Printre nori in Curmatura Builei - 24-25 noi. 2012

Intorcandu-ma infometata de munte de la Istanbul, ma arunc cu nesat in tura propusa de Ratza in muntii Buila-Vanturarita. In tura lui ma abonasem de fapt dinainte sa plec la turci, asa ca deja aveam toate socotelile bine facute acasa. Buila-Vanturarita se afla la cativa zeci de kilometri de casa parinteasca a lui Ratza, dar munte in care el nu catadicsise sa mearga vreodata cat a fost valcean. Las' ca se scoala acuma la 4.00 a.m. dimineata ca sa mearga acolo.

La 4.00 a.m. dimineata m-a pus Ratza sa ma trezesc. Initial am zis ca o sa-si dea seama ca este stupid sa plecam la ora aia din Sibiu, dar surpriza a fost ca nu si-a dat seama si chiar a trebuit sa ma scol la 4, ca apoi sa plecam cu doua masini din Sibiu abia pe la 5.00 a.m. pana ne-am tot intalnit si pana ne-am strans cu totii. Masina mea era condusa de Ratza, a lu' Ratza condusa de Vlad, ca eu nu conduc la orele alea cand oamenii normali dorm. Pe la 8.00 a.m. ne trezim ca ne oprim la Boss acasa in Barbatesti, unde anuntase el ca vine cu niste prieteni si facuse saraca maica-sa cafea. Eu abia ma trezeam din somnul dulce din care ma infruptasem pe ruta Valcea-Barbatesti si Ratza si Boss vroiau sa ma scoata din masina in frig afara ca sa beau cafea. Ne conving pana la urma pe mine si pe Ema sa ne sustragem din masina, ne riscam la frig asa de politete, dar cand ajungem in casa ne trezim ca se bea cafeau pe hol, in frig. Iau o gura de cafea, dar mie nu-mi place cafeaua fara lapte, asa ca i-o pasez lui Ratza sa bea el doua. De cand imi doream eu sa ies din caldura masinii la frig la 8.00 a.m. in Valcea intr-o zi de noiembrie, cu Ratza si cu Boss. Brrrrr, inapoi la somn in vagauna Loganului meu generos de caldura. 

Sa imortalizam insa puradeii schelalaitori de la Boss din curte, abia nascuti de cateva zile. Mai bine zis niste chestii de blana care se smiorcaiau printre picioarele noastre. Avau o viteza, de' abia am reusit sa prind unul si sa-l iau in brate - dovada afectiunii matinale maxime.

Iubire maxima pe capul meu la ora aia - pentru ce ma sculasem eu la 4.00 a.m. si pentru ce iesisem din caldura masinii. Pentru poza asta cu blanosul a meritat, altfel in nici un caz.

Din Barbatesti o luam pe un drum forestier stiut de Boss pe undeva pe la capatul satului si mergem ce mergem in lungul Vaii Otasaului pana nu se mai poate. Trecem si prin apa vorba aia, doar avem masini, si tot mergem si tot mergem pana nu se mai poate deloc, adica mai bine zis pana incepe marcajul ce duce sus la Schitul Patrunsa pe unde vom urca. Teoretic eram incantata de traseu, pentru ca eu nu mai fusesem niciodata in Buila cu urcare din Barbatesti, dar potecile m-au dezamagit la culme: padure, padure si iar padure, dar si cand iesi sus la gol alpin. Lasam masinile la capatul drumului forestier, care este foarte bun, se pare ca vor sa-l asfalteze in curand, ne echipam pana in dinti, servesc lumea cu rahat turcesc, Ratza mananca jumate, restul ciugulesc si ei ca domnisoarele si o taiem in sus. Inhainurati pana in dinti, evident, ca doar ni se facuse frig afara din masina. Si cu trei caini dupa noi, logic, un caine la doi oameni, sa ne tina de cald noaptea.

Urcam, urcam, urcam, astia baga viteza ca disperatii, eu mai incetisor ca deja asudasem, pana la urma nu am incotro si trebuie sa ma opresc sa dau jos cele 7 cojoace. Apoi o tai in sus si ii gonesc eu pe ei. Ajungem destul de repede la Schitul Patrunsa, unde un maret indicator cu informatii despre Parcul National Buila Vanturarita ne asteapta. Un calugar ne indruma pe unde sa urcam sus in Curmatura Builei. Tot insista sa urcam pe unde noi vroiam sa coboram, dar pana la urma il facem sa inteleaga ca noi vrem sensul celalalt de parcurgere al circuitului. Boss si Ratza se duc sa ia apa de la cismea, eu nu am nevoie ca este prea frig si abia de beau un strop de apa care imi ingheata instant in dinti, ne re-echipam si plecam la deal pe una din portitele manastirii si printre multele sale pisici. 

Urcam in gat, ca pe casa frate, o panta de' zici ca nu stiu cine te-a pedepsit. Dar si sa stam pe loc ni se face frig, asa ca eu ii las in urma pe restul sa bea ceai si imi vad de drum la deal. Ma opresc in poteca inainte ca aceasta sa faca stanga si sa ocoleasca stancile. Aici in dreapta se face un mic popas panoramic la Casa de Piatra, o arcada naturala in stanca, mult mai mare si mai spectaculoasa ca cea din Cozia (1 arcada mica, 1 pilon), dar mult mai mica si mai neprimitoare decat cea din Piatra Secuiului (3 arcade, 2 piloni).

Ii astept si pe restul la arcada si pe urma coboram impreuna spre locul unde am lasat bagajele in poteca. De la Casa de Piatra vom urca abrupt inca ceva vreme prin padure, apoi iesim dintr-o data brusc la gol alpin si nici nu imi dau seama cand am ajuns deasupra norilor. Se numeste ca mi-era foame de munte si ca trebuia sa dau din picioarele hamesite rau detot dupa miscare. Surpriza mare este insa ca, odata ajunsi deasupra norilor, descoperim ca nu este soare deasupra capului nostru, ci un alt plafon de nori. Adica nu facem plaja ? Ma intorc alba acasa ? Nu pot sa fac fotosinteza !? Cu alte cuvinte suntem intre nori, adica intre doua plafoane de nori, asa cum de altfel si-a intitulat si Ratza jurnalul: "Intre nori".

Incet incet ne avantam deasupra norilor de sub noi si ne apropiem de norii de deasupra noastra. Curmatura Builei incepe sa zambeasca pe dupa colt la noi si noi mai avem de urcat o panta la fel de inclinata ca acoperisul casei pe care credeam ca il urcaseram de jos de la Patrunsa, dar care, surpriza mare, se continua si in sus, ranjind cu drag la noi. Boss ne zice el ca o vom coti la stanga pe o curba de nivel, dar Ratza urca deja vitejeste spre crucea unui varf, asa ca neglijam orice observatie si o dam in sus spre cruce, sa vedem panoramele.

In drum spre crucea varfului vedem in zare cum se ridica muntii Cozia, apoi Fagarasii cu ale lor picioare sudice, Ratza urla dupa noi sa vedem si caprele negre, dar noi suntem prea jos ca sa le avem in unghiul de vizibilitate, norii coboara, altii se ridica, noi urcam.

La un moment dat, Boss o ia pe curba de nivel. Evident ca nimeni nu vede cand Boss o taie la stanga, eu vad asta cand sunt deja destul de sus si nu am chef sa mai cobor, dar ma amuz sa vad ca toti cei trei caini ai nostri se tin dupa Boss, dovada ca sunt foarte economi la urcat. Destepti cainii, nu ca noi care urcam drept in sus sa ajungem la cruce.

 

Urcam la cruce, care cruce de fapt nu este pe un varf, ci pe un semi-varf, deci nu suntem in creasta,  creasta aia este un pic mai sus, iar dupa pauza de la cruce nu mai avem chef sa urcam. Ba mai trebuie sa urcam putin ca sa depasim un valcel, valcel care parea foarte interesant, dar nimeni nu a vrut sa se bage pe el.

Depasim valcelul, ajungem in poteca de creasta care deja cobora spre Curmatura Builei, ne intalnim si cu Boss care deja ajunsese la refugiu, isi lasase bagajele si acum urcase cu toti cainii dupa el sus sa ne intampine. Ne imprastiem prin campul de lapiezuri prin care trebuie sa urcam si sa coboram la nesfarsit, si uite asa incet incet ne insiram pe poteca de creasta.

 

Cum coboram agale spre Curmatura Builei, vedem si refugiul. Nu mai fusesem pe aici din 2007, de cand facusem creasta Builei integral cu Emi & co (Floare de Colt Brasov). Urcasem prin Cacova, trecusem prin Curmatura Builei si coborasem prin Curmatura din Oale, apoi intoarcere iar prin Dosul Builei la tabara de corturi de undeva din Cheile Costestilor (tura de 12 ore). Ca urmare, eu nu vazusem parca refugiul asta in functiune, cred ca abia il faceau atunci sau era facut, dar inca neterminat.

Ajungem la refugiu, lasam rucsacii, ne minunam de cata curatenie este in refugiu, neobisnuit de curat refugiul, halim ceva subtire si ne alegem locurile de dormit: care sus, care jos, care pe o parte. Eu voi dormi in spate, cel mai in spate, cuibarita pe dupa niste stalpi care nu-mi vor oferi sansa sa cad din pat. Refugiul pare destul de incapator, la o adica pe o lavita pot dormi inghesuiti 2 oameni (inghesuiti de frig !) = 6 oameni intr-o camera lejer, 12 oameni intr-o camera inghesuiti. Si mai este o camera alaturi cam cu aceeasi capacitate, a ramas goala, ca mai rarut lume pe aici.

Lumea se aseaza la odihna. Fiind inca devreme, adica inca lumina afara, reusesc sa ii misc pe restul sa facem o mini-tura pe sus pe undeva. Ma sculasem eu la 4.00 a.m. ca sa ajung la refugiu pe lumina fara pic de emotie ca nu il nimeresc pe intuneric si ca sa stau sa inghet de la ora asta? Pe cai fratilor, ne miscam pana se intuneca, am venit sa ne miscam prin Buila si sa-si faca Ratza damblaua cu Buila.

In poza de jos si cea de sus, zona refugiului din Curmatura Builei, jos vazandu-se cam cum ne pazeau cei 3 dulai. Au latrat noaptea ei la tot felul de lighioane, dar cui i-a pasat. Aveam body-guarzi.

Se misca lumea in sus din nou, in sus de data asta pe un horn. Hornul ce duce la muntele Cacova parea mai fioros de jos, dar cand intri in el descoperi dita mai gaura, cu dita' mai peretii, cu dita' mai locul sa mergi pe acolo. Chiar nimic de catarat, dar vom persevera, poate pica totusi ceva de catarat.

Pana una alta, dupa ce iesim din horn si dam intr-un mare platou (pardon, un mare teren de fotbal de' nu se pierde mingea daca dai cu sutul), ne gandim totusi sa ii testam limitele platoului, ca limitele lui Ratza erau cam la cativa metri de marginea prapastiei. Noi insa ne-am pus pe burta sa facem poza in jos pe peretele vertical si cam atata a iesit: ioc perete, dar avem mare de nori in Dosul Builei.

Ne plimbam prin platoul asta si ochim undeva un varf marcat cu o cruce - alta cruce. Asta inseamna ca se poate ajunge acolo, asa ca hai sa vedem cum se poate ajunge pe varf la cruce. A citit Ratza pe harta cum se numea, dar eu nu-mi mai aduc aminte. Ca sa ajungem insa pe varf trebuie sa coboram intr-o sa si pe urma sa urcam un horn apetisant, cu catarare.

Pe masura ce coboram spre saua fara nume, vedem pe vale in jos si niste capre negre care traverseaza tantose grohotisul. Sunt departe, asa ca prea multe poze nu li se pot face, dar ochiul ager le vede imediat. Apoi urmeaza hornuletul, mic si scurt, dar suficient cat sa imi amintesc ca imi place sa ma catar.

Eu si Ema cocotate pe bolovanul de la inceputul hornului cu pricina

Ne suim pe varf (am uitat cum il chema), facem cateva poze si pe urma coboram. Eu credeam ca vom cobora pe undeva pe o curba de nivel pe o poteca, dar cand colo, baietii toti descatara pe horn, ma uit eu indarat la poteca, vad ca si aia se opreste pe undeva in aer, asa ca renunt sa mai merg prin alta parte si ma iau si eu dupa toata turma. Ema descatara cu fata, eu cu spatele la indicatiile lui Ratza.

Revenim in saua fara nume si coboram la vale pe un valcel cu dita' mai grohotisul, valcel pe care initial Boss si cu Ratza ziceau ca nu avem cum sa coboram, ca alunecam la vale cu grohotis cu tot. Eu ma uitam ciudat la grohotis si nu intelegeam ce li se pare terifiant. Ajunsi inapoi in sa se pare ca nici lor nu li s-a mai parut terifiant de coborat pe grohotis si am ales sa ne intoarcem pe acolo.

Coboram valcelul cu grohotis pana pe la jumate si apoi o luam la stanga (in sensul de coborare) pe o poteca ce merge pe curba de nivel spre izvor si apoi putin urcator spre Curmatura Builei. La izvor luam apa cu taraita, ca abia curge un firicel, inghetam bine si apoi eu o iau la goana in sus spre refugiu.

Seara am petrecut-o mai intai pe banca de la refugiu, eu cu Ema bagate in sacii de dormit ca sa nu inghetam, cu Ratza intre noi. Apoi au facut baietii focul si Ratza ne-a luat pe sus si ne-a dus la foc. Si acolo am stat bagate tot in sacii de dormit pana ce am descoperit ca langa foc este totusi cald daca stai si afara din sac. S-au vorbit multe si mai ales si despre calculatoare, moment unic la care eu am decis sa ma retrag in vastele apartamente regale ale refugiului. M-am bagat in sac si am dormit ca un bebe pana a doua zi la 6 dimineata cand am inceput sa ma trezesc, apoi am re-adormit la loc dupa ce am vazut ca nimeni nu se trezeste.

Nu canta cocosii, dar latra cainii ! In sfarsit Ratza se da jos din pat ! Incep sa ma misc si eu, ne apucam de pus masa, eu mai fac o supa ca numai atata mai am de mancare si trebuie sa-mi tina ceva de foame, mai imi baga Boss pe gat si o felie de sunca pe post de "sa cresc mare" si ne pregatim de plecare. Planul nu este foarte vast, vom urca doar pe hornul din ziua precedenta spre muntele Cacova si pe urma vom cobora pe la stana omonima. Nu pierd insa ocazia sa fac si o poza de grup la refugiul din Curmatura Builei.

Poza de grup (de la stanga la dreapta): eu, Vlad, Ratza si Ema, iar in spate sunt Boss si Nicu

Plecam la drum in urcarea aceluiasi horn urcat in ziua precedenta. Iesim deasupra hornului pe muntele Cacova si panorama se vede super spre Curmatura Builei si refugiul aferent.

Apoi incepem la pas domol sa mergem pe vastele intinderi ale Cacovei, niste plaiuri intinse si usor urcatoare sau coboratoare, care par sa nu se mai termine niciodata. Partea buna este ca macar zona din stanga este agrementata cu niste pereti care coboara vertical spre Dosul Builei, pe a caror margine ne bucuram sa o exploram si sa ne pozam.

Unii cu peisajele, altii cu pozat coechipierii si uite asa ma aleg cu niste poze faine facute cu I-phonul lui Ema 

 

Eu cu Ratza si cu Vlad pe marginea de siguranta de la peretii din Dosului Builei

Traseul de creasta se termina insa suficient de repede si dintr-o data vad  ca ne spune Boss ca trebuie sa incepem sa coboram. Jos in vale se vedea o stana si trebuia sa incepem sa coboram spre ea. Si odata cu coborarea spre ea se vedeau si ceturile cum ies din padure, ceea ce insemna ca acolo vom fi cu capul in nori.

Inainte sa incepem sa coboram profitam insa de ocazie ca sa mai stam la un popas intre nori, moment in care pun mana pe un catel care va fi pozat cu mine si cu Ema.

Ajungem la stana si descoperim ca este lume acolo, cunoscatori de-ai locului care fac un foc mic si un gratar pe cinste, de' salivam deja. Pacat ca nu ne-au invitat la masa, ca nu as fi refuzat. Poate data viitoare, mai socializam si noi cu o pulpita bine rumenita asa.

Stam insa de vorba in jurul focului pana ni se racesc muschii si atunci in sfarsit ne gandim si noi se ne punem in miscare la vale spre Schitul Patrunsa - prin multe ceturi.

Ajungem dupa mult mers prin padure la Schitul Patrunsa, multa poteca prin padure, multe bifurcatii pe care nu le-am retinut de nici o culoare, multe curbe de nivel urcatoare si coboratoare, interminabile, vreo 2 h de alergat in sus si in jos pe poteci nenumarate. La Schitul Patrunsa, desi il ocolim, caci nu este in drumul nostru direct, facem un popas de pranz pe un tapsan. Pune Ratza de gateste si baga in el si in Boss un castron de paste, desi noi asteptam salivand un ceai.

De la Schitul Patrunsa alegem un marcaj care coboara pe Valea Otasaului si in lungul acestei vai, dupa ce trecem firul apei de nenumarate ori, valea serpuieste, apoi intram pe un drum forestier si ne intindem la pas domol spre masina.

La masina dezechipam, apoi ne punem pe drum, oprim negresit pe Valea Oltului la Dada la restaurant sa mancam si apoi spre casa la Sibiu. La intoarcere Ratza iarasi imi conduce masina si ma infund cu piciorul in pedala de frana a copilotului. Ca sofer incerc niste senzatii, pe post de copilot alte senzatii. Atat de multe senzatii ca nu ma hotarasc pe care sa le prefer ! Cred ca aleg a treia varianta: un alt sofer.

Si pentru ca nu mai pozasem de ani de zile buni: un buchetel de roua.

Undeva coborand pe Valea Otasaului, printre mii de frunze cu roua, eu am ales-o pe ea.