Muchia lui Basarab - 22 aprilie 2012

Mi-am refacut si eu contul pe Carpati dupa 100 de ani. Stiam ca am cont, dar intr-o buna zi intr-un elan nestavilit de a posta un comentariu, m-am gasit in imposibilitatea de a-mi aminti userul si parola. La un moment dat se pare ca am nimerit totusi userul, dar nu si parola, si drept rasplata ca am nimerit macar una din doua, la un moment dat ma trezesc ca totusi cica nu am activat contul de mult timp si mi l-au suflat. Refac contul, copiez cv-ul dat la CAR Cluj Universitar, imi gasesc o poza de profil si gata, s-a aprobat, este validat totul. Discutand dupa Paste cu Nicu (aka Suru) despre ce tura sa mai fac prin zona, imi baga soparlita cu Muchia lui Basarab - o muchie nemarcata despre care auzisem multe, dar nu o facusem pana acuma. Marti deja aveam planul in poseta, cu gand sa-l mai ajustam pe ici pe colo, daca cumva socoteala de acasa nu se potriveste si in targ - adica daca ploua.

Pana una alta postez pe grupul de yahoo sfatulmuntilor anuntul de tura, dar nu-mi raspunde decat pe vineri Catalin Chirila, restul sunt speriati de eventualitatea unei ploicele. Marius este insa f. hotarat sa vina si el cu noi cand ii fac invitatia si, la cat de hotarat este, ma trezesc sambata ca mai a strans inca 3 persoane: Marius2 care vine cu microbuzu, Iuli si Dan. Si pana sambata dimineata Marius2 o culege si pe Valeria, care in ciuda varstei a mers admirabil. Concluzia este ca am fost 7 persoane din Sibiu si ne vom reuni la schitul Cozia Veche si cu Nicu, care vine din Babeni.

La Schitul Cozia veche il culegem pe Nicu, sau mai bine zis el ne culege pe noi, caci noi fara ghid eram ca floricelele pe Muchia lui Basarab. O pornim pe sub sosea, adica vom cobora niste trepte si traversam pe sub pod de fapt, pentru a ajunge pe partea celalata a drumului spre muntele lui Basarab.

Traseul incepe cu o urcare evident. Urcam nu foarte sustinut, soarele ne mangaie printre razele copacilor si numai bine ca incep sa mor de cald. Cum treci peste lantul Carpatic, cum vii de la Sibiu spre Valcea, este mult mai cald, simtitor mult mai cald, daca pana si eu simt asta. Incep sa imi dau seama cat adevar mi se graia la cursurile de ghizi, unde ne invata dom' profesor de clima Transilvaniei, care este diferita de restul tarii. Tot urcam in serpentine mici pe un namol negru alunecos si, in scurt timp, incepem sa avem si panorame frumoase, iar baietii, mai ales Iuli si Dan, sunt foarte incantati de posibilitati.

Urcand spre Muchia lui Basarab, vedem Oltul si barajul si in zare Caciulata-Calimanesti

Urcand spre muchia lui Basarab, vedem vis-a-vis muntii Cozia inverziti de atata primavara

Si in mod evident, urcand spre muchia lui Basarab, o vedem si pe ea draguta de muchie pe care o vom parcurge: adica moatele alea de stanca, mergandu-se ceva de genul cum nimeresti. Nu este un traseu anume, desi destul de des se vede clar conturata o poteca, sau o urma de poteca, dar posibilitatile sunt de fapt dupa posibilitati - daca esti tare, o iei matematic pe creasta zimtata de stanca, daca nu esti tare, ocolesti creasta stanga/dreapta pe unde se poate, unii au putut, altii nu au putut, mie mi-a placut in toate variantele, desi credeam ca va fi o creasta mai grea, dar a fost usurica cu cateva pasaje de trecut, modeste din punct de vedere tehnic.

Apoi, cand ti-e lumea mai draga, te trezesti ca trebuie sa cobori ca sa depasesti o mareata creasta mai zimtata si apoi evident trebuie sa si urci inapoi tot ce ai coborat. Cam asa facem toata muchia, coboram la baza peretelui de stanca sau intr-un traverseu, apoi urcam iar in muchie la multe panorame.

Iuli si Nicu la o sueta de barbati - cred ca vorbeau despre copacii care sunt foarte inalti

Si-apoi vine pasajul ! Care pasaj ? Pai pasajul ! Pasajul acestei muchii a fost de fapt o traversare pe stanca (unii au traversat drept, altii au traversat in coborare - ceea ce este mai naspa din puntul meu de vedere), cert este ca dedesupt intr-adevar aveai ceva cadere de perete daca alunecai. Dar nu te gandesti ca aluneci ! Ai multa incredere in fiecare pas pe care il faci, pasi marunti, mici detot si siguri, scuturi bine noroiul de pe talpa ca sa nu aluneci cu el cu tot ca pe o coaja de banana, si continui traversarea. Cata era in fata mea putin temator, dar s-a descurcat bine. Vorba lui Nicu, dupa nemarcatele de Crai si Bucegi, aici a fost un fel de-a v-ati ascunselea: uite traseul, nu-i traseul.

Traversam, dar traversam numai o parte dintre noi, urmeaza o depasire a unui hornulet mai expus un pic, unde am asistenta tehnica si mi se tine un picior. Eu as fi preferat sa cobor un pic si pe urma sa urc un hornulet, mergeai mai usor la ramonaj, dar, daca asa au facut baietii, hai si eu, ca sa invat sa si traversez, desi nu prea simt eu stanca deloc cu bocancii de iarna. Cert este insa ca pana au venit si au traversat si restul a trecut ceva vreme, iar Marius chiar a avut nevoie de o balustrada de coarda, de fapt si-a legat coarda de el.

Dupa traversarea asta cu mare hei-rup mai mergem un pic pe brana si apoi cotim dreapta sus pe o muchie de stanca unde cataram. Eu merg mai incetisor, ca am dita' mai galosii in picioare, pana imi fixez eu prizele trebuie sa ma simt foarte sigura pe mine. Drept pentru care il rog pe Marius in spatele meu sa astepte sa urc, si sa mergem frumos pe rand, ca la scoala.

Ajungem sus pe o fata cazuta cu iarba, namol si pe alocuri stanca, si multe cacareze de capre. De aici se vede foarte frumos tot ce am urcat pe muchia stancoasa, acuma indreptandu-ne spre o bucata de muchie care coteste cumva pe un horn si ocoleste un alt mare valcel. Oricum, este complicata rau muchia lui Basarab.

Ajungem si-ntr-un fel de varf, iarasi poze in toate partile, tot Cozia, tot Oltul, totul verde crud. De acum incolo pare-se insa ca avem de mers mai mult pe o muchie cam impadurita, desi pe alocuri se deschide mult si se vede frumos. Cam asa arata muchia pe care vom continua de acum inainte spre Portita Basarab, vf. omonim si vf. Capul de Oaie - ultimul varfu al muchiei dupa care se va termina traseul.

Iar acuma hai sa spun ce facea Cata: avea un monopod in varful caruia avea montata o camera video, tinea batul in fata cand mergea si filma. Statea Cata al nostru cu paratraznetul asta in mana, de' ziceai ca vrea sa prinda bulgarii sau sa caute metale.

Cata cu echipa de filmare mobila in varful batului

Poza de grup in locul de popas si picnic.

Acuma Marius2 lipsea (ca o luase inainte), dar de la stanga la dreapta suntem urmatorii: Cata, Marius, 2xIuli, Dan, si pe randul de sus Valeria si Nicu

Continuam muchia si urcam, coboram, urcam, coboram, nu foarte mult, doar ca sa ocolim moatele de stanca mai accidentate.

Si cand credeam ca nu mai apare, dintr-o data am ajuns la ea, ni s-a deschis in fata ochilor, de fapt in fata ochilor colegilor, ca eu veneam de undeva de deasupra si nu avema cum sa o vad, era ea, ne astepta acolo, deschisa parca numai pentru noi, era Portita Basarab - o fereastra in stanca pe sub care noi trecem printr-un horn pentu a ne continua drumul pe poteca.

Cata filmeaza evident toata coborarea, ca tot are el monopod ! Iara zici ca prinde bulgarii sau semnal de telefon ! Apoi inca o poteca ce ocoleste in coborare.

Cand ajungem intr-o mica sa, in loc sa incepem sa urcam cum era firesc inapoi in creasta, cica sa ocolim iarasi si sa coboram. Nooooooooooh, uite-le pe tanti alea acolo sus (erau 2 tanti care venisera pe muchie cu barbatii lor), daca ele au urcat din sens opus pe dincolo, hai si noi ! I-am convins sa nu mai coboram pe poteca, ci sa mergem pe muchie matematic si in felul asta am ajuns pe zona crestei cu cea mai mare altitudine.

Mai mergem un pic pe muchie si e fain, se vede in toate zarile, as mai fi stat mult si bine aici, dar astia se grabesc ! Dar ne grabiiiiiiiim ... !

Inainte de ultima coborare detot de pe muchia lui Basarab, mai descataram putin un prag de stanca si apoi traversam pe langa stanca tot pe prag si ajungem jos in padure, la poalele Capului de Oaie de pe care tocmai am coborat.

O ultima vedere spre foarfecele Naratului - zona montana care lipseste din memoria creierului meu deocamdata.

Dupa ce coboram din muchie iesim imediat in poteca destul de batuta ce va cobora pe Valea Postei. Lumea o ia in fata si mergand agale pe poteca ne uitam la floricele, la copaci, d-astea. Apoi vad si adapostul fostei calugarite sihastru, dar adapost care este foarte folosit de vreun pustinic si astazi, caci avea turtite de grau puse pe niste sertare afara la stanca. Coboram noi ce coboram si eu, ramanand in spate la taclale cu Nicu, astia o iau in fata si se duc blana jos, noi ne tinem dupa ei ca teleghidati, fara sa ne mai uitam dupa intrarea in canion, asa ca am ratat cheile de pe Valea Postei. Ajungem jos la benzinaria de unde se face si soseaua de centura a Calimanesti-ului/ Caciulata, ne infigem la o bere pe care trebuie sa o beau f. repede, ca astia iarasi se grabesc, apoi plecam fuguta acasa. Am ajuns acasa la ora 17.00 ?????

Cata, Marius, Iuli si cu Dan in microbuz la intoarcere spre casa: cam asa arata niste oameni fericiti coborati de pe munte

Concluzia turei a fost ca marti (adica azi) m-a sunat Marius sa imi spuna ca Marius2 si Valeria au ajuns la spital scotandu-li-se 5, respectiv 3 capuse, si Marius a avut si el o capusa pe care si-a scos-o singur. Iuli a fost si el la spital si nu i s-a gasit nimica, Pufi se plangea si el de ceva, eu m-am cautat si in cap si nu am gasit inca nimic ... ba da, era una pe genunchi, am scos-o cu tam-tam ! Noh, faina tura, plina de capuse la unii !

De Pasti in muntii Sureanu - 15 aprilie 2012

M-am tot gandit eu ce sa fac de Pasti, ce sa nu fac, am zis ca macar de Inviere sa ajung la biserica. Stiam ca daca stau in oras va fi hiper-aglomerat peste tot, asa ca am decis dupa mult timp sa merg din nou la manastire. De cand am venit la Sibiu nu mai plecasem pe la manastiri, mai mult ca mi-era mila de pisa mea s-o las singurica. O sacrificam saraca numai cand mergeam pe munte, dar atat. De data asta i-am cautat dadaca la vecini, m-am asigurat de zambetul lor pe buze ca or sa aiba grija de pisa mea si ca nu o sa stea singurica de Pasti, si am luat decizia sa ma duc la manastire 2 zile: noaptea de Inviere si prima zi de Pasti, urmand ca pe urma sa ma intorc repede repede la pisa acasa.

Nu prea eram foarte hotarata unde sa ma duc, asa ca citesc despre toate manastirile de prin judet si din judetele apropiate, sa vad unde este una cocotata sus in munte: castiga doar Manastirea Tet si Jina, asa ca pana la urma ma hotarasc sa ma duc la Tet si la intoarcere sa trec si pe la Jina. Zis si facut, cumparaturi pentru Pasti, mers pana la Sebes si de acolo luat spre Transalpina spre Lacul Oasa. Abia de trec de Sugag si un calugar face auto-stopul. Pe drum imi povesteste parintelu' vrute si nevrute, imi da si o carte la sfarsit si imi arata la o intersectie de langa Taul Bistra care este drumul pe care trebuia eu sa o iau spre Manastirea Tet. Eu ma documentasem, stiam cam pe unde vine, cautasem manastirea dupa punctele de GPS in Google Earth, dar nu imi imaginam ca drumul forestier este atat de prost. Mai bine zis drumul era si el ca orice drum forestier, dar plouase, se facuse namol si imi faceam 1000 de cruci pe minut sa nu raman acolo impotmolita in drum.

Ajung in final la un punct din drumul forestier unde un indicator troneaza si imi spune ca in sus pe poteca ajung la manastire. Stiam ca se poate ajunge si cu masina, dar nu stiam daca cu masina mea si nu stiam cate noroaie or fi mai sus daca pe aici erau deja atatea noroaie. Parchez fericita masina, imi iau rucsacul in spate si o punga cu cozonaci in mana pentru manastire si i-o dau in sus pe poteca. Poteca mai intai urca putin abrupt prin padure, trece pe langa cateva bancute de sezut amenajate de cei de la manastire, apoi iese intr-un gol alpin si trece pe langa niste case pana sa ajunga la manastire.

La manastire se intra de pe poteca pe din dos, ca sa zic asa, intrarea principala era cea auto, dar cum eu eram per pedes, am urmat portita din spate. Maicile m-au primit cu bucurie evident, mi-au dat o chilioara unde sa ma cazez care parea proaspat zugravita, am facut focul cu lemne in soba (ce dor mi-era de un foc cu lemne) si am inceput operatiunea de recunoastere a zonei.

In poza de jos si cea de sus, vedere de la fereastra chiliei mele, cam asa se vedea pe geam cand stateam si bagam lemne in soba.

 

Ajutorul de maica stareta m-a trimis cu inca o maica spre Curmatura sa culegem ghiocei si branduse ca sa impodobim icoanele. Aparent un gest banal, noi cei de la oras de aici nici nu mai vedem frumusetea unui asemenea gest, pare atata de clasic, dar acolo sus in munte a trebuit sa merg cu maica vreun kilometru pe drum pana in poiana si acolo ne-am intalnit cu o mare de ghiocei si branduse. Era toata poiana plina de ghiocei si branduse proaspat inflorite, atat de multe erau, ca nu stiam de unde sa incepem sa culegem. La oras le-am fi cumparat de la piata, fara nici cel mai mic efort, aici insa am stat o ora pana am umplut un cosulet intreg de flori.

Din Curmatura insa nu m-am putut abtine si m-am plimbat putin pana ce maica a terminat de umplut cosul de ghiocei, asa ca am vazut stanele (inca fara oi) si am ajuns si in asa-zisa Curmatura, o sa unde ajunge drumul forestier pe care urcasem eu cu masina pana la un punct, iar acuma in aceasta inseuare si-au facut oamenii case de vacanta.

Intoarsa la chilie am incercat sa dorm, dar nu erau orele mele de somn si abia la 12 p.m. cand am mers la slujba ma luase somnul. Dupa ce am luat lumina, am mai rezistat vreo ora, apoi m-am dus si am dormit 2 h, apoi m-am trezit si m-am dus inapoi la slujba ca sa prind masa de Pasti de dimineata de la 5 a.m. Cam SF programul, dar o data pe an merge, cred ca singura noapte alba pe care mi-o impun de la sine.

In prima zi de Pasti, nu prea pot sa dorm cine stie ce de dimineata, mai merg pe la biserica, mergem apoi la masa si dupa masa parca nu imi vine sa dorm, desi-s rupta de oboseala. Ies putin afara cu gand sa ma plimb, si de fapt am facut un mini circuit de cateva ore pe dealurile din jurul manastirii. Initial am luat-o pe un drum in sus cu gand sa am panorama, am iesit din padure, am ajuns intr-o sa si am vazut ca drumul continua in sus spre o culme. Si am tot mers sa vad ce se vede mai departe. Evident ca aveam harta muntilor Sureanu cu mine, deci stiam unde ma aflu, stiam ca este un punct mai inalt in fata mea, stiam ca pot sa ma intorc pe o curba de nivel etc.

Doua colibe inca inchise, care se gaseau in poiana din culmea cea mai inalta, apoi drumul cobora spre o sa.

Din saua cu pricina aveam varianta sa o iau drept in jos prin padure si prin copacii cazuti, stiind clar ca gasesc manastirea dupa ce dau de firul vaii si mai merg un pic la dreapta, dar totusi dealul vecin imi face cu ochiul, oboseala mi-a trecut si ploaia inca nu a inceput. Asa ca ma decid sa o dau inainte, si oi vedea eu pe unde m-oi intoarce, in cel mai rau caz pe acelasi drum. 

Stana inca nelocuita in aceasta perioada a anului, cam singura constructie de majora importanta pe care am intalnit-o pe drum. Ah, si stalpii de curent, semn bun sa nu ma pierd cumva.

De la stana asta am mai mers sus pe un deal, a inceput sa burniteze, am vazut in jos manastirea, dar nu aveam o poteca mai clara care sa coboare spre ea, desi pot sa bag mana in foc ca daca intram in padure pe firul vaii gaseam si drumul spre manastire. Am preferat sa ma intorc pe unde venisem, doar ca nu m-am mai suit pana in culme, ci am luat-o pe drumul forestier care mergea pe sub culme si care remarcasem unde iese intr-o mare poiana. Burnita deja, nu mai avea farmec, vroiam la focul  meu cu lemne din chilie. Caldura mare in chilie, am dormit bustean pana a doua zi de dimineata.

La intoarcerea spre casa, a doua zi de Pasti, nu am mai putut sa o iau prin Dobra si pe la manastirea de la Jina pe unde intentionam eu, ca a vrut parintele sa il duc in Alba Iulia, de unde se ducea mai departe la un schit particular avut de ei. Am facut un ocol pentru ca m-a rugat doar parintele sa-l duc in Alba, asa ca am lasat manastirea Jina pe alta data, poate de Craciun. A fost frumos, dar eu simt nevoia de mai multa miscare, asa ca am ales deocamdata muntele si aerul de pe varfuri si creste.

Manunchi de ghiocei in poiana din Curmatura, acolo unde am cules eu si maica flori pentru icoanele de Pasti

 

Crestele integrale ale Doabrelor - 1 aprilie 2012

Am ajuns sa fac crestele Doabrelor - niste creste foarte faine si abrupte de altfel, dar de existenta carora nici nu stiam. Teoretic discutasem cu Theo sa mergem pe la vreo cabana, numai ca nu stiu cum de am ales noi fix Barcaciu, de' nu a vrut nimeni sa vina cu Theo din Bucuresti, drept pt. care vineri dupa-masa imi lasa Theo mesaj ca se duce in Bulgaria cu gasca si o lasam pe altadata. Vorbesc cu Sandu pe care il tentase Barcaciu daca venea si Theo, acuma ma trezesc eu cu propunerea de a merge pe Crestele Doabrelor. Duminica dimineata cand nu mai am somn la 6.00 a.m., stau eu si ma gandesc mai bine si ma pregatesc de o plecare pana la Brezoi, sa vad si eu ce este cu Doabrele astea. Ii dau un mesaj lui Sandu pe la 7.00 a.m., reusesc sa il scol din somn.

Dau jos de pe masina stratul de 5 cm de zapada care continua sa creasca si ma gandesc ca probabil mergem asa pe un drum forestier si ne plimbarim cateva ore, macar de miscare si aer curat si de iesit din casa. Si cu gandul asta plec spre Brezoi ! Pe drum ma ninge cam jumatate de distanta, pun benzina sa imi ajunga daca cumva la intoarcere va trebui sa infrunt codul portocaliu de ninsoare din luna martie (macar sa am caldura in masina) si reusesc sa fac peste o ora pana la Brezoi. Ajung in Brezoi cand Sandu ma suna disperat ca ajunsese cu toata gasca lui din Valcea si eu nu eram prezenta la datorie.

In parcarea din Brezoi ma schimb de bocanci si ma echipez cu toale groase ca este frig rau, ma usureaza Sandu de un bat telescopic pe care trebuie sau mai bine zis ma obliga sa i-l dau de pomana (unul gasit acu' vreo 5 ani prin Buila) si apoi pornim in sus pe o creasta, din centrul Brezoiului pe dreapta peste un parau. La parau ia apa de la un izvor, eu insa am ceai cald in termos si nu ma intereseaza oferta si salutam niste neni de pe la forestier pe care Sandu ii cunoaste, ca pe aici isi face el veacul din Valcea.

Pe creasta asta cu vedere la Brezoi in spatele nostru incepem sa urcam, de' ne sar capacele. Trebuie sa ii prindem din urma pe restul. Incet incet imi intru in ritm si din coada ajung in frunte. Dau buna ziua frumos, facem cunostiinta intre noi, glumim, radem si eu o tai mai departe ca sa nu ma mai alerge Sandu.

Continuam urcarea, mai domoala de data aceasta, cu promisiunea ca mai incolo nu se mai urca atata. Dar nu stiam eu ce inseamna crestele Doabrelor si de ce li se zice la plural: sunt mai multe pt. ca te cobori de pe una si te urci pe alta si episodul asta se repeta la infinit pana ti se ia de atata urcat si coborat. Din primul varf prin primul valcel pe care l-am coborat il tin minte, ca a fost primul, dar pe urma sa mor eu daca mai imi amintesc fiecare bifurcatie, fiecare cotitura. Nici cei care stiau traseul si ne conduceau nu il dibuiau de la inceput, desi avea o data la nu stiu cat timp niste marcaje vechi si sterse de vreme.

Stiu numai ca dupa ce coboram un valcel ce desparte Valea Vasilatu de Valea Doabrelor, urcam muchia abrupta a urmatoarei creste si dam de deditei: niste clopotei mari, foarte pufosi pe spate. Binenteles toata lumea prezenta la apel si la pozat cu dediteii. Apoi ne asezam la masa de pranz, ma rog - gustarea de pranz undeva printre deditei, si admiram in zare m-tii Cozia, m-tii Capatanii cu Creasta Naratului si m-tii Buila Vanturarita chiar, si evident m-tii Lotrului culmea principala in zare.

Vedere de pe creasta Doabrelor spre Brezoi si muntii Cozia

Vedere de pe creasta Doabrelor spre creasta Naratului din muntii Capatanii

Vedere de pe creasta Doabrelor spre muntii Buila-Vanturarita si restul de Capatanii

Vedere de pe creasta Doabrelor spre creasta muntiilor Lotru

Dupa ce luam micul pranz pe acest 'cel mai dezgolit varf', printre altele iese si soarele. Admiram zarile din acest nou punct de perspectiva si pe urma sefii turei ne spun sa mergem ca cica mai avem mult din traseu pana in Proieni. De acuma nu mai urcam, ma gandeam eu. Da, da, vezi sa nu, abia de aici incepe lungul sir de urcari si coborari - antrenament, nu gluma, si ce-mi mai place ! Trecem pe o poteca cu un perete vertical dedesubt.

Cam asa arata creasta dupa ce o coboram si ajungem intr-o mica inseuare

Mai departe Sandu imi tot face capul calendar cu Poiana Sulitei din zare, cica te plimbi frumos cu caii pe acolo

Mi se dau multe indicatii despre aceste zone, aflu ca mai sunt niste creste si un varf al Zimbrului undeva jos sub noi la dreapta, mai mi se spune de o groaza de varfuri si vai despre care doar aievea stiu unde ar putea fi, asa ca este de lucru in zona.

Mare poza de grup la un moment dat pe creasta Doabrelor: am fost organizati sa zambim simultan

Urmeaza multe coborari prin valcele, prin versanti abrupti de padure, apoi urcarea de dupa coborare, si tot asa vreo cateva ore bune, pana simt ca incepe sa mi se faca lehamite de atata urcat si coborat. Nenea Tutu ma simte ca am inceput sa obosesc si face misto de mine, ca ce, eu cica sunt tanara si nu am voie sa obosesc. Si cand ma gandesc ca ei toti sunt cu mult mai batrani ca mine (cu exceptia a doi copii), imi dau seama ca avea dreptate.

Cand eram mai satui cu totii de atata mers (a fost per total o tura de vreo 9 h), ajungem la o mare stanca cu panorama in toate zarile, unde urmeaza o binemeritata odihna cu admirarea zarilor.

Vedere de pe Crestele Doabrelor spre muntii Cozia

Vedere de pe Crestele Doabrelor spre muntii Capatanii cu varful si Creasta Naratului in prim plan

Poza de grup mai restrans putin pe stancile din crestele Doabrelor (doua tanti nu au mai vrut in poza)

Dupa un pasaj pe stanca incepem cu adevarat sa coboram, mai intai putin prin padure, apoi pe o curba de nivel ce ne scoate la o casuta parasita mica si draguta. Lumea deja se gandeste cum sa faca revelionul aici, dar le da cu virgula la calculul suprafetei mult prea mici pe cap de membru de grup.

Casuta nu a fost insa parasita demult, caci se mai vad instrumente si unelte d-ale gospodariei care parca ieri au fost folosite.

In poza de sus si cea de jos, capat si eu o poza cu casuta si pe prispa lu' casuta

Din aceasta poienita cu casuta, undeva pe latura opusa casei se afla drumul cu marcaj ce va cobora cumva in Valea Betel si apoi in satul Proieni. Nu inseamna ca este un singur drum, mai intalnim destule bifurcatii, dar este un singur drum principal, presarat de acuma cu tot felul de marcaje.

Dupa o serie de namoale intram oficial pe un drum forestier cu dotarile de rigoare: lung, enervant si cu mizerie, dar cu panorame frumoase din cand in cand.

Dupa ce mergem de innebunim cativa kilometri pe el, trecem de o inseuare si ni se deschide in fata Valea Oltului cu o curba de sosea, cu vedere spre Cozia si spre Narat.

Vedere din drumul de Proieni spre varful si masivul Cozia

Vedere din drumul de Proieni spre varful si Creasta Naratului

Dupa un drum forestier urmeaza tinta finala, intitulata in cazul de fata: satul Proieni. In Proieni ne asteapta domnul Tataroiu cu microbuzul gastii cu care venisera din Valcea, ma dau bine pe langa ei si ma duc si pe mine pana in Brezoi sa imi recuperez masina si sa o dau spre casa mea.

In oricare din toate variantele m-am bucurat enorm de mult de gasca lui Sandu din Valcea. Toata lumea a avut o ambitie si o vointa extraordinara, desi se vedea clar ca era greu in unele locuri, si toti si-au dorit foarte mult sa depaseasca toate obstacolele si barierele si sa se bucure de aceasta iesire pe munte. Chiar daca nu am reusit sa retin numele la 20 de persoane, am ras si ne-am distrat cum nu am mai facut-o de multa vreme. Multumesc lui Sandu pentru invitatie si pentru ca a fost soacra cu mine si a insistat sa vin, si celorlalti pentru ca nici nu am simtit ca as fi venit din alt oras si ca de abia ne-am cunoscut.

Si la sfarsit de postare, dediteii in mijlcoul carora am mancat noi de pranz.