Inceput de sezon la schi - 22-23 dec. 2012

Imi doream sa ajung si eu la noua Cabana Ciucas, drept pentru care ma inscrisesem prima in tura lui Ghidul de pe carpati.org. 3 zile in Ciucas, cu o urcare pe varful Ciucas (speram eu in conditii de iarna) si o fataiala pe plaiurile Ciucasului pana pe vf. Gropsoarele si inapoi. Dar, cu cateva zile inainte ma suna ghidul spasit sa imi spuna ca ar cam vrea sa amane tura, ca prietena, ca aia, ca ailalta. Imi face insa contra-oferta de ski in Poiana Brasov pentru ziua de duminica, gogoasa pe care o rumeg si o inghit imediat, ca eram flamanda de ski. Auzisem insa ca au facut mari modificari in Poiana Brasov, asa ca aveam restanta si la acest capitol: sa vad marea infrastructura de ski din Romania. Ca sa fie setul complet insa, ma zgandare si Petru cu o propunere asemanatoare, dar incepand de sambata.

Ma intalnesc sambata dimineata cu Petru in gara Brasovului, urcam la Poiana, Petru inchiriaza schiuri, eu ma echipez si ne luam abonament de 4 h de dat. Fiind ceata ne-am cam dat la oha, ca nu prea reuseam sa ne dam seama pe unde nimerim, se facusera si multe legaturi intre partii, asa ca ne tot trezeam dintr-o partie intr-alta, de la un telescaun la altul etc. Ceata la mine nici nu are un efect foarte benefic, mai ales daca ma misc repede si simt de cateva ori cum mi se pune stomacul in gat. Dar ma incapatanez sa ma dau, ca avem abonament doar pe 4 h si deci ma dau, nu stau. Am coborat cam continuu in cele 4 h de abonament, si am acoperit clar toate partiile din zona: cam 3 partii mari si late, dar cu multe interconexiuni intre ele (Lupului, Sulinar si pe sub Teleferic). La inceput am facut si pe monitorul cu Petru, dar fara succes, ca dupa ce nu am mai stat cu gura pe el, iar schia imprastiat in toate directiile si cu mainile cu betele pe sus, de' ziceau ca este antena parabolica de prins bulgarii.

Am avut in schimb bucuria sa il reintalnesc pe Lau' din Brasov si imediat imi propune o tura a doua zi in Ciucas. Evident ca accept la fel de imediat, oricum nu prea mai aveam chef sa revin in Poiana Brasov si a doua zi, bifasem deja tot ce se putea pe anul acesta, asa ca m-am aranjat instant. Seara Petru se hotaraste sa plece mai departe spre Focsani, eu ma duc la Paul si reusesc sa-mi reamintesc unde locuia, iar a doua zi abia pe la 10.30 a.m. reusim sa plecam in Ciucas cu Vali si Lau'. Vine Vali sa ma ia de la Paul, pe urma trecem si pe la Lau' sa-l culegem de acasa. Mergem cu masina in Pasul Bratocea (ca sa avem altitudine de plecare) si ne echipam cu piei de foca si tot ce trebuie pe noi.

Vali si Lau' la echiparea cu clapari si toate cele inainte de plecarea in tura pe schiuri

Din Pasul Bratocea urmam poteca clasica pe culmea omonima, numai ca acum este practic de nerecunoscut. Eu cel putin nu mai fusesem iarna pe aici si mi se pare ca este foarte diferit, plus ca este foarte multa zapada. De fapt zapada schimba totul, altfel vedeam poteca si drumul clar, asa drumul este pe oriunde iti doreste inimioara. Dar altfel, un taram ca in basme ce sa zic, cu toti brazii imbracati in zapada, mult mai bine decat pe partia cu gheata de la Poiana Brasov.

Eu o iau inainte, ca stiu ca ma misc incet la deal cu namilele in picioare, iar Lau' si cu Vali' ma ajung din urma cat ai zice 'peste' in poiana cu stana de sub releul de la Coltii Bratocei. In poiana zapada mare si ma tot uit si imi fac calculul pe unde sa urcam ca sa fie mai usor. Deocamdata este zapada tare si chiar ma bucur ca mergem pe o semi-curba de nivel fara sa bat poteca de schiuri. Dar situatia se va schimba in curand. Deocamdata urcam si regrupam toti trei mai sus de stana, unde are loc clasica pauza de poze. De aici Vali o ia inainte si eu cu Lau' (care avem schiuri mai grele) avansam lipa-lipa incercand sa ne tinem dupa el, dar daca as fi stiut eu ce ma asteapta ?!

Lau' uitandu-se in directia spre care cica mergem sa ne dam cu schiurile la vale (de fapt ne-am dat pe partea cealalta a muntelui, pe undeva ce nu se putea vedea de aici de jos de langa stana)

Urcand prin poiana cu stana de sub releul de la Coltii Bratocei: Vali si Lau' deja au luat-o in fata

Din poiana cu stana de sub releul de la Coltii Bratocei, avem o vedere superba spre creasta Zaganu-Gropsoarele si muntii Siriu din fundalul indepartat

Ajungem sub releu si de aici incepe adevarata provocare. Vali se fofileaza in niste serpentine abrupte si rupe poteca pe schiuri in sus pe sub Coltii Bratocei, dar numai el stie cum face asta fara sa alunece inapoi la vale. Urmeaza Lau', apoi eu care ma afund cu betele pana la maner in zapada (ca pe betele de schi nu am decat rozete mici si alea de trekking stau frumos acasa). Canci sa ma pot ajuta de bete, trebuie sa ma bazez numai pe picioare. Pun in unele locuri inaltatoarele la maxim, dar chiar si asa panta este suficient de mare si alunec la vale in spate cu schiurile. Fac un pas inainte si 3 inapoi. Fac un pas inainte si 3 inapoi. Fac un pas inainte si 3 inapoi.  Fac un pas inainte si 3 inapoi. Fac un pas inainte si 3 inapoi. Fac un pas inainte si 3 inapoi. Fac un pas inainte si 3 inapoi. Fac un pas inainte si 3 inapoi. Fac un pas inainte si 3 inapoi. Si chestia asta repeta de nu stiu cate ori si va constitui calvarul vietii mele pentru urmatoarea ora. Pe Vali nici nu il mai vad in fata, il mai vad in schimb pe Lau' din cand in cand, asteptandu-ma in punctele cheie ale traseului ca sa nu ma pierd. Urcam si urcam, am impresia ca trece o vesnicie, desi avem de parcurs doar portiunea de culme pana deasupra Coltilor Bratocei.

Inainte sa iesim deasupra Coltilor Bratocei, incepe o curba de nivel, numai bine pusa acolo pentru momentul in care era sa cedez nervos, nemaisuportand toate serpentinele alea abrupte pe care imi alunecau schiurile in spate la vale. Aici pe curba de nivel este dragut si imi place, ca urca incet, doar ca, la trecerea printr-o portita intre doua randuri de stanci trebuie sa imi dau jos schiurile.

Urmeaza o curba de nivel care ma incalzeste de bucurie ca nu mai am de urcat serpentine cu namilele in picioare, dar incep sa inghet de la vantul care imi sufla de pe partea cealalta a culmii.

Ajung intr-o sa si il vad pe Vali oprit in bataia vantului la poze. Traversam culmea pe o curba de nivel pe din dos si ajungem intr-o noua sa, unde Lau' se oprise si studia zapada de pe valcel ca sa ne hotaram pe unde ne schiem la vale. 

Incepe fericirea maxima in bataia vantului: in primul rand ceafa mea inghetata la propriu. Incerc sa o protejez cu ce pot (si regret ca nu mi-am luat gore-tex-ul cu mine). Apoi urmeaza scoaterea pieilor de foca in frigul cel mare si chinuie-te de le pune si folia lui masa pe spate ca sa nu se duca lipiciul (tot in vantul cel mare). Sincere multumiri lui Vali care m-a ajutat, ca altfel mi se infasura toata folia aia de la pieile de foca in jurul capului de la vantul ala.

Lau si Vali pregatindu-se de coborare, toate astea in vantul masii (a se remarca pantalonii umflati de vant ai lui Vali). Lau' o da primul in jos si vrea film. Ce film, ca eu cu Vali inca mesteream la echipare. Urmez eu (filmata de Lau') si apoi vine si Vali (filmat si el tot de Lau'). Binenteles ca mie imi ramasese destul lipici de la pieile de foca pe talpa schiurilor si nu alunecam atat de bine, dar noroc ca prin pulvar se aluneca suficient de bine si asa si mai imi franeaza din viteza.

Dupa cateva viraje pe o crusta tare si batuta de vant, nimeresc intr-un pulvar extraordinar. Virajele curg ca unse si deja nu mai pot sa ma opresc de bucurie. Nu mai ma dadusem demult prin asa pulvar si mai ca si uitasem ca exista asa ceva. Pulvarul este destul de usor, stratul mic si panta abrupta, asa ca si schiurile mele de freeride se comporta bine si alunec cursiv la vale. Daca as fi avut schiuri mai grele ar fi fost mai nasol, daca as fi avut Movementul lui Lau' de freeride as fi plutit ca el peste zapada. Trebuie sa stau insa tot pe spate ca sa nu imi intre varfurile in zapada, care este din ce in ce mai mare pe masura ce ajung mai jos pe valcel. Desi schiurile de freeride sunt gandite ca sa aiba varful mai ridicat decat restul modelelor, se pare ca pulvarul din Ciucas este mare detot si tot virez destul de greu daca nu stau pe spate. Ajung langa Lau' si ma opresc sa ma odihnesc. Apoi coboram tot valcelul pana jos in padure, de unde va trebui sa urcam inapoi, fiindca la baza acestuia era o saritoare.

Cam asa arata valcelul pe care l-am schiat noi ! Numa' pulvar ! Vali si Lau' vor urca din nou pana sus si se vor mai da o data, eu insa simt ca nu mai a chef sa urc atata inca o data, mai ales ca soricelul din stomac chitaie destul de tare. Ma opresc la pauza de masa intr-un punct de unde Lau' imi arata ca vom traversa pe curba de nivel in valea vecina printre copacei si de acolo vom schia in jos pe un drum stiut de el pana la un forestier. Imi fac culcus in zapada si ma asez pe schiuri ca pe scaunel si pana vin baietii reusesc sa mananc un sandwich care intra insa foarte greu fiind foarte uscat (si termos cu ceai cald nu am) Mi se face ingrozitor de frig, asa ca pornesc in traversare spre valea vecina pana ajung Lau' si cu Vali la mine, apoi ma intorc din drum ca nu ii mai gaseam printre marii copaci cu zapada, urlu dupa ei, dar nu ii aud cand imi raspund si tot asa, pana ce ne intalnim.

Peisajul din zona este insa cu adevarat de basm, copacii incarcati de zapada neatinsa, peste tot este un pulvar superb. Si ca sa fie setul complet, intr-adevar a iesit si soarele si zapada sclipeste in lumina ca si cum tot bradutii ar fi impodobiti de o mana fermecata.

Traversam in valea vecina si incepem sa ne dezechipam de pieile de foca pentru coborare. Clasica poveste cu scoate pieile, pune-le folia pe spate, stai ca s-a rasucit, este frig afara, dar fa chestia asta fara manusi ca altfel iti ia o vesnicie, noroc ca suntem incalziti, Vali iarasi ma ajuta sa scot pieile ca eu nu am forta sa trag de capatul de cauciuc si sa le scot de pe varf. Pfiu, gata, sunt echipata, gata de coborare. Coborarea asta este mai hard-core, ca este printre braduti si pe zapada foarte mare, asa ca pana ajungem in firul vaii eu merg practic in plug, ca pana nici schiurile de freeride nu reusesc sa stea cu boturile afara din atata zapada !

In firul vaii continuam slalomul printre copacei, doar ca mult mai rari si ajungem intr-o poienita. Poienita o traversam si intram pe un drum forestier in stanga. Mergem pe drumul forestier cateva sute de metri, apoi ajungem intr-o sa de unde Lau' stia un drum la dreapta printr-o noua poiana (dar prin care am fi ocolit), dar acum uitandu-ne pe GPS ne gandim sa o luam pe valcelul din padure din stanga. GPS-ul arata un drum forestier la cateva sute de metri mai jos, ne hotaram sa schiem prin padure pana acolo, rugandu-ne sa nu cumva sa dam de vreo saritoare sau sa ne trezim cocotati deasupra unor stanci in pozitie de imponderabilitate. Nu ne-am trezit, dar a trebuit sa ne strecuram printre niste randuri de stanci, iar apoi am nimerit in forestier.

In forestier bagam lipa-lipa pe urme de urs, urme proapete de urs, urme multe de urs, care serpuieste, revine la drum, apoi se duce pe la copaci si rupe scoarta de pe acestia ca sa aiba si el ceva de mancare. Din seria "cica ursul hiberneaza iarna". O hiberna, dar se pare ca isi face provizii pentru masa din ajunul Craciunului. Si mergem pe urme de urs pana iesim la lumina lunii in poienita cu stana de sub releul de pe Bratocea.

Luna este superba, cerul asemenea, zapada sclipeste in lumina apusului si a lunii, nu regret ca m-am chinuit atat cu schiurile de tura pe serpentinele alea la deal, prin vant si frig. Aceasta iesire in poiana la clar de luna mi s-a parut absolut dementiala. De obicei ma feresc sa ma prinda noaptea pe traseu, ca stai mai prost cu orientarea. Acum insa, fiind pe drum forestier nu aveam cum sa ne pierdem, si pot spune ca luna stralucitoare cu zapada si cu cerul semi-instelat facea toti banii. Cred ca povestile au avut de unde sa se inspire cand au descris peisaje superbe. Nu mai este nici frig, nu mai bate nici vantul, baietii fac poze si se vede in zare si creasta Zaganu-Gropsoarele.

 In poiana de sub Coltii Bratocei, la plimbare sub clar de luna inapoi spre masina

Vedere spre creasta Zaganu-Gropsoarele din fundalul apropiat si muntii Siriu din departari

La final, baietii isi mai scot inca o data pieile de foca in aceasta poiana pentru cateva sute de metri de forestier la vale pana la masina. Eu insa nu mai am chef de sportul asta, deja l-am aprofundat de prea multe ori astazi si prefer sa merg pe piei de foca pana la masina. O iau inainte si dau strigate de urs, dupa ce Vali ma incurajase ca sigur nu umbla un criminal in serie noaptea pe drumul forestier.

Ajungem la masina, ne schimbam, inghetam la picioare bocna pana la Brasov (ca Vali nu are incalzire buna in masina), il lasam pe Lau' acasa, ma lasa Vali' pe mine la gara, imi iau de mancare, bag in mine hamesita in sala de asteptare uitandu-ma la niste aurolaci care se tot perinda prin gara si se iau la bataie. Clasic, de Romania. Ajung la Sibiu pe la 23.00 p.m. si ma apuc de uscat tot echipamentul de schi, ca dupa o veritabila tura de freeride printr-un pulvar exceptional.

Pe cod galben in Cozia - 8-9 dec. 2012

Teoretic trebuia sa merg cu Ema la o tura pe culoarul Rucar-Bran, dar Ema a aflat ca lucreaza in we, asa ca a picat, pe urma am vazut ca tura fusese postata si pe carpati.org, dar deja aveam prea multe alte oferte. Domina insa oferta de a face ceva cu Simona si cu Mihai, pe care nu ii mai vazusem de la tura pe Seaca Caraimanului si ne strangeam destul de greu cu totii. Slava Domunului ca nu l-au chemat pe Mihai la votare sa ajute, ca altfel ne parasea sau il trimitea pe taica-su in locul lui. Deci mergem in Cozia. Mihai propune traseul, imi face gaura in cap ca vrea sa doarma la refugiul de pe Turneanu, dar eu nu prea aveam chef sa car sac de dormit. Numai ca cu ocazia noului cod de ninsori din patria noastra am aflat ca sacul de dormit de iarna este sfant iarna, asa ca bine ca ma speriase Mihai ca dormim in frig, ca altfel nu-mi luam sacul si nu m-as fi simtit atat de confortabil la gandul ca daca fac bivuac nu am in ce sa dorm.

Plec la 8.40 a.m. cu Matdanul din Sibiu, ma plimba autocarul si prin Brezoi, ca e un fel de autobuz, ajung in sfarsit in Calimanesti, Mihai si Simona deja ma asteapta gata de plecare. Plecam din Calimanesti de data aceasta, traversam Oltul pe un pod si mergem spre centura. Idilic, cu camioane,  o splendoare. Mergem pe ulite din ce in ce mai micute si mai pierdute si iaca numai ce vorbim si deja iesim din sat, adica din Calimanesti. Prindem un drum de caruta si urcam agale pe el, mai blagoslovim CAR-ul ai carui membrii aspiranti suntem, mai ne gandim la revelionul cu care tot nu stim ce sa facem, si uite asa suntem sus in Culmea Sitarului.

Muchia asta o vom urma pana cand vom intra in Muchia Vladesei (care urca de la Manastirea Stanisoara la Cabana Cozia). Mergem pe plaiul Sitarului, mergem si mergem, intersectam cateva tone de drumuri care vin dinspre Serbanesti, auzim cainii de la gospodarii care latra jos de vale, noi mergem pe culme, si iarasi intersectam drumuri de caruta, de tractor, mai putin autostrazi, si iarasi o muchie lunga si lunga care se vede in fata ochilor nostri ne va duce spre Muchia Vladesei.

Sincera sa fiu de pe muchia asta nu prea mai mi-aduc aminte multe, decat ca daca stateam pe loc mi-era frig si in vreo 2 minute ma raceam, asa ca trebuia sa merg incontinuu. Pe deasupra mai descopar cu mahnire ca merinos-ul, contrar publicitatii, mie nu imi tine de cald cand este ud, ci, din contra, se usuca pe mine luandu-mi din energia corpului. Adica la fel ca bumbacul. Mergem, eu merg inainte ca inghet, Mihai ramane in urma cu Simona, tot da P-uituri ca sa stie pe unde sunt, si eu trebuie sa racnesc la fel ca sa stie si ei pe unde am ajuns eu. Spre sfarsitul Muchiei Sitarului deja imi era atat de frig, ca abia asteptam sa incepem sa urcam spre Muchia Vladeasa. O mica pauza inainte de urcusul final spre Muchia Vladeasa, un ceai rosu semi-cald de la Simona, o apa rece ca gheata de la Mihai, baga astia tot frigul in mine, drept pentru care o tai ca racheta in sus si nu ma mai vad ei. Imi erau mainile bocna de la traseul ala monoton si lent. Traseul nu era cine stie ce traseu de "cataratori" (cum zice Mihai), dar era un traseu pe care eu nu il mai facusem si nu puteam nici sa stau acasa gandindu-am ca este un traseu acolo pe care eu nu l-am facut si sa-l las in pace. Era we ideal pentru el, asa cu cod galben cu tot cum fusese anuntat.

O tai in sus ca racheta spre Muchia Vladesei, zapada incepe sa fie din ce in ce mai mare si incep sa alunec in elanul meu pe tot felul de cioturi de lemn care apar zambitoare de sub zapada. Ajung in Muchia Vladesei, vad varfurile intitulate Bulzul si Durducul, ii trag in poza si ma pun pe asteptat Simona si Mihai. Inghet, brrrrrrrr, inghet, mai ma invart in jurul unui copac, nu inteleg de unde am atata energie desi mi-e frig, dar mainile imi sunt tot inghetate. In sfarsit apar cei doi, asa ca profit sa o zbughesc iarasi in sus pe Muchia Vladesei de data aceasta. Tot alerg la deal pana nu ii mai vad si nu ii mai aud deloc. Mor de frig daca ii astept, asa ca iau decizia mareata sa ma imbrac cu inca o toala pe mine. Minune mare, ma mai incalzesc, merinosul ala nu imi tinea de cald. Regrupam din nou, o tulesc din nou pe poteca, singura diferenta fiind ca parca transpir un pic, in rest mainile tot bocna imi  sunt. Doar cand incep cablurile alea fioroase cica ma opresc si ii astept, drept pentru care ma aleg cu o poza cu Mihai agatati ca maimutele de cablu.

Urmeaza portiunea de urcat in serpentine stranse, apoi valcelul cu cabluri pentru gravide (cum zice Mihai, adica foarte usor), si dupa cablurile astea chiar ca o tulesc in sus si nu ma mai vede nimeni pana la cabana. Pe ultimul valcel m-a prins inca Mihai cu Simona cand urcam, dar pana aici, pe urma chiar mi-a intrat frigul in oase.

Urc asadar singura, pe serpentinele din padure ma mai intalnesc cu niste neni, unul cu piolet, bag serpentina dupa serpentina, mai strig dupa Mihai, el dupa mine, deci suntem prin zona (adica prin Cozia), apoi ies in inseuarea de langa varful cu cruce, curba de nivel, tevile si sunt in drumul forestier de langa statia meteo. Vant ca la balamuc, normal, doar avem cod galben. Ma ambitionez sa fac o poza cu Valea Oltului si dunga de apus de la orizont.

Dupa sedinta foto, cu degetele re-inghetate la loc, ma duc spre cabana. Cabana aglomerata nevoie mare, unii care parca ar fi fost la ei acasa dadeau muzica la maxim si dansau. Ma asez la unica masa goala si incerc sa comand ceva de mancare. Nu ma ia nimeni in seama, mai schitez un zambet si reusesc sa comand 3 vinuri fierte si pentru Simona si Mihai cand or sa vina. Intre timp vin si coechipierii mei, ne incalzim si ne inveselim cu vinul fiert, muzica este din ce in ce mai tare, mesele vecine din ce in ce mai galagioase, asa ca nu ne dorim decat sa plecam mai repede spre ceea ce consideram noi ca va fi locul nostru de dormit: Refugiul Turneanu.

Dar, un mare DAR, afara fulgii se intetisera, intunericul asemenea, vantul si el pe acolo, asa ca vizibilitate canci. Partea buna era ca macar nu era ceata, adica ea era, dar totusi permitea sa vezi in bataia frontalei la departare. Cred ca l-am intrebat pe Mihai de vreo 3 ori cel putin daca sigur stie drumul spre refugiu. Stiind ce inseamna un white-out ziua, stiam ca numai un om care stie f. bine fiecare metru patrat din Cozia poate sa ajunga in asemenea conditii meteo acolo. Mihai ramane ferm pe pozitie si ne povesteste cate drumuri a facut asta vara cu bucati din refugiu in spate ca sa il asambleze.

Poza de grup inainte de plecarea spre Refugiul Turneanu (de la stanga la dreapta): Simona, Mihai si Iuliana - ah, da, si mai era cineva in poza: viscolul, fulgii de nea si intunericul.

Plecam, marcajul se vede pe copaci, poteca este acoperita de zapada, dar Mihai merge inainte ferm convins. Rafalele de vant ne baga zapada in ochi, chiar daca aveam ochelari de protectie de la mesterii zidari. Mihai merge ! Iesim din padure si pe curba de nivel trecem de zona cu stanca si pe urma coboram tot pe o curba de nivel, o panta destul de expusa plina cu zapada. Macar sa nu plece avalansa, dar zapada era prea proaspata ca sa fie pericol deja de asa ceva. Mihai inca merge ! Intram iar in padure si distingem poteca aievea printre brazi, si mergem, vedem doi brazi mari si stufosi sub ale caror crengi poti sa faci linistit un bivuac fara sa te umple de zapada, atat de mari erau crengile si locul creat dedesuptul lor. Bun ochi de bivuac, il ochim si mergem mai departe spre refugiu. Mihai merge tot inainte ! Si hat la dreapta si hat la stanga, mai coboram, mai urcam, nu e bine. Nu mai este nici marcajul, peste tot sunt numai copacei, o mie de variante posibile si poteca nu exista in nici un caz pe zapada proaspat ninsa. Mihai este in deruta ! Mai cautam si noi si Mihai marcajul, dar degeaba. Mihai incepe sa sovaie, nu stie exact unde este in marea asta de braduti si este dezorientat. Mihai ia imediat decizia sa ne intoarcem la cabana pana nu ni se astupa urmele noastre. Inteleapta decizie, a apucat sa o zica inaintea mea, caci altfel puneam eu piciorul in prag. A dat dovada de intelepciune si evaluare corecta a situatiei (in care oricum singuri ne bagasem). Inapoi spre cabana urmele deja se astupasera, dar marcajul era mai clar, mergea cam pe curba de nivel si atata. Doar ca viscolul se intetise si vizibilitatea era mai mica. Ajungem insa cu bine la cabana, ne cazam intr-o camera cu prich-uri, facem focul in soba si aprindem lumanarea cu miros de vanilie care era special cumparata pentru Refugiul Turneanu. Nu a fost sa fie, dar acum privind inapoi, a fost foarte bine ca nu a fost cum vroiam noi.

A doua zi dimineata zapada era atat de mare, incat am luat instant decizia de a cobora pe Muchia Vladesei, mult mai ferita si accesibila pentru coborat pe o asemenea vreme. Pe Muchia Turneanu nici nu vreau sa imi imaginez cum am fi innotat prin nameti prin poieni la coborare. Noi speram sa mai coboare si din celelalte grupuri de la cabana cu noi, ca sa batem alternativ poteca, dar nu a fost sa fie. Vroiau sa mai stea, sa mai manance, sa se gandeasca daca mai raman. Frectie, de fapt am fost noi fraierii care am muncit prin nameti sa le facem lor poteca, decat sa ingrosam randurile si sa colaboram.

Prima portiune din traseu (la iesirea din cabana pana la intrarea in Muchia Vladesei de langa releu) a fost crunta. Zapada era linistit pana la genunchi, era indesata de vant, astfel ca saracul Mihai se oprea din 5 in 5 metri ca a obosit. La un moment dat am descoperit ca daca mergem in 4 labe nu ne mai afundam atata, dar asta insemna sa ne udam rau detot si am renuntat, de dragul de a ramane uscati, mergand pe deviza: Esti uscat, ramai in viata ! Mi-era teama sa nu ramanem blocati pe acolo, dar atunci, in white-out-ul ala perfect, cu vantul, viscolul si zapada aia, mi se pareau ingredientele perfecte pentru asa ceva. Aveam saci de dormit performanti si nu am fi facut nici macar hipotermie, dar pentru asta era important sa ramanem uscati in primul rand.

Ne-a luat cel putin jumatate de ora sa ajungem de la cabana in traseu, drum de cateva sute de metri care teoretic il faci in 5 minute. Noi am inmultit timpii exponential. La intrarea in traseu speram sa fie mai bine. Panta de coborare o parcurgem repede, ca este la vale, dar cand intram in padure pe curba de nivel, parca traim un iad: zapada tot pana la genunchi prin care trebuie sa sapam ca ratracurile. La asta se mai adauga lipsa marcajelor, care erau acoperite de zapada suflata de vant pe copaci, poteca inexistenta cu o zapada intacta si totul statea in abilitatea noastra de a ne aduce aminte traseul si pe unde ar fi trebuit sa fie. Norocul nostru a fost ca si eu si Mihai fusesem de nenumarate ori pe aici si recunoasteam mereu puncte din traseu, in vreme ce un om care ar fi zis ca merge pe un traseu marcat si ca nu are nevoie de orientare, aici avea foarte mare nevoie de toate abilitatile cu putinta. Au fost insa si portiuni pe unde nu mai stiam pe unde or fi fost serpentinele alea interminabile.

Portiunea din padure de mai sus a fost cea mai crancena: zapada mare, indesata, marcajele foarte rare si o dificultate imensa de a avansa in zapada aia, avea o consistenta foarte ciudata. Nu aveam curajul nici sa taiem serpentinele, una la mana ca nu se vedeau, doi la mana marcajele erau puse pe directia potecii si aia insemna sa mergem pe curba de nivel dupa ele ca sa nu le ratam, trei la mana si la vale era zapada la fel de mare, deci tot aia era ca inaintare. Asa ca, desi ne-a luat mai mult, am preferat sa mergem batraneste dupa marcaje, stiind ca este sfant sa nu le ratam ca sa nu ajungem precum caprele negre deasupra vreunor stanci.

A fost un iad pana am ajuns la primul punct de belvedere, acolo unde poteca o ia la dreapta si apoi la stanga pentru a se inscrie pe zona de cabluri. Poate a fost un iad ca nu eram noi obisnuiti sa mergem asa, era si mai frig si zapada era parca si mai densa. La cabluri a fost chiar foarte usor, aluneca putin, dar nu era expus, si fiind abrupte hornurile am avansat repede. Pe urma a urmat insa o noua serie de serpentine care trebuiau intuite, dar acum nefiind atatia brazi cu crengile lor incarcate si aplecate, deja poteca si marcajele se citeau mai clar. O poteca ordinara si ne era atat de greu sa o identificam. Am ajuns si la a doua portiune de cabluri care le-am trecut destul de repede, stiind ca urmeaza o portiune de urcare pe curba de nivel. Regrupam la un moment dat ca sa imi leg parazapezile vechi si proaste, Mihai imi da niste cordelina pe care o taiem in doua ca sa leg bestiile de picioare si sa nu ma ud. Ne uitam la ceas si descoperim ca am facut 2 ore pana aici la portiunea unde am trecut de toate cablurile. Este ora 12 si parca zapada incepe sa fie mai pufoasa si sa mergem mai bine. Greu, dar constant si nu mai dam in gol din picioare. Incepem curba de nivel in usoara urcare, este portiunea cea mai grea ca nu te ajuta gravitatia, dar cu incurajari din spate Mihai bate poteca. Incet constant si cu greu ajungem la bancuta. Trecusem pe langa acest popas ieri si era putin zapada, acum bancuta este aproape in totalitate bagata in zapada. Le dau 2 pastile de dextroza la fiecare coechipier, ca sa nu aiba timp sa li se duca energia, bem niste ceai cald si incepem restul serpentinelor. Mergem mult mai bine, zapada este mult mai pufoasa, poteca mai clara, desi nebatuta, asa ca tragem nadejde sa ajungem cu bine jos. Daca ar fi continuat sa fie zapada de sus din padure, cred ca mai bateam si acum poteca.

Cum mergeam noi asa incet si sigur pe poteca, iaca apar de sus si 4 dintr-o gasca de la cabana, vorba aia fluierand, cu mainile in buzunare. Ii intrebam cum au venit si primim un raspuns f. dezinvolt, ca ce, au venit foarte bine, care este problema ?! Problema era ca venisera bine pe urmele noastre, ca daca ar fi fost ei primii nu ar mai fi venit atat de bine. Ii lasam sa mearga in fata ca sa bata ei de acum inainte poteca, Mihai ii mai sfatuieste din cand in cand pe unde trebuie sa o ia, si incet incet prindem un ritm de mers normal. Zapada a devenit mai grea, mai mic stratul, nu mai innotam prin el si faptul  ca noii veniti au forte proaspete si nu ne mai oprim mereu ca sa ne odihnim conteaza. Ajungem la manastire la Stanisoara si multumim Universului ca am ajuns cu bine. Numai eu stiu cum il vedeam pe Mihai cum da in gol din picioare si ca este la limita nervilor intinsi la maxim. S-a stapanit insa foarte bine Mihai si a deschis poteca tot drumul, iar Universul ne-a ajutat sa scada stratul ala de zapada si consistenta sa.

De la manastire de la Stanisoara noi am luat-o pe drumul forestier de pe Valea Pausei, un traseu pe care eu nu mai fusesem, dar nici nu cred ca o sa mai merg foarte curand. Doar 6 km de drum tamp, printr-o vale sinuoasa, cu zapada flescaita (ca la Stanisoara ploua), agrementat mai tarziu si cu noroi, un cocktail perfect, pentru ca pana la urma bocancii mei sa cedeze si sa inceapa sa ia apa. Pana in Pausa am simtit la propriu ca imi  intra picioarele in fund si spatele ma durea ingrozitor, in conditiile in care pasasem la Mihai mancarea si primusul pe care eu nu le-as mai fi carat nici moarta. In Pausa ploua asa incet si marunt cu spor, iar Mihai imi arata in zare Hotelul Traian la care trebuia sa ajungem.

Trecem si Oltul si ajungem in statia de autobuz, caut cu disperare un restaurant unde sa mananc ceva si sa ma schimb, dar n-am succes: una la mana ca fix in statie nu exista asa ceva (era mai pe la sfarsitul Caciulatei statia asta), doi la mana ca Simona si Mihai vor sa plece cu primul autobuz. Trebuie sa ma schimb fix in statie, pentru ca nu imi permiteam sa raman uda stand pe loc, m-ar fi apucat un frig mult prea naprasnic. Ma schimb aproape la piele si semi-uscata fiind ma pun pe asteptat Dacosul de 15.51 p.m. La 15.36 p.m. eram deja in el mergand spre Sibiu. Asa ceva nu am mai vazut in Romania, sa vina autobuzul mai repede ?

Desi nu-mi venea a crede, am coborat foarte bine pana la urma, ajungand acasa chiar pe lumina. Pastrez insa inca in minte momentele dramatice in care nu gaseam poteca de nici o culoare, stiam ca orice abatere de pe traseu poate sa ne aduca pe zone stancoase si expuse si nu vroiam sa ajungem in situatie de oboseala si stres care ne-ar fi impiedicat sa mai inaintam. A fost greu pentru ca am fost putini, Mihai era singurul care a batut poteca si a dus tot greul in spate. Pentru experienta lui in evolutie, s-a lovit de aceste probleme acum, cu noi, in Cozia - un munte pe care il cunoaste bine. Data viitoare va sti sa gestioneze turele mai bine.

Poza de grup cand am ajuns la Manastirea Stanisoara (de la stanga la dreapta): Iuliana, Mihai si Simona

Printre nori in Curmatura Builei - 24-25 noi. 2012

Intorcandu-ma infometata de munte de la Istanbul, ma arunc cu nesat in tura propusa de Ratza in muntii Buila-Vanturarita. In tura lui ma abonasem de fapt dinainte sa plec la turci, asa ca deja aveam toate socotelile bine facute acasa. Buila-Vanturarita se afla la cativa zeci de kilometri de casa parinteasca a lui Ratza, dar munte in care el nu catadicsise sa mearga vreodata cat a fost valcean. Las' ca se scoala acuma la 4.00 a.m. dimineata ca sa mearga acolo.

La 4.00 a.m. dimineata m-a pus Ratza sa ma trezesc. Initial am zis ca o sa-si dea seama ca este stupid sa plecam la ora aia din Sibiu, dar surpriza a fost ca nu si-a dat seama si chiar a trebuit sa ma scol la 4, ca apoi sa plecam cu doua masini din Sibiu abia pe la 5.00 a.m. pana ne-am tot intalnit si pana ne-am strans cu totii. Masina mea era condusa de Ratza, a lu' Ratza condusa de Vlad, ca eu nu conduc la orele alea cand oamenii normali dorm. Pe la 8.00 a.m. ne trezim ca ne oprim la Boss acasa in Barbatesti, unde anuntase el ca vine cu niste prieteni si facuse saraca maica-sa cafea. Eu abia ma trezeam din somnul dulce din care ma infruptasem pe ruta Valcea-Barbatesti si Ratza si Boss vroiau sa ma scoata din masina in frig afara ca sa beau cafea. Ne conving pana la urma pe mine si pe Ema sa ne sustragem din masina, ne riscam la frig asa de politete, dar cand ajungem in casa ne trezim ca se bea cafeau pe hol, in frig. Iau o gura de cafea, dar mie nu-mi place cafeaua fara lapte, asa ca i-o pasez lui Ratza sa bea el doua. De cand imi doream eu sa ies din caldura masinii la frig la 8.00 a.m. in Valcea intr-o zi de noiembrie, cu Ratza si cu Boss. Brrrrr, inapoi la somn in vagauna Loganului meu generos de caldura. 

Sa imortalizam insa puradeii schelalaitori de la Boss din curte, abia nascuti de cateva zile. Mai bine zis niste chestii de blana care se smiorcaiau printre picioarele noastre. Avau o viteza, de' abia am reusit sa prind unul si sa-l iau in brate - dovada afectiunii matinale maxime.

Iubire maxima pe capul meu la ora aia - pentru ce ma sculasem eu la 4.00 a.m. si pentru ce iesisem din caldura masinii. Pentru poza asta cu blanosul a meritat, altfel in nici un caz.

Din Barbatesti o luam pe un drum forestier stiut de Boss pe undeva pe la capatul satului si mergem ce mergem in lungul Vaii Otasaului pana nu se mai poate. Trecem si prin apa vorba aia, doar avem masini, si tot mergem si tot mergem pana nu se mai poate deloc, adica mai bine zis pana incepe marcajul ce duce sus la Schitul Patrunsa pe unde vom urca. Teoretic eram incantata de traseu, pentru ca eu nu mai fusesem niciodata in Buila cu urcare din Barbatesti, dar potecile m-au dezamagit la culme: padure, padure si iar padure, dar si cand iesi sus la gol alpin. Lasam masinile la capatul drumului forestier, care este foarte bun, se pare ca vor sa-l asfalteze in curand, ne echipam pana in dinti, servesc lumea cu rahat turcesc, Ratza mananca jumate, restul ciugulesc si ei ca domnisoarele si o taiem in sus. Inhainurati pana in dinti, evident, ca doar ni se facuse frig afara din masina. Si cu trei caini dupa noi, logic, un caine la doi oameni, sa ne tina de cald noaptea.

Urcam, urcam, urcam, astia baga viteza ca disperatii, eu mai incetisor ca deja asudasem, pana la urma nu am incotro si trebuie sa ma opresc sa dau jos cele 7 cojoace. Apoi o tai in sus si ii gonesc eu pe ei. Ajungem destul de repede la Schitul Patrunsa, unde un maret indicator cu informatii despre Parcul National Buila Vanturarita ne asteapta. Un calugar ne indruma pe unde sa urcam sus in Curmatura Builei. Tot insista sa urcam pe unde noi vroiam sa coboram, dar pana la urma il facem sa inteleaga ca noi vrem sensul celalalt de parcurgere al circuitului. Boss si Ratza se duc sa ia apa de la cismea, eu nu am nevoie ca este prea frig si abia de beau un strop de apa care imi ingheata instant in dinti, ne re-echipam si plecam la deal pe una din portitele manastirii si printre multele sale pisici. 

Urcam in gat, ca pe casa frate, o panta de' zici ca nu stiu cine te-a pedepsit. Dar si sa stam pe loc ni se face frig, asa ca eu ii las in urma pe restul sa bea ceai si imi vad de drum la deal. Ma opresc in poteca inainte ca aceasta sa faca stanga si sa ocoleasca stancile. Aici in dreapta se face un mic popas panoramic la Casa de Piatra, o arcada naturala in stanca, mult mai mare si mai spectaculoasa ca cea din Cozia (1 arcada mica, 1 pilon), dar mult mai mica si mai neprimitoare decat cea din Piatra Secuiului (3 arcade, 2 piloni).

Ii astept si pe restul la arcada si pe urma coboram impreuna spre locul unde am lasat bagajele in poteca. De la Casa de Piatra vom urca abrupt inca ceva vreme prin padure, apoi iesim dintr-o data brusc la gol alpin si nici nu imi dau seama cand am ajuns deasupra norilor. Se numeste ca mi-era foame de munte si ca trebuia sa dau din picioarele hamesite rau detot dupa miscare. Surpriza mare este insa ca, odata ajunsi deasupra norilor, descoperim ca nu este soare deasupra capului nostru, ci un alt plafon de nori. Adica nu facem plaja ? Ma intorc alba acasa ? Nu pot sa fac fotosinteza !? Cu alte cuvinte suntem intre nori, adica intre doua plafoane de nori, asa cum de altfel si-a intitulat si Ratza jurnalul: "Intre nori".

Incet incet ne avantam deasupra norilor de sub noi si ne apropiem de norii de deasupra noastra. Curmatura Builei incepe sa zambeasca pe dupa colt la noi si noi mai avem de urcat o panta la fel de inclinata ca acoperisul casei pe care credeam ca il urcaseram de jos de la Patrunsa, dar care, surpriza mare, se continua si in sus, ranjind cu drag la noi. Boss ne zice el ca o vom coti la stanga pe o curba de nivel, dar Ratza urca deja vitejeste spre crucea unui varf, asa ca neglijam orice observatie si o dam in sus spre cruce, sa vedem panoramele.

In drum spre crucea varfului vedem in zare cum se ridica muntii Cozia, apoi Fagarasii cu ale lor picioare sudice, Ratza urla dupa noi sa vedem si caprele negre, dar noi suntem prea jos ca sa le avem in unghiul de vizibilitate, norii coboara, altii se ridica, noi urcam.

La un moment dat, Boss o ia pe curba de nivel. Evident ca nimeni nu vede cand Boss o taie la stanga, eu vad asta cand sunt deja destul de sus si nu am chef sa mai cobor, dar ma amuz sa vad ca toti cei trei caini ai nostri se tin dupa Boss, dovada ca sunt foarte economi la urcat. Destepti cainii, nu ca noi care urcam drept in sus sa ajungem la cruce.

 

Urcam la cruce, care cruce de fapt nu este pe un varf, ci pe un semi-varf, deci nu suntem in creasta,  creasta aia este un pic mai sus, iar dupa pauza de la cruce nu mai avem chef sa urcam. Ba mai trebuie sa urcam putin ca sa depasim un valcel, valcel care parea foarte interesant, dar nimeni nu a vrut sa se bage pe el.

Depasim valcelul, ajungem in poteca de creasta care deja cobora spre Curmatura Builei, ne intalnim si cu Boss care deja ajunsese la refugiu, isi lasase bagajele si acum urcase cu toti cainii dupa el sus sa ne intampine. Ne imprastiem prin campul de lapiezuri prin care trebuie sa urcam si sa coboram la nesfarsit, si uite asa incet incet ne insiram pe poteca de creasta.

 

Cum coboram agale spre Curmatura Builei, vedem si refugiul. Nu mai fusesem pe aici din 2007, de cand facusem creasta Builei integral cu Emi & co (Floare de Colt Brasov). Urcasem prin Cacova, trecusem prin Curmatura Builei si coborasem prin Curmatura din Oale, apoi intoarcere iar prin Dosul Builei la tabara de corturi de undeva din Cheile Costestilor (tura de 12 ore). Ca urmare, eu nu vazusem parca refugiul asta in functiune, cred ca abia il faceau atunci sau era facut, dar inca neterminat.

Ajungem la refugiu, lasam rucsacii, ne minunam de cata curatenie este in refugiu, neobisnuit de curat refugiul, halim ceva subtire si ne alegem locurile de dormit: care sus, care jos, care pe o parte. Eu voi dormi in spate, cel mai in spate, cuibarita pe dupa niste stalpi care nu-mi vor oferi sansa sa cad din pat. Refugiul pare destul de incapator, la o adica pe o lavita pot dormi inghesuiti 2 oameni (inghesuiti de frig !) = 6 oameni intr-o camera lejer, 12 oameni intr-o camera inghesuiti. Si mai este o camera alaturi cam cu aceeasi capacitate, a ramas goala, ca mai rarut lume pe aici.

Lumea se aseaza la odihna. Fiind inca devreme, adica inca lumina afara, reusesc sa ii misc pe restul sa facem o mini-tura pe sus pe undeva. Ma sculasem eu la 4.00 a.m. ca sa ajung la refugiu pe lumina fara pic de emotie ca nu il nimeresc pe intuneric si ca sa stau sa inghet de la ora asta? Pe cai fratilor, ne miscam pana se intuneca, am venit sa ne miscam prin Buila si sa-si faca Ratza damblaua cu Buila.

In poza de jos si cea de sus, zona refugiului din Curmatura Builei, jos vazandu-se cam cum ne pazeau cei 3 dulai. Au latrat noaptea ei la tot felul de lighioane, dar cui i-a pasat. Aveam body-guarzi.

Se misca lumea in sus din nou, in sus de data asta pe un horn. Hornul ce duce la muntele Cacova parea mai fioros de jos, dar cand intri in el descoperi dita mai gaura, cu dita' mai peretii, cu dita' mai locul sa mergi pe acolo. Chiar nimic de catarat, dar vom persevera, poate pica totusi ceva de catarat.

Pana una alta, dupa ce iesim din horn si dam intr-un mare platou (pardon, un mare teren de fotbal de' nu se pierde mingea daca dai cu sutul), ne gandim totusi sa ii testam limitele platoului, ca limitele lui Ratza erau cam la cativa metri de marginea prapastiei. Noi insa ne-am pus pe burta sa facem poza in jos pe peretele vertical si cam atata a iesit: ioc perete, dar avem mare de nori in Dosul Builei.

Ne plimbam prin platoul asta si ochim undeva un varf marcat cu o cruce - alta cruce. Asta inseamna ca se poate ajunge acolo, asa ca hai sa vedem cum se poate ajunge pe varf la cruce. A citit Ratza pe harta cum se numea, dar eu nu-mi mai aduc aminte. Ca sa ajungem insa pe varf trebuie sa coboram intr-o sa si pe urma sa urcam un horn apetisant, cu catarare.

Pe masura ce coboram spre saua fara nume, vedem pe vale in jos si niste capre negre care traverseaza tantose grohotisul. Sunt departe, asa ca prea multe poze nu li se pot face, dar ochiul ager le vede imediat. Apoi urmeaza hornuletul, mic si scurt, dar suficient cat sa imi amintesc ca imi place sa ma catar.

Eu si Ema cocotate pe bolovanul de la inceputul hornului cu pricina

Ne suim pe varf (am uitat cum il chema), facem cateva poze si pe urma coboram. Eu credeam ca vom cobora pe undeva pe o curba de nivel pe o poteca, dar cand colo, baietii toti descatara pe horn, ma uit eu indarat la poteca, vad ca si aia se opreste pe undeva in aer, asa ca renunt sa mai merg prin alta parte si ma iau si eu dupa toata turma. Ema descatara cu fata, eu cu spatele la indicatiile lui Ratza.

Revenim in saua fara nume si coboram la vale pe un valcel cu dita' mai grohotisul, valcel pe care initial Boss si cu Ratza ziceau ca nu avem cum sa coboram, ca alunecam la vale cu grohotis cu tot. Eu ma uitam ciudat la grohotis si nu intelegeam ce li se pare terifiant. Ajunsi inapoi in sa se pare ca nici lor nu li s-a mai parut terifiant de coborat pe grohotis si am ales sa ne intoarcem pe acolo.

Coboram valcelul cu grohotis pana pe la jumate si apoi o luam la stanga (in sensul de coborare) pe o poteca ce merge pe curba de nivel spre izvor si apoi putin urcator spre Curmatura Builei. La izvor luam apa cu taraita, ca abia curge un firicel, inghetam bine si apoi eu o iau la goana in sus spre refugiu.

Seara am petrecut-o mai intai pe banca de la refugiu, eu cu Ema bagate in sacii de dormit ca sa nu inghetam, cu Ratza intre noi. Apoi au facut baietii focul si Ratza ne-a luat pe sus si ne-a dus la foc. Si acolo am stat bagate tot in sacii de dormit pana ce am descoperit ca langa foc este totusi cald daca stai si afara din sac. S-au vorbit multe si mai ales si despre calculatoare, moment unic la care eu am decis sa ma retrag in vastele apartamente regale ale refugiului. M-am bagat in sac si am dormit ca un bebe pana a doua zi la 6 dimineata cand am inceput sa ma trezesc, apoi am re-adormit la loc dupa ce am vazut ca nimeni nu se trezeste.

Nu canta cocosii, dar latra cainii ! In sfarsit Ratza se da jos din pat ! Incep sa ma misc si eu, ne apucam de pus masa, eu mai fac o supa ca numai atata mai am de mancare si trebuie sa-mi tina ceva de foame, mai imi baga Boss pe gat si o felie de sunca pe post de "sa cresc mare" si ne pregatim de plecare. Planul nu este foarte vast, vom urca doar pe hornul din ziua precedenta spre muntele Cacova si pe urma vom cobora pe la stana omonima. Nu pierd insa ocazia sa fac si o poza de grup la refugiul din Curmatura Builei.

Poza de grup (de la stanga la dreapta): eu, Vlad, Ratza si Ema, iar in spate sunt Boss si Nicu

Plecam la drum in urcarea aceluiasi horn urcat in ziua precedenta. Iesim deasupra hornului pe muntele Cacova si panorama se vede super spre Curmatura Builei si refugiul aferent.

Apoi incepem la pas domol sa mergem pe vastele intinderi ale Cacovei, niste plaiuri intinse si usor urcatoare sau coboratoare, care par sa nu se mai termine niciodata. Partea buna este ca macar zona din stanga este agrementata cu niste pereti care coboara vertical spre Dosul Builei, pe a caror margine ne bucuram sa o exploram si sa ne pozam.

Unii cu peisajele, altii cu pozat coechipierii si uite asa ma aleg cu niste poze faine facute cu I-phonul lui Ema 

 

Eu cu Ratza si cu Vlad pe marginea de siguranta de la peretii din Dosului Builei

Traseul de creasta se termina insa suficient de repede si dintr-o data vad  ca ne spune Boss ca trebuie sa incepem sa coboram. Jos in vale se vedea o stana si trebuia sa incepem sa coboram spre ea. Si odata cu coborarea spre ea se vedeau si ceturile cum ies din padure, ceea ce insemna ca acolo vom fi cu capul in nori.

Inainte sa incepem sa coboram profitam insa de ocazie ca sa mai stam la un popas intre nori, moment in care pun mana pe un catel care va fi pozat cu mine si cu Ema.

Ajungem la stana si descoperim ca este lume acolo, cunoscatori de-ai locului care fac un foc mic si un gratar pe cinste, de' salivam deja. Pacat ca nu ne-au invitat la masa, ca nu as fi refuzat. Poate data viitoare, mai socializam si noi cu o pulpita bine rumenita asa.

Stam insa de vorba in jurul focului pana ni se racesc muschii si atunci in sfarsit ne gandim si noi se ne punem in miscare la vale spre Schitul Patrunsa - prin multe ceturi.

Ajungem dupa mult mers prin padure la Schitul Patrunsa, multa poteca prin padure, multe bifurcatii pe care nu le-am retinut de nici o culoare, multe curbe de nivel urcatoare si coboratoare, interminabile, vreo 2 h de alergat in sus si in jos pe poteci nenumarate. La Schitul Patrunsa, desi il ocolim, caci nu este in drumul nostru direct, facem un popas de pranz pe un tapsan. Pune Ratza de gateste si baga in el si in Boss un castron de paste, desi noi asteptam salivand un ceai.

De la Schitul Patrunsa alegem un marcaj care coboara pe Valea Otasaului si in lungul acestei vai, dupa ce trecem firul apei de nenumarate ori, valea serpuieste, apoi intram pe un drum forestier si ne intindem la pas domol spre masina.

La masina dezechipam, apoi ne punem pe drum, oprim negresit pe Valea Oltului la Dada la restaurant sa mancam si apoi spre casa la Sibiu. La intoarcere Ratza iarasi imi conduce masina si ma infund cu piciorul in pedala de frana a copilotului. Ca sofer incerc niste senzatii, pe post de copilot alte senzatii. Atat de multe senzatii ca nu ma hotarasc pe care sa le prefer ! Cred ca aleg a treia varianta: un alt sofer.

Si pentru ca nu mai pozasem de ani de zile buni: un buchetel de roua.

Undeva coborand pe Valea Otasaului, printre mii de frunze cu roua, eu am ales-o pe ea.