Crestele integrale ale Doabrelor - 1 aprilie 2012

Am ajuns sa fac crestele Doabrelor - niste creste foarte faine si abrupte de altfel, dar de existenta carora nici nu stiam. Teoretic discutasem cu Theo sa mergem pe la vreo cabana, numai ca nu stiu cum de am ales noi fix Barcaciu, de' nu a vrut nimeni sa vina cu Theo din Bucuresti, drept pt. care vineri dupa-masa imi lasa Theo mesaj ca se duce in Bulgaria cu gasca si o lasam pe altadata. Vorbesc cu Sandu pe care il tentase Barcaciu daca venea si Theo, acuma ma trezesc eu cu propunerea de a merge pe Crestele Doabrelor. Duminica dimineata cand nu mai am somn la 6.00 a.m., stau eu si ma gandesc mai bine si ma pregatesc de o plecare pana la Brezoi, sa vad si eu ce este cu Doabrele astea. Ii dau un mesaj lui Sandu pe la 7.00 a.m., reusesc sa il scol din somn.

Dau jos de pe masina stratul de 5 cm de zapada care continua sa creasca si ma gandesc ca probabil mergem asa pe un drum forestier si ne plimbarim cateva ore, macar de miscare si aer curat si de iesit din casa. Si cu gandul asta plec spre Brezoi ! Pe drum ma ninge cam jumatate de distanta, pun benzina sa imi ajunga daca cumva la intoarcere va trebui sa infrunt codul portocaliu de ninsoare din luna martie (macar sa am caldura in masina) si reusesc sa fac peste o ora pana la Brezoi. Ajung in Brezoi cand Sandu ma suna disperat ca ajunsese cu toata gasca lui din Valcea si eu nu eram prezenta la datorie.

In parcarea din Brezoi ma schimb de bocanci si ma echipez cu toale groase ca este frig rau, ma usureaza Sandu de un bat telescopic pe care trebuie sau mai bine zis ma obliga sa i-l dau de pomana (unul gasit acu' vreo 5 ani prin Buila) si apoi pornim in sus pe o creasta, din centrul Brezoiului pe dreapta peste un parau. La parau ia apa de la un izvor, eu insa am ceai cald in termos si nu ma intereseaza oferta si salutam niste neni de pe la forestier pe care Sandu ii cunoaste, ca pe aici isi face el veacul din Valcea.

Pe creasta asta cu vedere la Brezoi in spatele nostru incepem sa urcam, de' ne sar capacele. Trebuie sa ii prindem din urma pe restul. Incet incet imi intru in ritm si din coada ajung in frunte. Dau buna ziua frumos, facem cunostiinta intre noi, glumim, radem si eu o tai mai departe ca sa nu ma mai alerge Sandu.

Continuam urcarea, mai domoala de data aceasta, cu promisiunea ca mai incolo nu se mai urca atata. Dar nu stiam eu ce inseamna crestele Doabrelor si de ce li se zice la plural: sunt mai multe pt. ca te cobori de pe una si te urci pe alta si episodul asta se repeta la infinit pana ti se ia de atata urcat si coborat. Din primul varf prin primul valcel pe care l-am coborat il tin minte, ca a fost primul, dar pe urma sa mor eu daca mai imi amintesc fiecare bifurcatie, fiecare cotitura. Nici cei care stiau traseul si ne conduceau nu il dibuiau de la inceput, desi avea o data la nu stiu cat timp niste marcaje vechi si sterse de vreme.

Stiu numai ca dupa ce coboram un valcel ce desparte Valea Vasilatu de Valea Doabrelor, urcam muchia abrupta a urmatoarei creste si dam de deditei: niste clopotei mari, foarte pufosi pe spate. Binenteles toata lumea prezenta la apel si la pozat cu dediteii. Apoi ne asezam la masa de pranz, ma rog - gustarea de pranz undeva printre deditei, si admiram in zare m-tii Cozia, m-tii Capatanii cu Creasta Naratului si m-tii Buila Vanturarita chiar, si evident m-tii Lotrului culmea principala in zare.

Vedere de pe creasta Doabrelor spre Brezoi si muntii Cozia

Vedere de pe creasta Doabrelor spre creasta Naratului din muntii Capatanii

Vedere de pe creasta Doabrelor spre muntii Buila-Vanturarita si restul de Capatanii

Vedere de pe creasta Doabrelor spre creasta muntiilor Lotru

Dupa ce luam micul pranz pe acest 'cel mai dezgolit varf', printre altele iese si soarele. Admiram zarile din acest nou punct de perspectiva si pe urma sefii turei ne spun sa mergem ca cica mai avem mult din traseu pana in Proieni. De acuma nu mai urcam, ma gandeam eu. Da, da, vezi sa nu, abia de aici incepe lungul sir de urcari si coborari - antrenament, nu gluma, si ce-mi mai place ! Trecem pe o poteca cu un perete vertical dedesubt.

Cam asa arata creasta dupa ce o coboram si ajungem intr-o mica inseuare

Mai departe Sandu imi tot face capul calendar cu Poiana Sulitei din zare, cica te plimbi frumos cu caii pe acolo

Mi se dau multe indicatii despre aceste zone, aflu ca mai sunt niste creste si un varf al Zimbrului undeva jos sub noi la dreapta, mai mi se spune de o groaza de varfuri si vai despre care doar aievea stiu unde ar putea fi, asa ca este de lucru in zona.

Mare poza de grup la un moment dat pe creasta Doabrelor: am fost organizati sa zambim simultan

Urmeaza multe coborari prin valcele, prin versanti abrupti de padure, apoi urcarea de dupa coborare, si tot asa vreo cateva ore bune, pana simt ca incepe sa mi se faca lehamite de atata urcat si coborat. Nenea Tutu ma simte ca am inceput sa obosesc si face misto de mine, ca ce, eu cica sunt tanara si nu am voie sa obosesc. Si cand ma gandesc ca ei toti sunt cu mult mai batrani ca mine (cu exceptia a doi copii), imi dau seama ca avea dreptate.

Cand eram mai satui cu totii de atata mers (a fost per total o tura de vreo 9 h), ajungem la o mare stanca cu panorama in toate zarile, unde urmeaza o binemeritata odihna cu admirarea zarilor.

Vedere de pe Crestele Doabrelor spre muntii Cozia

Vedere de pe Crestele Doabrelor spre muntii Capatanii cu varful si Creasta Naratului in prim plan

Poza de grup mai restrans putin pe stancile din crestele Doabrelor (doua tanti nu au mai vrut in poza)

Dupa un pasaj pe stanca incepem cu adevarat sa coboram, mai intai putin prin padure, apoi pe o curba de nivel ce ne scoate la o casuta parasita mica si draguta. Lumea deja se gandeste cum sa faca revelionul aici, dar le da cu virgula la calculul suprafetei mult prea mici pe cap de membru de grup.

Casuta nu a fost insa parasita demult, caci se mai vad instrumente si unelte d-ale gospodariei care parca ieri au fost folosite.

In poza de sus si cea de jos, capat si eu o poza cu casuta si pe prispa lu' casuta

Din aceasta poienita cu casuta, undeva pe latura opusa casei se afla drumul cu marcaj ce va cobora cumva in Valea Betel si apoi in satul Proieni. Nu inseamna ca este un singur drum, mai intalnim destule bifurcatii, dar este un singur drum principal, presarat de acuma cu tot felul de marcaje.

Dupa o serie de namoale intram oficial pe un drum forestier cu dotarile de rigoare: lung, enervant si cu mizerie, dar cu panorame frumoase din cand in cand.

Dupa ce mergem de innebunim cativa kilometri pe el, trecem de o inseuare si ni se deschide in fata Valea Oltului cu o curba de sosea, cu vedere spre Cozia si spre Narat.

Vedere din drumul de Proieni spre varful si masivul Cozia

Vedere din drumul de Proieni spre varful si Creasta Naratului

Dupa un drum forestier urmeaza tinta finala, intitulata in cazul de fata: satul Proieni. In Proieni ne asteapta domnul Tataroiu cu microbuzul gastii cu care venisera din Valcea, ma dau bine pe langa ei si ma duc si pe mine pana in Brezoi sa imi recuperez masina si sa o dau spre casa mea.

In oricare din toate variantele m-am bucurat enorm de mult de gasca lui Sandu din Valcea. Toata lumea a avut o ambitie si o vointa extraordinara, desi se vedea clar ca era greu in unele locuri, si toti si-au dorit foarte mult sa depaseasca toate obstacolele si barierele si sa se bucure de aceasta iesire pe munte. Chiar daca nu am reusit sa retin numele la 20 de persoane, am ras si ne-am distrat cum nu am mai facut-o de multa vreme. Multumesc lui Sandu pentru invitatie si pentru ca a fost soacra cu mine si a insistat sa vin, si celorlalti pentru ca nici nu am simtit ca as fi venit din alt oras si ca de abia ne-am cunoscut.

Si la sfarsit de postare, dediteii in mijlcoul carora am mancat noi de pranz.