Schi de tura la P. Izvoarelor - Diham - 20 dec. 2009

Dupa mai bine de o luna de zile de stat si vegetat, ajung la o noua tura prin plaiurile Bucegilor. Intre timp a venit prima zapada a anului, un omat mare si pufos asa cum este subinteles la carte, motiv pt. care multe ture nu se pot face in siguranta in acest masiv.

Duminica de dis-de-dimineata, cand plugurile nici macar nu curatasera inca proaspata zapada cazuta peste noapte in Bucuresti, ma avant in negura necunoscutului cu Florin Chirila, si, in ciuda acestor impedimente in teorie, suntem f. hotarati: “Domne’, noi vrem sa ne miscam si sa respiram aer curat” … sau cum spune Florin: “Simt cum imi intra sanatatea in mine in aceasta tura.”

Hotaram sa nu urcam la Sinaia, iar Azuga si Predeal ni se par deja prea departe, asa ca va castiga detasat plaiul Munticelului, cu ale sale poteci largi si line, care urca si coboara agale spre cabanele de la baza muntelui: Poiana Izvoarelor si Diham (nu-s ele chiar la baza muntelui, precum sora lor Gura Diham, ci putem spune ca-s la un fel de Advanced Base Camp pt. Bucegi).

La Gura Diham lasam masina, drumul de 4 km din Busteni fiind parca mai bun iarna, cand zapada ii astupa gropile. Plini de entuziasm ne avantam pe panta ce urca abrupt primele sute de metri pe traseul marcat spre Poiana Izvoarelor. Proasta idee avantul asta brusc, pt. ca poluarea capitalei concentrata in plamanii mei ma lasa fara posibilitatea de a respira pe la jumatatea pantei. Tusea pe care o experimentez la fiecare tura de cativa ani de zile isi spune cuvantul.

Zapada pe traseu este neatinsa, nu este urma de poteca batuta sau de picior de om la ora aceea, deci concluzionam noi – inseamna ca a nins in noaptea trecuta, pt. ca altfel este imposibil sa nu fi urcat cineva sus la cabana. Pe masura ce urcam incepem sa ne intram in ritm, asa ca incepem sa ne bucuram din plin de zapada proaspata care ne inconjoara.

Pe la jumatatea drumului spre Poiana Izvoarelor ne intalnim si cu primii oameni care coboara de la cabana, asa ca vom avea de acum inainte poteca batuta si nu mai trebuie sa muncesc sa recuperez schiurile din pulvarul imens in care ma afund constant. Dupa aproape doua ore de urcat ajungem si noi in zona cabanei, moment in care ne intampina deosebit de primitor vantul nasprasnic din golul alpin. Ceata isi spune si ea cuvantul, ne intrebam retoric daca am castigat noi altitudine sau daca a coborat ceata pe care o vedeam de jos de la masina - si una si alta concluzionam.

Orbecaiala prin ceata de la Poiana Izvoarelor

Florin in fata la cabana Poiana Izvoarelor

La cabana Poiana Izvoarelor alimentam serios cu ceai, terminam dintr-o rasuflare ceaiul meu din termos si il reumplem ca provizie de baza pt. continuarea drumului. In sala de mese este destul de frig, asa ca nu zabovim prea mult, ci o luam usor in jos spre Pichetul Rosu.

Drumul pana la intersectia cu indicatoare este absolut superb, toti copacii sunt incarcati de zapada, pe jos zapada este neatinsa, poate doar niste urme de copite reusim sa identificam, iar brazii isi apleaca ramurile incarcate creand uneori culoare boltite pe sub care trecem.

Din ingustul drum de la Poiana Izvoarelor pasim intr-un taram de basm, acoperit mirific de zapada in poiana de la Pichetul Rosu

La un scurt popas in Pichetul Rosu – studiez placutele indicatoare, irelevante insa pe timp de iarna de altfel

Mai departe purcedem pe curba de nivel, care mai are usoare suisuri si coborasuri pana la Diham. Pe aici chiar nu a fost de mult picior de om, omatul este de un intact perfect, asa ca muncim din nou la taiat poteca, pt. ca, desi pulvar, este un pulvar greu si umed, care parca ingroapa snow-blade-urile noastre micute.

Depasim bifurcatia spre traseul secundar ce taie spre Poiana Izvoarelor si promitem sa venim si pe aici cu proxima ocazie, numai zapada pt. schiurile de tura sa fie. In scurt timp ajungem si in vastul platou de la Diham, unde intre timp au aparut tot felul de cabanute private, pana acuma destul de cochete.

In dreptul drumului ce coboara in 5 minute la cabana Diham, fiind satui de mancare si cu dor de zapada preferam sa ne continuam traseul, mai ales ca ceata va influenta o inserare mai precoce, iar noi, in lipsa unor frontale, nu va fi prea dragut sa schiem pe intuneric spre Gura Diham.

Continuam drumul de masina pana in saua Baiului, de unde intrezarind aievea indicatoarele din ceata, reusim sa ne punem pe fagasul de coborare.

Poteca de coborare spre Gura Diham nu coboara chiar abrupt la vale, ci are o panta f.f. lina, drept pt. care nici unul din noi nu prinde viteza decat pe poteca batuta, destul de ingusta insa pt. schiuri. Daca vroiam insa sa schiem prin pulvar, greutatea acestuia ne frana in mod considerabil viteza cu greu dobandita si, desi cu schiurile la vale, ne opream. Depasind nenumarate paraiase inca neinghetate, tinem urmele pasilor dinaintea noastra si pana in orele 16.00 ajungem la masina unde reconfiguram modalitatile de deplasare ce urmeaza. Drumul carosabil, per total, a fost extraordinar de liber si uscat, doar pe alocuri cu f. putina zapada, asa ca multumesc in gand ca altii nu si-au deszapezit inca masina din parcare si au stat acasa.

Prin parcul Rusenski Lom - zona Ivanovo - 14 noi. 2009

O locatie de mult dorita de mine era Basarabov (langa Russe - Bulgaria), locul unde si-a petrecut viata, mai mult in pusticie intr-o pestera din stanca, Sf. Dimitrie - ocrotitorul Bucurestilor. Mare mi-a fost insa surpriza in momentul in care am aflat ca vom vizita si fostul complex manastiresc de la Ivanovo si o particica din parcul natural Rusenski Lom din zona imediat invecinata.

Parcul Natural Rusenski Lom se afla la 20 km sud de orasul Ruse, de-a lungul mai multor vai foarte pitoresti, de tip canion, iar in desisul padurii dintre rocile verticale care se nasc din vaile raurilor s-a pastrat o lume biologica deosebit de frumoasa si diversificata, cat si o sumedenie de monumente istorice. Parcul este recunoscut ca un site interesant, cu valori pretioase si de mare estetica fiind conservarea teraselor, rocile verticale ridicate brusc si neasteptat din padurile viu colorate toamna, varietatea de specii, pesteri, formatiuni de roca si monumente istorice.

Se pare ca in departare era o cireada de bivoli care pasteau

Zona vizitata a fost relativ restransa, fiind vorba numai de platformele de belvedere care se acced pe o potecuta prin padure de la biserica sapata in stanca de la Ivanovo. Panorama a fost insa suficienta pentru a ne da seama de peisajul deosebit al acestor locuri, de nenumaratele trasee de catarare amenajate sau in curs de amenajare pe acesti pereti, de combinatia desavarsita a formelor de relief si, nu in ultimul rand, de interventia oamenilor cat se poate de discreta in acest peisaj.

Urmeaza si o scurta incursiune arhitectural-istorica in zona Ivanovo (in bulgara: Иваново) care mai este renumita si pentru bisericile cioplite in stanca, cu pictura murala de secol 13 inca pastrata pe tavan si pe pereti. Aceste lacasuri de cult in stanca sunt complet diferite de complexele manastiresti traditionale, care constau din 1-2 biserici si o parte de chilii; aici, fosta manastire de la Ivanovo era constituita dintr-o retea de mici biserici, capele si celule cioplite in roci, la 32 m deasupra apelor din pitorescul defileu al raurilor Roussenski-Lom. Pesterile au fost locuite de calugari din secolul al 13-lea pana in secolul al 17-lea, in perioada de apogeu numarul bisericilor ridicandu-se la circa 40, in timp ce celulele de calugari la circa 300. Din pacate, cele mai multe dintre acestea nu mai sunt conservate si s-au distrus pe parcursul timpului, dar raman cateva exemple ca marturie a credintei pustinicilor din aceste locuri.

Singura biserica din patrimoniul UNESCO unde este permis accesul publicului, in rest este interzis din motive de conservare a acestora

Platoul carstic de la Meledic - comuna Lopatari - 8 noi. 2009

In loc de moto, din perlele balaurelilor prin satele buzoiene in cautare de atractii turistice:

"- Nu va suparati, spre Focul Viu mergem inainte ?
- Da, da, mergeti inainte pe drum pana va impiedicati de el" (se pare ca noi doua aveam fete de oras, mofturoase si pretentioase, care credeau ca ajung cu masina pana la Focul Viu).

"- Nu va suparati, am inteles ca exista o formatiune stancoasa spectaculoasa in zona, asemanatoare Sfinxului din Bucegi ?" .... se uita sateanul in sus la o viitura cu bolovani mari si busteni rupti .... "- Pai asta-i !" .... noi vroiam formatiune stancoasa, nu viitura (greseala noastra ca am uitat ca se numeste Sfinxul de la Breazau) !

Duminica dimineata parasim micuta pensiune Gabriela, care se afla pe undeva prin comuna Sarulesti, si ne indreptam spre comuna Lopatari, care este situata in partea de nord-est a judetului, pe cursul superior al paraului Slanic, la sud est de muntele Penteleu si la o distanta de 56 km de Buzau.

Primul popas pe traseul deocamdata motorizat il facem la Muntele Alb (Grunjul), situat in comuna Manzalesti, la confluenta Slanicului cu paraul Jgheab, in apropierea platoului Meledic. Admiram un bloc piramidal de culoare alba-cenusie-galbuie, martor de eroziune format din marme albe cineritice (asa zice in pliant).

Piatra Alba (Muntele Alb - Grunjul) din localitatea Manzalesti

In drum spre platoul Meledic, observam deocamdata doar versantii acestuia, care se vad din sosea si care au canioane adanci de 5-6 m cu latimi de 0,5 - 3 m si rupturi de panta de 2 m, mai ales in zonele valea Sarii, valea Izvorul Sarat si valea Gradinii (toate trei fiind vai care coboara din platou, de la altitudine pana jos la drumul judetean Manzalesti-Lopatari).

Versantii platoului carstic Meledic asa cum se vad trecand cu masina pe drumul judetean spre Lopatari

In drum spre comuna Lopatari, depasim pt. moment bifurcatia spre platoul Meledic si ajungem in centrul satului unde este targul de duminica: aglomeratie mare, ca oriunde de altfel in diminetile de duminica. Se incarca rapind in masina varza, morcovi, struguri, mere etc, ne intoarcem la bifurcatia spre platoul Meledic si incepem urcusul de 2-3 km neasfaltati spre pensiunea Meledic, aflata chiar pe labirinturile carstului.

Pensiunea Meledic (2 margarete, 80 RON camera dubla, cu baia insa la comun, amplasata pe hol)

Valea Sarii vazuta din masina in drumul spre platoul Meledic

Aflat in zona Subcarpatiilor de Curbura, platoul carstic de la Meledic se situeaza in bazinul superior al raului Slanic, intre acesta si paraul Jgheab, paraul Meledic si paraul Sarat.


Dimineata suntem inca sub hipnoza unei mari de nori care stapaneste deocamdata intreaga zona si vaile ce se afla de pe acum dedesuptul nostru.

Pesterile de sare de la Manzalesti cica constituie o salba cuprinzand in total 34-35 de cavitati - 26 in platoul Meledic (cu pestera 6 f. importanta, pt. ca este pare-se singura pestera de sare din Europa sau din lume de 1337 m lungime) si 9 in bazinul Jgheabului, pesterile avand 25-200 m lungime in sare.

In drum spre pestera Meledic (sau pestera mare a platoului) parcurgem o micuta poteca prin padure circa 10 minute, ajungand in final la Dolina mare de unde se face la partea inferioara intrarea in pestera (printr-un namol ilustru pe care ne-am permis sa nu-l testam).

Peretii Dolinei ce adapostesc intrarea in pestera 6 sau pestera Meledic

In aceeasi zona, dar de partea cealalta a padurii, se afla cateva poieni, cu relief tipic carstic, cu mici mogaldete si doline inierbate.

Prin relieful carstic in cautare de doline de sare

Ca o mica surpriza, se ghiceste inca o grupare de doline care adapostesc alte intrari in pesteri, mai mici insa si mai greu vizibile. Aspectul este asemanator Marii Doline, fiind dominata de formatiuni din sare si pamant care practic imita stanca, a.i. de la departare ai impresia ca este vorba de o dolina inconjurata de stanci.

O alta grupare de doua doline cu pereti de sare si alte mici pesteri in sare

Gruparea de doline mai micute este inconjurata de un peisaj foarte mioritic, in departare deslusindu-se aievea conturul muntilor Buzaului, iar in imediata vecinatate domina padurile inca viu colorate ale toamnei.

In platoul Meledic-Lopatari un element omniprezent sunt ochiurile de apa, probabil temporare majoritatea, dar predominand doua lacuri deosebit de frumoase: lacul Mare si lacul Castelului.

Lacul Meledic sau lacul Mare este un lac dulce format peste un masiv de sare si este in mod stralucit inconjurat de copaci imbracati in culori de toamna.

In zona lacului Mare se gaseste amenajata si o expozitie in aer liber cu sculpturi in lemn reprezentand diferite personaje, sculpturile apartinand unui artist care are casa si atelierul un pic mai sus de lac. Sculpturile nu sunt extraordinare, dar noi ne-am distrat teribil pe acolo.

La distanta destul de mica de lacul Mare se afla lacul Castelului. Mergand pe ulita satului care urca pana sus in platou, venind dinspre lacul Mare apucam prima poteca zdravana (gen drum de caruta) spre dreapta si in cateva minute ajungem chiar pe ruinele fostului Castel (aici se zice ca ar fi trebuit construit Pelesul). La baza versantului pe care se afla aceste ruine se gaseste astazi asa-numitul lacul Castelului, denumirea provenind din motivul mai sus mentionat.

In poza de sus si cea de jos este lacul Castelului, vazut de la ruine, respectiv de pe versantul opus acestora

Un alt loc interesant de vazut in ansamblul acestui platou, pe partea drumului care urca din Lopatari spre pensiunea Meledic, aproape de ultima bifurcatie spre dreapta, este Marele Amfiteatru: de fapt sunt doua caldari, de forma glaciara, dar din sare combinata adesea cu pamant, care mai ales in zilele cu umiditate sunt mai mult de culoare maro-cenusie, decat albul sarii. Aceste doua caldari se inalta pe vreo 200 m, astfel ca de la baza lor superioara ai impresia ca esti intr-adevar pe marginea unui adevarat versant stancos. Singura problema aici este insa stabilitatea marginii, care fiind din pamant combinat cu sare, poate nu este de cea mai buna rezistenta, ci din contra. Noi l-am testat insa si a tinut !

Prin platoul Meledicului, cautand peretii Marelui Amfiteatru

In drum spre Marele Amfiteatru, ai carui pereti se intrezaresc undeva intre cei doi pini

Dana odihnindu-se pe platoul de deasupra Marelui Amfiteatru

Si pana la urma am gasit si prima caldare a Marelui Amfiteatru si i-am dat ocol de pe margine.

Din prima caldare a Marelui Amfiteatru se poate merge pe versanti, tinand potecile care traverseaza pe curba de nivel legatura intre cele doua caldari.

Vedere spre prima caldare a Marelui Amfiteatru vazut din buza celei de-a doua caldari

Ne-am indreptat apoi spre cea de-a doua caldare a Marelui Amfiteatru, care seamana destul de mult cu prima.

Desi sunt numai niste formatiuni din pamant si sare, labirinturile versantilor abrupti ai Marelui Amfiteatru sunt fascinante, mai ales ca, urcand pe la buza dantelata a caldarii, panorama se schimba mereu si ne dezvaluie noi cotloane.

De partea cealalta a Marelui Amfiteatru identificam pe harta ca ar trebui sa mai apara formatiuni spectaculoase, dar din pacate sunt mascate de o padure de pini desi, asa ca incercam sa ne multumim doar cu panorama putin mai pastorala a vaii Gradinii.

Valea Gradinii vazuta din drumul de intoarcere de la Marele Amfiteatru spre pensiunea Meledic

Platoul Meledic este foarte interesant, dotat cu o pensiune si o amenajare cu casute de camping si loc de cort. Tot platoul este usor de parcurs, pe drumuri de caruta sau direct peste micutele dealuri, se preteaza foarte bine la un circuit pe bicicleta vara sau cu schiurile de tura iarna. In indepartata vecinatate, ascuns in sanul padurilor se gaseste un schit de calugari - schitul Gavanu, la o distanta de mers pe jos de circa 3h de la pensiunea Meledic, pe drumuri si poteci numai de ei stiute.

Dupa ce ne-am delectat cu frumusetile acestui mic platou, vazand ca mai este timp si mai ales lumina, hotaram sa ne indreptam spre rezervaţia naturală Focul Viu - de fapt un mic perimetru aflat la circa 30 de minute de urcat pe jos din capatul satului Terca, trecand puntea peste apa, pe niste poteci care in mare merg spre constructia cu acoperis alb care se vede sus pe deal (e numai una singura). In realitate, Focul Viu este putin mai sus de aceasta constructie, urmand alte poteci care in final ajung la aceasta locatie. Pentru orientare, este bine de contactat un localnic (de regula chiar de la casele imediat dupa trecerea puntii), ei stiu bine drumul prin labirintul de poteci si drumulete si cer pentru acest efort modica suma de 10 RON (pt. doua persoane).

In acest perimetru, gazele naturale ies la suprafata prin fisurile si crapaturile scoartei terestre si in contact cu o sursa de foc ard mai departe cu flacara destul de mare (cam cum arde si flacara din soba cu gaze de acasa). Flacara arde pana ce o ploaie sau zapada mare vine si stinge focul, motiv pt. care, dupa o perioada de ploi si zapada, localnicii urca de obicei si dau din nou foc la gazele care ies, mentinandu-se flacara pana la viitoarea ploaie, si tot asa (un fel de flacara olimpica de lunga durata).

In incheiere, pt. ca padurea dinspre pestera Meledic era frumos impodobita de panze de paianjen care straluceau in lumina soarelui ca niste globulete, am reusit sa surprind cateva detalii:

Si de final de final un buchetel de ciulini: