Pe cod galben in Cozia - 8-9 dec. 2012

Teoretic trebuia sa merg cu Ema la o tura pe culoarul Rucar-Bran, dar Ema a aflat ca lucreaza in we, asa ca a picat, pe urma am vazut ca tura fusese postata si pe carpati.org, dar deja aveam prea multe alte oferte. Domina insa oferta de a face ceva cu Simona si cu Mihai, pe care nu ii mai vazusem de la tura pe Seaca Caraimanului si ne strangeam destul de greu cu totii. Slava Domunului ca nu l-au chemat pe Mihai la votare sa ajute, ca altfel ne parasea sau il trimitea pe taica-su in locul lui. Deci mergem in Cozia. Mihai propune traseul, imi face gaura in cap ca vrea sa doarma la refugiul de pe Turneanu, dar eu nu prea aveam chef sa car sac de dormit. Numai ca cu ocazia noului cod de ninsori din patria noastra am aflat ca sacul de dormit de iarna este sfant iarna, asa ca bine ca ma speriase Mihai ca dormim in frig, ca altfel nu-mi luam sacul si nu m-as fi simtit atat de confortabil la gandul ca daca fac bivuac nu am in ce sa dorm.

Plec la 8.40 a.m. cu Matdanul din Sibiu, ma plimba autocarul si prin Brezoi, ca e un fel de autobuz, ajung in sfarsit in Calimanesti, Mihai si Simona deja ma asteapta gata de plecare. Plecam din Calimanesti de data aceasta, traversam Oltul pe un pod si mergem spre centura. Idilic, cu camioane,  o splendoare. Mergem pe ulite din ce in ce mai micute si mai pierdute si iaca numai ce vorbim si deja iesim din sat, adica din Calimanesti. Prindem un drum de caruta si urcam agale pe el, mai blagoslovim CAR-ul ai carui membrii aspiranti suntem, mai ne gandim la revelionul cu care tot nu stim ce sa facem, si uite asa suntem sus in Culmea Sitarului.

Muchia asta o vom urma pana cand vom intra in Muchia Vladesei (care urca de la Manastirea Stanisoara la Cabana Cozia). Mergem pe plaiul Sitarului, mergem si mergem, intersectam cateva tone de drumuri care vin dinspre Serbanesti, auzim cainii de la gospodarii care latra jos de vale, noi mergem pe culme, si iarasi intersectam drumuri de caruta, de tractor, mai putin autostrazi, si iarasi o muchie lunga si lunga care se vede in fata ochilor nostri ne va duce spre Muchia Vladesei.

Sincera sa fiu de pe muchia asta nu prea mai mi-aduc aminte multe, decat ca daca stateam pe loc mi-era frig si in vreo 2 minute ma raceam, asa ca trebuia sa merg incontinuu. Pe deasupra mai descopar cu mahnire ca merinos-ul, contrar publicitatii, mie nu imi tine de cald cand este ud, ci, din contra, se usuca pe mine luandu-mi din energia corpului. Adica la fel ca bumbacul. Mergem, eu merg inainte ca inghet, Mihai ramane in urma cu Simona, tot da P-uituri ca sa stie pe unde sunt, si eu trebuie sa racnesc la fel ca sa stie si ei pe unde am ajuns eu. Spre sfarsitul Muchiei Sitarului deja imi era atat de frig, ca abia asteptam sa incepem sa urcam spre Muchia Vladeasa. O mica pauza inainte de urcusul final spre Muchia Vladeasa, un ceai rosu semi-cald de la Simona, o apa rece ca gheata de la Mihai, baga astia tot frigul in mine, drept pentru care o tai ca racheta in sus si nu ma mai vad ei. Imi erau mainile bocna de la traseul ala monoton si lent. Traseul nu era cine stie ce traseu de "cataratori" (cum zice Mihai), dar era un traseu pe care eu nu il mai facusem si nu puteam nici sa stau acasa gandindu-am ca este un traseu acolo pe care eu nu l-am facut si sa-l las in pace. Era we ideal pentru el, asa cu cod galben cu tot cum fusese anuntat.

O tai in sus ca racheta spre Muchia Vladesei, zapada incepe sa fie din ce in ce mai mare si incep sa alunec in elanul meu pe tot felul de cioturi de lemn care apar zambitoare de sub zapada. Ajung in Muchia Vladesei, vad varfurile intitulate Bulzul si Durducul, ii trag in poza si ma pun pe asteptat Simona si Mihai. Inghet, brrrrrrrr, inghet, mai ma invart in jurul unui copac, nu inteleg de unde am atata energie desi mi-e frig, dar mainile imi sunt tot inghetate. In sfarsit apar cei doi, asa ca profit sa o zbughesc iarasi in sus pe Muchia Vladesei de data aceasta. Tot alerg la deal pana nu ii mai vad si nu ii mai aud deloc. Mor de frig daca ii astept, asa ca iau decizia mareata sa ma imbrac cu inca o toala pe mine. Minune mare, ma mai incalzesc, merinosul ala nu imi tinea de cald. Regrupam din nou, o tulesc din nou pe poteca, singura diferenta fiind ca parca transpir un pic, in rest mainile tot bocna imi  sunt. Doar cand incep cablurile alea fioroase cica ma opresc si ii astept, drept pentru care ma aleg cu o poza cu Mihai agatati ca maimutele de cablu.

Urmeaza portiunea de urcat in serpentine stranse, apoi valcelul cu cabluri pentru gravide (cum zice Mihai, adica foarte usor), si dupa cablurile astea chiar ca o tulesc in sus si nu ma mai vede nimeni pana la cabana. Pe ultimul valcel m-a prins inca Mihai cu Simona cand urcam, dar pana aici, pe urma chiar mi-a intrat frigul in oase.

Urc asadar singura, pe serpentinele din padure ma mai intalnesc cu niste neni, unul cu piolet, bag serpentina dupa serpentina, mai strig dupa Mihai, el dupa mine, deci suntem prin zona (adica prin Cozia), apoi ies in inseuarea de langa varful cu cruce, curba de nivel, tevile si sunt in drumul forestier de langa statia meteo. Vant ca la balamuc, normal, doar avem cod galben. Ma ambitionez sa fac o poza cu Valea Oltului si dunga de apus de la orizont.

Dupa sedinta foto, cu degetele re-inghetate la loc, ma duc spre cabana. Cabana aglomerata nevoie mare, unii care parca ar fi fost la ei acasa dadeau muzica la maxim si dansau. Ma asez la unica masa goala si incerc sa comand ceva de mancare. Nu ma ia nimeni in seama, mai schitez un zambet si reusesc sa comand 3 vinuri fierte si pentru Simona si Mihai cand or sa vina. Intre timp vin si coechipierii mei, ne incalzim si ne inveselim cu vinul fiert, muzica este din ce in ce mai tare, mesele vecine din ce in ce mai galagioase, asa ca nu ne dorim decat sa plecam mai repede spre ceea ce consideram noi ca va fi locul nostru de dormit: Refugiul Turneanu.

Dar, un mare DAR, afara fulgii se intetisera, intunericul asemenea, vantul si el pe acolo, asa ca vizibilitate canci. Partea buna era ca macar nu era ceata, adica ea era, dar totusi permitea sa vezi in bataia frontalei la departare. Cred ca l-am intrebat pe Mihai de vreo 3 ori cel putin daca sigur stie drumul spre refugiu. Stiind ce inseamna un white-out ziua, stiam ca numai un om care stie f. bine fiecare metru patrat din Cozia poate sa ajunga in asemenea conditii meteo acolo. Mihai ramane ferm pe pozitie si ne povesteste cate drumuri a facut asta vara cu bucati din refugiu in spate ca sa il asambleze.

Poza de grup inainte de plecarea spre Refugiul Turneanu (de la stanga la dreapta): Simona, Mihai si Iuliana - ah, da, si mai era cineva in poza: viscolul, fulgii de nea si intunericul.

Plecam, marcajul se vede pe copaci, poteca este acoperita de zapada, dar Mihai merge inainte ferm convins. Rafalele de vant ne baga zapada in ochi, chiar daca aveam ochelari de protectie de la mesterii zidari. Mihai merge ! Iesim din padure si pe curba de nivel trecem de zona cu stanca si pe urma coboram tot pe o curba de nivel, o panta destul de expusa plina cu zapada. Macar sa nu plece avalansa, dar zapada era prea proaspata ca sa fie pericol deja de asa ceva. Mihai inca merge ! Intram iar in padure si distingem poteca aievea printre brazi, si mergem, vedem doi brazi mari si stufosi sub ale caror crengi poti sa faci linistit un bivuac fara sa te umple de zapada, atat de mari erau crengile si locul creat dedesuptul lor. Bun ochi de bivuac, il ochim si mergem mai departe spre refugiu. Mihai merge tot inainte ! Si hat la dreapta si hat la stanga, mai coboram, mai urcam, nu e bine. Nu mai este nici marcajul, peste tot sunt numai copacei, o mie de variante posibile si poteca nu exista in nici un caz pe zapada proaspat ninsa. Mihai este in deruta ! Mai cautam si noi si Mihai marcajul, dar degeaba. Mihai incepe sa sovaie, nu stie exact unde este in marea asta de braduti si este dezorientat. Mihai ia imediat decizia sa ne intoarcem la cabana pana nu ni se astupa urmele noastre. Inteleapta decizie, a apucat sa o zica inaintea mea, caci altfel puneam eu piciorul in prag. A dat dovada de intelepciune si evaluare corecta a situatiei (in care oricum singuri ne bagasem). Inapoi spre cabana urmele deja se astupasera, dar marcajul era mai clar, mergea cam pe curba de nivel si atata. Doar ca viscolul se intetise si vizibilitatea era mai mica. Ajungem insa cu bine la cabana, ne cazam intr-o camera cu prich-uri, facem focul in soba si aprindem lumanarea cu miros de vanilie care era special cumparata pentru Refugiul Turneanu. Nu a fost sa fie, dar acum privind inapoi, a fost foarte bine ca nu a fost cum vroiam noi.

A doua zi dimineata zapada era atat de mare, incat am luat instant decizia de a cobora pe Muchia Vladesei, mult mai ferita si accesibila pentru coborat pe o asemenea vreme. Pe Muchia Turneanu nici nu vreau sa imi imaginez cum am fi innotat prin nameti prin poieni la coborare. Noi speram sa mai coboare si din celelalte grupuri de la cabana cu noi, ca sa batem alternativ poteca, dar nu a fost sa fie. Vroiau sa mai stea, sa mai manance, sa se gandeasca daca mai raman. Frectie, de fapt am fost noi fraierii care am muncit prin nameti sa le facem lor poteca, decat sa ingrosam randurile si sa colaboram.

Prima portiune din traseu (la iesirea din cabana pana la intrarea in Muchia Vladesei de langa releu) a fost crunta. Zapada era linistit pana la genunchi, era indesata de vant, astfel ca saracul Mihai se oprea din 5 in 5 metri ca a obosit. La un moment dat am descoperit ca daca mergem in 4 labe nu ne mai afundam atata, dar asta insemna sa ne udam rau detot si am renuntat, de dragul de a ramane uscati, mergand pe deviza: Esti uscat, ramai in viata ! Mi-era teama sa nu ramanem blocati pe acolo, dar atunci, in white-out-ul ala perfect, cu vantul, viscolul si zapada aia, mi se pareau ingredientele perfecte pentru asa ceva. Aveam saci de dormit performanti si nu am fi facut nici macar hipotermie, dar pentru asta era important sa ramanem uscati in primul rand.

Ne-a luat cel putin jumatate de ora sa ajungem de la cabana in traseu, drum de cateva sute de metri care teoretic il faci in 5 minute. Noi am inmultit timpii exponential. La intrarea in traseu speram sa fie mai bine. Panta de coborare o parcurgem repede, ca este la vale, dar cand intram in padure pe curba de nivel, parca traim un iad: zapada tot pana la genunchi prin care trebuie sa sapam ca ratracurile. La asta se mai adauga lipsa marcajelor, care erau acoperite de zapada suflata de vant pe copaci, poteca inexistenta cu o zapada intacta si totul statea in abilitatea noastra de a ne aduce aminte traseul si pe unde ar fi trebuit sa fie. Norocul nostru a fost ca si eu si Mihai fusesem de nenumarate ori pe aici si recunoasteam mereu puncte din traseu, in vreme ce un om care ar fi zis ca merge pe un traseu marcat si ca nu are nevoie de orientare, aici avea foarte mare nevoie de toate abilitatile cu putinta. Au fost insa si portiuni pe unde nu mai stiam pe unde or fi fost serpentinele alea interminabile.

Portiunea din padure de mai sus a fost cea mai crancena: zapada mare, indesata, marcajele foarte rare si o dificultate imensa de a avansa in zapada aia, avea o consistenta foarte ciudata. Nu aveam curajul nici sa taiem serpentinele, una la mana ca nu se vedeau, doi la mana marcajele erau puse pe directia potecii si aia insemna sa mergem pe curba de nivel dupa ele ca sa nu le ratam, trei la mana si la vale era zapada la fel de mare, deci tot aia era ca inaintare. Asa ca, desi ne-a luat mai mult, am preferat sa mergem batraneste dupa marcaje, stiind ca este sfant sa nu le ratam ca sa nu ajungem precum caprele negre deasupra vreunor stanci.

A fost un iad pana am ajuns la primul punct de belvedere, acolo unde poteca o ia la dreapta si apoi la stanga pentru a se inscrie pe zona de cabluri. Poate a fost un iad ca nu eram noi obisnuiti sa mergem asa, era si mai frig si zapada era parca si mai densa. La cabluri a fost chiar foarte usor, aluneca putin, dar nu era expus, si fiind abrupte hornurile am avansat repede. Pe urma a urmat insa o noua serie de serpentine care trebuiau intuite, dar acum nefiind atatia brazi cu crengile lor incarcate si aplecate, deja poteca si marcajele se citeau mai clar. O poteca ordinara si ne era atat de greu sa o identificam. Am ajuns si la a doua portiune de cabluri care le-am trecut destul de repede, stiind ca urmeaza o portiune de urcare pe curba de nivel. Regrupam la un moment dat ca sa imi leg parazapezile vechi si proaste, Mihai imi da niste cordelina pe care o taiem in doua ca sa leg bestiile de picioare si sa nu ma ud. Ne uitam la ceas si descoperim ca am facut 2 ore pana aici la portiunea unde am trecut de toate cablurile. Este ora 12 si parca zapada incepe sa fie mai pufoasa si sa mergem mai bine. Greu, dar constant si nu mai dam in gol din picioare. Incepem curba de nivel in usoara urcare, este portiunea cea mai grea ca nu te ajuta gravitatia, dar cu incurajari din spate Mihai bate poteca. Incet constant si cu greu ajungem la bancuta. Trecusem pe langa acest popas ieri si era putin zapada, acum bancuta este aproape in totalitate bagata in zapada. Le dau 2 pastile de dextroza la fiecare coechipier, ca sa nu aiba timp sa li se duca energia, bem niste ceai cald si incepem restul serpentinelor. Mergem mult mai bine, zapada este mult mai pufoasa, poteca mai clara, desi nebatuta, asa ca tragem nadejde sa ajungem cu bine jos. Daca ar fi continuat sa fie zapada de sus din padure, cred ca mai bateam si acum poteca.

Cum mergeam noi asa incet si sigur pe poteca, iaca apar de sus si 4 dintr-o gasca de la cabana, vorba aia fluierand, cu mainile in buzunare. Ii intrebam cum au venit si primim un raspuns f. dezinvolt, ca ce, au venit foarte bine, care este problema ?! Problema era ca venisera bine pe urmele noastre, ca daca ar fi fost ei primii nu ar mai fi venit atat de bine. Ii lasam sa mearga in fata ca sa bata ei de acum inainte poteca, Mihai ii mai sfatuieste din cand in cand pe unde trebuie sa o ia, si incet incet prindem un ritm de mers normal. Zapada a devenit mai grea, mai mic stratul, nu mai innotam prin el si faptul  ca noii veniti au forte proaspete si nu ne mai oprim mereu ca sa ne odihnim conteaza. Ajungem la manastire la Stanisoara si multumim Universului ca am ajuns cu bine. Numai eu stiu cum il vedeam pe Mihai cum da in gol din picioare si ca este la limita nervilor intinsi la maxim. S-a stapanit insa foarte bine Mihai si a deschis poteca tot drumul, iar Universul ne-a ajutat sa scada stratul ala de zapada si consistenta sa.

De la manastire de la Stanisoara noi am luat-o pe drumul forestier de pe Valea Pausei, un traseu pe care eu nu mai fusesem, dar nici nu cred ca o sa mai merg foarte curand. Doar 6 km de drum tamp, printr-o vale sinuoasa, cu zapada flescaita (ca la Stanisoara ploua), agrementat mai tarziu si cu noroi, un cocktail perfect, pentru ca pana la urma bocancii mei sa cedeze si sa inceapa sa ia apa. Pana in Pausa am simtit la propriu ca imi  intra picioarele in fund si spatele ma durea ingrozitor, in conditiile in care pasasem la Mihai mancarea si primusul pe care eu nu le-as mai fi carat nici moarta. In Pausa ploua asa incet si marunt cu spor, iar Mihai imi arata in zare Hotelul Traian la care trebuia sa ajungem.

Trecem si Oltul si ajungem in statia de autobuz, caut cu disperare un restaurant unde sa mananc ceva si sa ma schimb, dar n-am succes: una la mana ca fix in statie nu exista asa ceva (era mai pe la sfarsitul Caciulatei statia asta), doi la mana ca Simona si Mihai vor sa plece cu primul autobuz. Trebuie sa ma schimb fix in statie, pentru ca nu imi permiteam sa raman uda stand pe loc, m-ar fi apucat un frig mult prea naprasnic. Ma schimb aproape la piele si semi-uscata fiind ma pun pe asteptat Dacosul de 15.51 p.m. La 15.36 p.m. eram deja in el mergand spre Sibiu. Asa ceva nu am mai vazut in Romania, sa vina autobuzul mai repede ?

Desi nu-mi venea a crede, am coborat foarte bine pana la urma, ajungand acasa chiar pe lumina. Pastrez insa inca in minte momentele dramatice in care nu gaseam poteca de nici o culoare, stiam ca orice abatere de pe traseu poate sa ne aduca pe zone stancoase si expuse si nu vroiam sa ajungem in situatie de oboseala si stres care ne-ar fi impiedicat sa mai inaintam. A fost greu pentru ca am fost putini, Mihai era singurul care a batut poteca si a dus tot greul in spate. Pentru experienta lui in evolutie, s-a lovit de aceste probleme acum, cu noi, in Cozia - un munte pe care il cunoaste bine. Data viitoare va sti sa gestioneze turele mai bine.

Poza de grup cand am ajuns la Manastirea Stanisoara (de la stanga la dreapta): Iuliana, Mihai si Simona