ca o cam luam la ghici in jos si nu stiu daca nimeream noi minunea de scocul "bun". Incep eu cu Petru sa coboram pe scoc, eu mergand mai incet cu genunchii, iar Radu si Combei raman sa il astepte pe Dragos care este de-a dreptul fermecat de peisajul de creasta si face mereu poze. Petru coboara inainte foarte dornic sa descopere momaile care cica trebuie sa inceapa sa apara, eu cobor destul de relaxata, desi ma contorsionez destul de mult ca este abrupt rau si vreau sa-mi menajez genunchii si spatele. La un moment dat, Petru exclama ca a vazut si momaia, era pe valcelul vecin care se unea cu cel pe care coborasem noi. Deci suntem cu adevarat pe scocul bun, putem sa stam foarte relaxati acum. Vom avea momai pana jos in Braul de Mijloc si de acolo stiu eu drumul prin Craita si Aninata.

 

 

Dam semne si la Radu si Combei in creasta si continuam coborarea pe scocul, bun. Mai intai coboram pe niste fete abrupte, incercand sa nu intram pe firul vaii cu grohotis, ca eu deja dislocasem catre Petru cativa bolovani, spre disperarea victimei care s-a uitat fioros la mine si a balmajit ceva printre plombe.

O vreme putem merge pe fetele de iarba, dar dupa ce dam coltul, scocul intra pe ultima portiune a fagasului spre Braul de Mijloc. Este strajuit pe dreapta in sensul de coborare de un mare perete, limba de grohotis este prea mare, nu putem sa o ocolim, abia mai mergem pe langa stanca si pe langa grohotis si chiar si asa disloc la greu bolovani spre cei care sunt sub mine. Vad insa deja ceva miscare spre Braul de Mijloc, semn ca am ajuns prin zona acestuia.

La iesirea din Anghelide/ Craita/ Aninata in Braul de Mijloc se vad in fata ochilor, uitandu-te spre creasta doua scocuri, dintre care:

Scocul care se vede in stanga, si este aproape in continuarea valcelului ce urca din iesirea din Anghelide spre brau NU ESTE SCOCUL BUN

In schimb, pe acest scos, daca mergi maxim 50 de metri la dreapta cum iesi in Braul de Mijloc venind din Anghelide etc, ESTE SCOCUL BUN si cred ca poate fi foarte usor recunoscut dupa limba proeminenta de grohotis

Ajungem in Braul de Mijloc, la vreo 10-20 de metri stanga (in sensul de coborare) fata de locul Elis. La locul de cort ne odihnim putin si pe urma primesc rangul de sef al turei de acum incolo: am menirea de a-i cobora pe baieti pe la Refugiile Aninat si Craita, pe unde nici unul dintre ei nu fusese si fiecare isi dorea enorm. Radu ma sacaia de cateva saptamani ca poate vine momentul, Petru suspinase si el nostalgic la un moment dat la gandul Craitei, Combei merge pe unde-l duci ca este varza cu orientarea oricum, dar in schimb din doua  miscari este deasupra oricarei saritori.

Luam valcelul cu grohotis, mai bine zis cu gaura in grohotis spre Anghelide si inainte sa ajungem la despicatura in stanca a binecunoscutului traseu, viram stanga pe sub peretele de stanca si iesim intr-o mica seuta de unde se face bifurcatia spre refugiile Craita si Aninat.

Trei crai cu casti pe cap (mai putin Radu) coborand spre o Craita care salasluieste intr-un castel (refugiul generic intitula Craita, pe numele lui complet ii zice Castelul Craitei)

Din seuta urmeaza doua hornuri inlantuite de coborat dupa care se ajunge intr-o sa de iarba, de unde poteca face un mare cot spre dreapta. Noi coboram mai cu grija pe horn sa nu disclocam pietre, Combei era deja jos. Nu conteaza ca nu stia traseul, el merge pe oriunde vedea o poteca sau o momaie.

In poza de jos si cea de sus se vede despicatura hornului usor de identificat din seuta anterioara

Cateva serpentine si o trecere expusa pe deasupra unui perete de stanca (mult mai ingust decat Brana Aeriana, dar mai scurt) si imediat ajungem langa Combei. Le arat baietilor poteca ce duce spre Aninata si un horn cu bolovan incastrat care coboara imediat in poteca. Radu si cu Petru coboara pe acolo, eu ma simt deja cam robot si prefer poteca clasica ce vireaza la dreapta pe un horn mai putin abrupt apoi iese intr-o sa. Din saua aia insa eu uitasem cat de abrupta este coborarea si cat de expusa este traversarea spre poteca de Aninata, asa ca trebuie sa cobor destul de mult ca sa se mai domoleasca nitel panta si sa pot face traversarea mai usor. Combei se duce blana, dar imi spune sa nu vin dupa el, fac traversarea spre stanga si vad baietii sus deasupra unei stanci.

Combei escaladeaza direct peretele, eu insa mai domol o iau pe poteca la dreapta, stiind ca trebuie sa dau in saua de unde se coboara spre refugiul Aninata. Dibuiesc o poteca printre copaci cazuti si desis, ies in sa si ii ajung din urma pe baieti care admirau un mare valcel. Parca vad ca Radu ar fi soparlit pe acolo.

Din saua in care am ajuns se face coborarea pe dreapta prin spatele crestulitei si se ajunge in 10 minute la refugiul Aninat. Coborarea este destul de abrupta si jos te asteapta cu bratele deschise haul, norocul este ca se merge prin padure si te mai opresti in vreun copac. Aninata - Baza de Escalada, nici nu mai imi aminteam ca era refugiul atat de mic, si abia reusim sa ne punem 3 oameni in fund pe bancheta ca sa citim din jurnal. Lume multa s-a perindat azi pe aici.

Intre timp eu investighez hornul de coborare direct in traseul de Craita, horn despre care stiam, dar nu coborasem niciodata pe acolo. Hornul nu este nici foarte abrupt, nici greu de descatarat, dar simt o imposibilitate in mine de a mai descatara pe ziua de azi. Descopar imediat un piton de rapel, asa ca imi fac planul sa rapelez, ca sa nu-mi mai scoata Combei ochii ca nu am folosit coarda de 50. Initial baietii nu vor sa rapeleze, dar eu ma incapatanez, eu vreu rapel. Petru se hotaraste val vartej si el ca vrea sa mai exerseze rapelul, pana la urma parca a rapelat si Combei. Numai Radu este constincios tehnicii mainilor, el descatara batraneste.

In poza de sus si cea de jos se vede cum arata valcelul pe care noi am rapelat partial pana ce poteca incepe sa serpuiasca. Nu era fioros, doar ca daca tot aveam hanuri si coarda.

Din punctul in care termin rapelul o poteca serpuieste spre vale si se angajeaza spre un alt hornulet de descatarat pana in firul de jos. Petru ma ajunge din urma si incepe sa ma intrebe insistent daca stiu drumul mai jos. Stiam clar ca valcelul in care iesim in stanga jos trebuie sa dea spre Craita, pe hornul asta pe care rapelasem insa nu mersesem niciodata, dar nu cred ca avea unde sa dea altfel.

Ajungem in firul vaii si imediat se vede saritoarea cea mica si apoi cea mare de 15 metri. Deci suntem pe drumul cel mai bun cu putinta,  recunosc saritoarea asta dintr-un foc. Descataram un pic saritoarea mica si ajungem la pitonul de rapel de la saritoarea mare. Radu se uita la ea si incepe sa o descatere, eu vreau musai rapel, Combei iara scoate fum ca trebuie pusa coarda, Petru ii atrage atentia sa nu mai dea cu bolovani in capul nostru, Combei se oftica si arunca cu coarda spre noi. Si vorba aia, coarda era totusi a mea ! Recuperez coarda, care din fericire nu a zburat peste saritoare, si i-o dau lui Petru, incepand sa montam rapelul: invat sa arunc corzile la rapel, dar nu am forta sa le arunc pana jos, asa ca evident ramane coarda stransa pe undeva pe la mijlocul saritorii. Eu rapelez prima, asa ca va trebui sa desfac nodurile de pe coarda si sa ma invat sa o arunc pana jos, dar eu ma bucur ca pot experimenta asta ca sa invat sa fac data viitoare.

Iuliana, Petru si Combei la rapel (la Combei se vede coarda ondulata cum a coborat el in viteza asa.

Rapeleaza Petru, apoi si Combei, care este foarte dezamagit ca saritoarea putea fi si descatarata. S-o descatere el, eu 15 metri de fata cazuta la 80 de grade nu descatar. De jos intr-adevar saritoarea nu mi se mai pare asa de grea ca prima oara acum 5 ani cand am fost aici cu draga mea prietena Crisa, asa ca acum as urca-o linistit la liber.

Strangem rapelul si continuam poteca spre Refugiul Craita. Poteca trece peste o muchie si nu o ia in sus pe un valcel, moment in care baietii mei sunt bulversati si cica nu merg mai departe fara mine.

Craii mei (cum imi place mie sa ii alint) in drumul de coborare spre refugiul Craita

Coboara mai intai Petru cu Radu si pe urma vine si Combei, reusind sa scot de la ei promisiunea de a face o poza de grup la Refugiul Craita, poza pe care mi-o promisesera inca din muchia dintre Timbale.

Poza de grup la Refugiul Craita (de la stanga la dreapta): Radu, Iuliana, Petru si Cristi Combei

De la Refugiul Craita coboram pe poteca abrupta si cu pamant negru tuci si alunecos. Un horn, apoi o poteca serpuitoare pe brane de iarba, padure, desis, in sfarsit iesim la peretele de stanca de unde o luam in jos pe firul vaii de grohotis. Mergem pe grohotis pana ne apuca noaptea. Petru devine nervos ca nu ne-am miscat mai repede. Am mers si noi acuma cat ne permit genunchii, dar noaptea tot ne prinde cam prin dreptul observatorulului. Eu stau insa linistita, ca stiu ca orice fir de vale iei spre vale, te scoate in Valea Vladusca. Nu nimerim insa fix firul de vale cu apa, ci unul paralel, astfel incat abia tarziu imi pica fisa sa traversez padurea si sa merg pe unde s-a mai pastrat cat de cat poteca dupa viitura. Iesim in sfarsit in poienile dinspre bariera de la Tamasel, este deja noapte, ajungem pe la Plaiul Foii pe la 21.00 p.m. Mancam si la orele 22.00 p.m. nu mai vor sa ne serveasca cu nimic, asa ca baietii-si termina berea si mergem fiecare spre casele noastre. Eu cu Petru ne indreptam spre cort, sub amenintarile terifiante ca poate mutam cortul la doua noaptea daca este in panta, Combei nici acum nu stiu pe unde a dormit, era oricum nervos ca a carat coarda toata ziua pentru 2 saritorele, Dragos isi umfla salteaua si doarme in masina, Radu se va duce la pensiune si se respecta.

Duminica dimineata ma simteam de parca m-ar fi calcat un elefant pe creier. Ma simtisem de cu seara, dar dimineata era si mai si. L-am convins pe Petru sa mearga in tura, desi dormea pe el, dar macar in postura de reprezentant al cortului l-am facut pachet si l-am trimis lui Radu. Eu am ramas la un fel de recuperare si chipurile relaxare la Plaiul Foii. Braul Ciroanga - ramura de jos oricum il mai facusem, deci nu era o noutate pt. mine, Valea Ciroanga ar fi fost insa, dar ramane ea acolo, motiv pentru alte noi ture in Crai. Stau si dormitez pe un izopren mai toata ziua, fara sa pot adormi efectiv. Ma duc la pranz si mananc la Plaiul Foii, apoi ma pun pe asteptat si pe citit.

Week-endul pentru mine insa nu s-a incheiat apoteotic decat pe marti. Pe drumul spre Sibiu (si bine ca a avut Radu ideea sa se duca la Cluj prin Sibiu) mi se face din ce in ce mai rau: febra persistenta, frisoane si voma. Initial ma gandesc ca sunt eu hiper obosita si ca Radu conduce prea brutal, astfel incat imi pune stomacul in gat. Facem o pauza de aer, in care eu profit sa dau afara tot ce mancasem pe ziua respectiva. Prima oara ca as vomita in viata mea de la rau de masina. Foarte ciudat ! Ajunsa acasa in Sibiu, mi-e din ce in ce mai rau. Nu mi-a fost niciodata atat de rau de cand merg pe munte, asa ca fac repede legatura cu viespile care m-au intepat cu o zi inainte si vad ca in zona intepaturii este o mare pata rosie cu un dul subcutanat care doare usor. Bag repede o documentare pe internet cat inca nu mi-e si mai rau si nu prea imi place ce vad ca scrie acolo. Netratat corespunzator o reactie alergica poate duce la soc anafilactic ! Toate simptomele descrise pe net ma conduc la diagnosticul unei reactii alergice la veninul individelor cu ac in fund. Mi-era oricum prea rau ! Rog un prieten sa mearga la o farmacie sa imi ia ceva, farmacista de acolo ma sfatuieste sa merg in Urgenta. Bucurie mare la Urgenta, astept vreo ora, timp in care ma scurg de pe toate scaunele si ma tin la propriu de toti pereti ca sa ma deplasez. M-au slabit ingrozitor frisoanele si vomatul si nici pe scaun nu mai sunt in stare sa stau. Mi se pare ciudat sa pui oamenii care se simt rau si vin in urgenta, sa stea pe niste scaune, groaznic de incomode. Dupa un cosmar de o ora, care mi se pare interminabil, si vorba aia numai de la niste viespi, in sfarsit sunt chemata inauntru, mi se baga o fiola de cortizon in vena si-s trimisa acasa la fel de repede cu o reteta in buzunar.

Nu as fi crezut vreodata ca poate sa imi fie atat de rau de la niste insecte amarate, d-asta am si neglijat intepatura, dar doctorii ulterior au spus ca m-au intepat destul de multe viespi (minim 5-6), de' am avut o asemenea reactie. M-am felicitat ca am avut flerul sa nu mai merg in tura si duminica cu baietii, altfel ma luau cu salvamontul de pe Valea Cioranga. Febra a tinut si luni toata ziua pana seara, timp in care nu am fost in stare sa fac altceva decat sa dorm si sa mananc si se pare ca mi-a prins bine odihna asta, ca a avut organismul forta sa lupte cu veninul bestiilor. Cu alte cuvinte am cam dormit 24 de ore non stop cu mici pauze ca sa ma refac din chestia asta.

Concluzia ulterioara a medicilor: la cat de multe viespi m-au intepat era normal sa reactionez asa, dar in cateva ore, nu in 36 de ore in cate am reactionat eu. Alergica la viespi nu sunt, ca mi-am facut pe urma analizele. Inclin sa cred ca adrenalina turei a incetinit avansarea veninului si a simptomelor aferente. Eu am ignorat intepaturile, am zis ca daca nu mi s-a umflat imediat este in grafic, dar se pare ca fiecare organism reactioneaza altfel, in niste limite.