Muchia Laita partial - 13 septembrie 2012

Fane Tulpan a fost coleg cu mine la cursurile de ghizi (tinute la Sibiu in prima jumatate a anului acesta). Am avut ocazia sa il cunosc mai bine si am vrut sa merg in scoala lui de alpinism de iarna pe care o facea in Fagarasi. M-am speriat in ultimul moment ca nu o sa fiu in stare sa fac fata frigului si zapezii. Venise insa momentul sa-mi depasesc limita traseelor tehnice de vara. L-am anuntat hotarata pe Fane ca, orice ar fi, la scoala de alpinism de vara vin negresit. Aveam destule motive sa ma tin de asta (flashback in trecut):

- in urma cu cativa ani incepusem cu Marian Anghel sa fac niste scoli de alpinism vara /iarna. Imi placuse, dar nu avusesem la momentul respectiv anturajul potrivit pentru a face ce as fi dorit. Dorindu-mi mai mult sa merg pe munte, decat sa fac trasee de alpinism, muntele la modul general a castigat atunci in favoarea traseelor tehnice. Apoi mutandu-ma la Sibiu, am pierdut timp prin diverse cercuri noi de oameni, care abordau muntele din prea multe variante, dar dintre care nici una nu mi se potrivea. Vara asta insa am zis ca eu vreau sa simt ca oamenii cu care merg pe munte impartasesc aceeasi bucurie si experienta ca si mine si ca isi doresc sa evolueze.

- anul acesta am simtit mai mult ca oricand un imbold in a face lucruri pe care mi le-as fi dorit doar ipotetic, dar mi-era frica sa pun in aplicare orice ar fi insemnat un pas inainte. M-am decis sa imi testez limitele si sa vad pana unde pot duce. Nu brusc, nu direct cu trasee grele, ci mai usoare tehnic. Important era sa progresez oricat de putin, dar sa ma dezvolt.

- durerile de spate si spondiloza mi-au cam limitat posibilitatile de a face ture mai lungi si cu rucsac mare in spate. Nu am agreat niciodata ideea maratonului pe munte cand mergi de placere, pentru asta exista acuma nenumarate concursuri, asa ca macar limitele tehnice sa mi le dezvolt si sa incerc sa le duc mai incolo: Crai, Bucegi si Fagarasi si orice chestie de alpinism usor.

- ultimele week-end-uri in Crai nu au facut decat sa ma ridice pe o trambulina de unde sa aspir la mai mult. Multumesc echipei de baieti care m-au sustinut. Am facut pas cu pas trasee mai greute, am capatat mai multa incredere in mine mai ales la pasajele de catarat, am capatat incredere in coechipieri, am inteles ca si frica de inaltime sau mersul pe zone expuse se cultiva.

Am plecat la tabara de alpinism a lui Fane Tulpan, intitulata generic "pentru incepatori" (desi nu mi s-a parut chiar asa), si am zis ca, orice ar fi, eu nu lipsesc de la aceasta tabara. Joi ma culege Fane cu masina si pornim prin Sibiu sa o culegem si pe Simona (care venise din Bucuresti cu o zi inainte). Din Talmaciu ii luam si pe Marco (din Bucuresti) si Mihai (din Calimanesti) si mergem spre Balea Lac, la refugiul salvamont cel vechi (casa noastra pentru urmatoarele 4 zile). Joi fiind vreme buna, Fane ne anunta ca nu vom sta sa facem teorie in prima zi, ci ne va baga direct pe muchia Laita in teren, sa invatam sa facem asigurari mobile. Imi place de Fane, nici nu ne cunostea si nici nu stia ce poate fiecare, dar ne-a bagat pe o chestie care pe alocuri era pe departe cel mai greu traseu facut de mine vreodata.

La refugiul salvamont nu zabovim prea mult, doar ne intalnim cu totii (11 oameni de prin Sibiu, Cluj si Bucuresti), mancam ceva rapid si plecam la drum spre muchia Laita. Am placerea sa il revad pe Liviu Faur si Romeo Fulea, cu care tocmai fusesem vara asta pe Valea Alba in Bucegi. Voi face echipa cu ei, Liviu avand o coarda luata de la CAR, Romeo fiind prietenul lui cel ma bun. De la refugiul salvamont urcam spre saua Doamnei, unde ajungem foarte repede, ne departam de civilizatia din vale si incepem sa admiram zarile. Aglomeratia de dughene, masini, parcari, cabane si pantofari se vede si ramane jos in vale, iar noi, viitorii alpinisti, ne insiram pe Valea Doamnei.

Din Saua Doamnei vom cobora in valea omonima, unde eu nu fusesem niciodata, iar din creasta nu observasem niciodata micutul lac din vale, care se ascunde sub marele prag glaciar.

Abandonam marcajul si ne ducem la lac, aflat cumva chiar in fundal caldarii. De la lac facem ultimele aprovizionari cu apa si incepem apoi sa urcam pe versantul opus fata de cel pe care am coborat, capatand altitudine spre muchia Laita, ajungand in muchia matematica in Saua Varoasa.

Din Saua Varoasa (cea care se vede in poza de sus in stanga motului de stanci) se vede si padurea cum arde jos in vale, cica arde de 2 saptamani si nu vine nimeni sa o stinga, ca cica focul este tinut sub control.

Din Saua Varoasa eu speram ca incepe o muchie mai ascutita mai in forta pe care sa o parcurgem. Aiurea, dita' mai muchia si dita' mai campia. Urmatoarea bucata, desi cu o panorama mirifica spre Varful Negoiu si spre Lacul Doamnele, vom urca mai ceva ca pe casa, uitandu-ne ca la o fata morgana spre stancile din zare, despre care Fane ne spune ca incepe treaba serioasa. Urcam, scot limba de un cot si ca sa fie setul complet, un vant turbat de rece imi sufla peste tot: in ceafa, in spate, in picoare, de' pana nu-mi pun pantalonii de fas pe mine si windstoperul nu se lasa.

Urcam pe muchie, o muchie de iarba, avand in stanga noastra caldarea si Valea Doamnei, cu ale sale praguri glaciare si laculetul de jos. Ajungem in sfarsit la palcul de stanci cu care neamaninta Fane.

Inaintea stancilor ne echipam nerabdatori si cand Fane ne da liber sa plecam, se incalcesc pe muchie 4 corzi care mai de care. Muchia este lata, dar totusi nu atat de lata cat sa se gaseasca 4 trasee paralele, ci doar intersectate intre ele. Crosetam corzi intre noi.

Incepe in sfarsit partea alpina, nu cine stie ce catarare, dar macar ceva stanca, ceva panta si mai abrupta, fire de iarba la greu, ca doar suntem pe trasee usoare. Eu voi fi legata la mijloc, pentru ca inca mi-e frica sa ma duc cap, cel putin pe chestii necunoscute. Ii bag la inaintare pe Romeo si pe Liviu, care vor merge cap schimbat, iar eu la mijlocul corzii sunt legata in nodul cabestan, care ma obliga sa raman fixa pe coarda, nici sa merg mai repede, nici sa alunec in jos.

Se duce primul Liviu, iar eu merg dupa el si trec de asigurarile in anouri de dupa tancuri mutand bucla echipata din fata mea in spatele meu pe coarda. La inceput nu stiam cum se merge, dar Fane urla la mine de jos sa las bucla in anou si sa i-o pasez mai departe lui Romeo pe coarda. Am mai invatat ceva. Asa se fac asigurarile pe muchii in Fagarasi, ai multe tancuri, pui un anou dupa ele si o bucla echipata prin care se trece coarda.

Urcam o perioada pe aceasta muchie stancoasa, avand nenumarate posibilitati de asigurare in tancuri si de fete de iarba pe unde sa ocolim la o adica. Pana cand, in sfarsit, ajungem intr-un fel de semi-varf si de acolo incepe treaba serioasa. Urmeaza un fel de custura, doar ca nu ai pe unde sa o ocolesti, asa ca trebuie abordata la propriu pe creasta zimtata cu abrupturile dedesupt.

Primul este Liviu si se duce pe undeva pe jos pe unde ii arata Fane o coborare nu foarte grea (cam pe unde este Mihai cu rucsacul galben in poza de sus). Coborarea este usoara cand esti asigurat de sus, mergand spre o fata mare de stanca ce coboara abrupt in jos vreo cateva sute de metri spre lacul din Valea Doamnei.

Echipa Marci & Mihai deja au ajuns in custura, au mai ajuns si alti doi, si Liviu acuma sta bagat sub o surplomba ca sa ma asigure pe mine cand vin de sus. Iar de sus voi fi filata evident de Romeo, deci asigurare maxima, nici o sansa sa ma duc nicaieri.

Odata ajunsa la aceasta fata de stanca, se poate traversa si fata pe sub linia crestei, dar o alta varianta abordeaza creasta matematic si pe urma pe o branita de iarba. Liviu se duce pe aceasta brana si regrupeaza dupa ea. Vin eu, cu Fane urland dupa mine unde sa pun mana si piciorul in fisura (stia Fane prizele pe dinafara). Ajung pe fata de stanca si ma sui pe creasta zimtata. Iau creasta intre picioare, ca prea multe variante nu ai, si sa stai in picioare pe ea este problematic uneori ca nu este continua. Tarandu-ma pe fund este cel mai sigur. Trebe sa traversez pe brana minune, chestia aia mica cu iarba ce se vede suspendata deasupra unui perete fix in lungul crestei. Ajung pe brana si cica trebuie sa ma tin cu mainile pe dupa creasta. Ranjesc in jos la peretele de stanca de sub mine si nu incap decat lipita de perete, alta varianta sa mergi pe ea nu ai, ca te scoate in afara. Eu sunt asigurata de coarda, doar ca daca pic o sa am marja intinderii de coarda si as cam ramane in aer pe perete. Fac pas cu pas pe brana. Are si un colt putin surplombat spre final, ca sa fi sigur ca te scoate cu fundul fix deasupra haului. Ma tin cum pot de creasta, cu dintii de prizele de aer, ca altele n-am si ajung langa Liviu. In micuta sa, ma pun in fund si incep sa-l filez pe Romeo care vine dupa mine.

Brana care a trebuit traversata. Liviu era cap si tocmai termina de traversat brana, urmam eu. Asta mi s-a parut portiunea cea mai expusa din traseu, avand in vedere ce peretei sunt sub brana de iarba.

Romeo (casca galbena) filandu-ma pe mine la departarea de custura, iar Fane (in rosu) traverseaza fata de stanca la aderenta. Varianta abordata de noi este insa acea branita de iarba din stanga sus (pe partea cealalta de unde este Fane), pe unde am luat la propriu creasta in brate.

Eu cu Liviu il asteptam pe Romeo, eu filandu-l. Vine si Romeo pas pas, apoi pleaca Liviu mai departe si tot eu trebuie sa-l filez. Nici cu filatul nu ma simt foarte relaxata, caci suntem asigurati doar in anouri dupa tancuri, la o adica ne pendulam ceva in jos.

Urmez eu sa urc dupa Liviu, creasta domolindu-se, adica nu mai este atat de expusa, este o muchie lata de vreo 1-2 metri pe unde urci pe stanca. Parfum, de vara, pe langa brana aia ingusta dinainte. Urc voioasa spre varf si fac poze nevoie mare la pasajul expus proaspat trecut. Cand se termina coarda, regrupam pe undeva pe dupa un tanc, sau mai mergem putin concomitent asigurand coarda serpuit pe dupa tancuri si ne oprim unde este loc mai bun de regrupat.

Vom cobora apoi intr-o mica sa, de unde este usor mai departe, doar ceva catarare elementara pe o fata de stanca cu iarba si in scurt timp vom fi pe Varful Laita. De departe toate aceste portiuni se vedeau foarte fioros, fioros si inabordabil pare si pasajul zimtat care l-am abordat pe brana de iarba, dar odata trecute, le vedem cu totul alti ochi si ranjim fericiti ca am facut un traseu fain.

In urcarea spre varf, se vede inapoi zona de custura pe care am traversat-o din muchia Laita.

Mergand spre Varful Laita pe muchia matematica, mai urcam si coboram de cateva ori niste mici seute pana ajungem la ultima urcare pe o muchie stancoasa fix sub varf. Fane este deja sus si ne asteapta, primele doua echipe au terminat de mult traseul si nu ne asteapta in varf din cauza frigului, noi ne miscam incet avand in vedere ca suntem legati 3 in coarda. 

De pe Varful Laita coboram in poteca marcata de creasta si ne indreptam spre Turnul Paltinului. Ce expusa mi se parea acum ceva ani aceasta poteca pe alocuri, pe unde traversa zone mai stancoase.

Lasam Turnul Paltinului indarat si crestulita zimtata de deasupra Vaii Doamnei, pe care Fane ne-o promite cu ocazii viitoare  

 

Inainte sa se intunece ajungem inapoi la refugiu, cica ne-am miscat bine pe tot traseul, vreo 6 h am facut in total, abia se intuneca in caldare cand am ajuns si noi acasa. Ma duc la Paltinu la cabana sa mananc, mai vin inca vreo 4 din Cluj care si ei sunt axati pe masa calda, imi amintesc ca eu numai in Fagarasi se pare ca-mi sarbatoresc ziua de nastere de vreo 7 ani incoace (nu in fiecare an, dar pe munte s-a nimerit sa fiu numai in Fagarasi), nu stiu cum se face, dar probabil vremea stabila de septembrie este motivul, asa ca din 2 in 3 ani cred ca mai merge sa pastrez traditia asta.