Cu mocanita pe valea Vaserului - 23 iulie 2011

Mi-am dorit foarte foarte mult sa ajung si eu cu mocanita pe valea Vaserului in muntii Maramuresului. Pe toata lumea auzeam ca a fost pe acolo, in excursie, in concediu, numai eu nu ajunsesem niciodata. De fapt, am trecut odata prin Viseu, cand ne-am retras din creasta muntilor Rodnei prin pasul Rotunda, polonezii care s-au oferit sa ne duca cu masina pe mine si pe Dionis, m-au dus pana sus in Sighetul Marmatiei si, ca urmare, am trecut si prin Viseu si am vazut indicatorul cu mocanita. Dar asta a fost tot, in afara de aceasta trecere fugara prin zona Maramuresului, eu nu fusesem niciodata prin aceste plaiuri.


Gratie faptului ca trebuia sa ajung prin varii orase ale tarii pentru a face poze la centrele istorice ce vor fi studiate la doctorat, am tras eu o linie arbitrara intre Baia Mare si Bistrita si ghici ce s-a intamplat: linia asta trecea mai mult sau mai putin prin zona Viseului, asa ca primul meu gand razboinic a fost catre mocanita. Sa vad eu cum arata o mocanita. Si arata fain mocanitele astea, au un sistem in interior de ma mir ca nu se fac mai multe accidente.

Dupa ce vizitam cu Oxana Baia Mare, ne mai invartim vreo doua zile pe la bisericile de lemn din Maramures, apoi ne indreptam intr-o vineri seara spre Viseul de Sus, cu gand sa gasim un camping sa dormim si a doua zi de dimineata sa luam si noi celebra mocanita. Din pacate cu campingul cam greu, desi majoritatea pensiunilor aveau si semn de cort, dar ala este pus asa la deruta, ca sa impresionezi omul si mai ales strainii care chiar vin cu rulota si cu cortul. Romanul adevarat insa vine si isi intoarce buzunarele pe dos ca sa dea ultimul ban si sa stea ca boieru' la pensiune.

Ne campam in sfarsit, dupa ce explicam frumos ca este tarziu si nu am vrea sa mai cautam campare in alta parte. Nu vroiau sa ne lase sa campam in curtea lor, desi mai era loc pe langa alte corturi. Sa ai clienti si tu sa ii refuzi pe motiv ca ai o singura baie in casa. Pretul pt. cort a fost oricum piperat, dublu decat am stat la campingul oficial de la Sapanta, dar macar si-au scos gazdele parleala cu masa de seara, care la un pret rezonabil a fost foarte consistenta.











A doua zi de dimineata ne infiintam la micuta gara din Viseu de unde se ia mocanita. De pe la ora 8.15 a.m. deja este multa lume: este mare obiectiv turistic mocanita, asa ca vine lume cu catel si purcel de peste tot, sa se dea cu trenu' cu abur.

Trenul in principiu, dar doar in principiu, ar trebui sa plece pe la 9.00 a.m., numai ca pt. acest motiv noua ni s-a dat informatia sa venim deja de pe la 8.15 a.m. ca nu cumva sa pierdem ceva. Locomotiva a facut manevre pe linie de nenumarate ori pana ne-a lasat un nene cu chipiu sa ne suim in sfarsit in vagoane.

Locomotiva cu abur care ne va trage pe noi - efectueaza nenumarate manevre inainte de plecare

Intr-un final glorios ma vad suita intr-un vagon, pentru care m-am cam batut pe loc, vagoane deschise ca sa nu ne fie cald si sa vedem bine pe geam. Ceea ce am vazut pana acuma, cu locomotiva inainte, locomotiva inapoi, astea au fost deci "manevre." Dar, in sfarsit, plecam si sunt extraordinar de incantata, cam invers proportional cu starea pe care o vom avea cu totii dupa ce ne vom intoarce, dupa mai bine de 8 ore de mers cu mocanita. Vrei tu cu mocanita, dar dupa atata mers cu mocanita, ti se cam si ia.

Plecam. Mocanita merge o vreme pe linia ei ferata si depaseste incet incet toate casutele din sat si merge destul de mult pana ce iese din Viseu. Deja a trecut vreo jumatate de ora si tot ma uit dupa marile peisaje de pe valea Vaserului si nu vad in schimb decat niste cocine si cotete, colibe care mai de care, exploatari forestiere si o apa murdara. Cam dezamagita, dar fac poze multe la locomotiva, aia macar este super marfa, scoate aburi pufosi si mai trage si cate un semnal din cand in cand, deci este original rau detot.

Pe Harta Mocanitei sunt trecute mai multe statii de oprire si noi credeam ca oprim peste tot ca sa facem ceva acolo, dar nu ne opresc, ci ne lasa sa facem poze din mersul trenului, ca oricum merge incet. Cu cat poate sa mearga o mocanita ?! Cu foarte putin, astfel incat sa se poata sui si lumea din mers in ea !

Se suie si intarziatii din mersul trenului (cred ca erau cehi sau polonezi)

Trecem de Valea Scradei (la km 6,8), apoi de Novat (la km 12,4) si la Delta Novatului (la km 12,8), vedem cum lasam in dreapta o alta linie de mocanita unde se merge doar in scopuri lucrativ-forestiere, iar noi o luam pe linia din stanga, continuand spre Glimboaca (la km 16).

Pe undeva prin zona facem repede o pauza de vreo 10 minute, ca sa alimenteze locomotiva cu apa, toata lumea se duce prin boscheti (caci la toaletele amenajate ar fi trebuit sa stai la coada vreo juma' de ora), avem timp acuma sa vedem locomotiva, care este neagra si frumoasa si unsa bine cu ulei ca sa para noua, ne suim inapoi in vagoane si la drum.

Depasim un canton, trecem de Cozia (la km 18,5), apoi de Novicior (la km 20,6) si dupa vreo 2 h de mers de la inceputul excursiei cu mocanita, ajungem la statia finala a traseului turistic, la Paltin (la km 21,6) - adica o poiana in mijlocul drumului, unde odata pesemne pasteau vitele sau animalele salbatice.

Mocanita mai are cale ferata de mers inca mult inainte si hat departe. Dresinele spre exemplu, daca inchiriezi una, te ducea inca multe statii mai departe, trecand prin tunele si credeam eu ca urca si cai ferate f.f. inguste si inclinate.











Ajunsi la statia de popas final, se pun don'soarele controloare sau insotitoare de vagon sa faca grataru', ca sa vanda la romanul infometat un ciolhan de carne, dupa ce ii cere banu' serios, ca doar ai venit cu mocanita pana aici. Locul este amenajat cu masute si cu banci ca pt. picnic, lumea mananca de prin traista sau de la cei care vand, se sta la plaja vreo 2 h si apoi se suie inapoi in vagoane si inapoi acasa.











N-am reusit insa sa ma prind cum au intors locomotiva, faza asta am scapat-o, eram lihnita de foame dupa atata mers cu trenul prin aer curat, dar stiu ca la intoarcere, desi eram la vale, am facut mai mult decat la deal, pentru ca tot timpul se mai strica cate ceva. La un moment dat chiar am oprit vreo ora si toata lumea s-a dat jos din vagoane mai sa o ia pe jos, ca se stricase un surub la sina si trebuia reparat.

Mersul cu mocanita este un simplu drum cu un tren (tren vechi cu abur intr-adevar), pe o linie ferata intr-adevar ceva mai ingusta, dar care abia urca cu greu panta modica a unei vai de munte - valea Vaserului. Nu trece peste poduri inalte la 100 de metri, nici prin tuneluri de poveste, nu urca si nu coboara pante inguste si abrupte. Este doar o plimbare pe o vale cu un tren de epoca frumos coafat si spalat ca sa atraga turistii.
Pentru mai multe informatii, siteul oficial al mocanitei din Viseu sau se poate inchiria o dresina, adica o masina care merge pe sine de tren.

M-a distrat copios aratarea asta pe sina, nu vazusem niciodata o dresina, dar parca ma uitam la filme de epoca.

Creasta Cocosului - 19 iulie 2011

Desi era o excursie de studii documentare pentru doctoratul meu, am zis ca daca tot e celebra creasta a Cocosului in zona, nu ar strica o zi de limpezire a creierului in muntii din jurul orasului Baia Mare. Ma uit eu cu nesat pe harta si identific pasul Gutai, unde imi imaginez ca exista si locuri de pus cortul, ca in orice pas cu sosea si padure de jur imprejur. Dar teapaaaaaaaaa, cand ajungem seara acolo, dupa o ora de serpentine incontinuu (deci canci sa te mai intorci inapoi ca era prea departe), descopar cu stupoare un loc jegos, cu un han mai mult parasit (unde macar puteai sa iei o bere), fara pic de poieni si fara pic de verdeata. Cu greu reusim sa gasim prin padure in zona invecinata 2 locuri de cort cat de cat plate, desi am dormit ca naiba, dar macar am avut unde sa punem corturile si a doua zi dimineata le-am strans val-vartej, jurand ca nu mai dorm acolo nici 5 minute in plus.

 

Plecam din pasul Gutai din parcarea de la hanul Pintea Viteazul si mergem catre Poiana Boului - o poiana mare si frumoasa, dar pentru care am fi avut cam mult de mers fata de masina in seara precedenta, asa ca o ratasem cu succes. Drumul merge mai intai pe o poteca larga si frumoasa, admirabil luminata de soare la orele diminetii si dupa cateva viraje, in circa jumatate de ora, ajungem si in marea poiana. De ce s-o fi numit a Boului, habar n-am ?! 

In poiana Boului marcajul incepe sa se piarda, e dita mai poiana si nu-s stalpi indicatori, dar cu noua harta achizitionata de la han si cu ochii atintiti spre ceea ce incepe sa fie coada de la Creasta Cocosului, ne orientam destul de usor si galopam destul de lesinati prin arsita soarelui care este deja de trei sulite pe cer.

Vedere din Poiana Boului spre partia de la Mogosa, la baza acesteia desfasurandu-se lacul omonim, unde este deschis si un strand si un complex turistic vara

Traversam oarecum diagonal spre stanga in sensul nostru de mers imensa poiana a Boului si la capatul ei intalnim un drum de caruta care merge pe la umbra unor copaci.

Tinem directia catre Creasta Cocosului care incepe sa se vada din ce in ce mai bine, semn ca ne apropiem si vanam orice copac cu umbra.

Din drumul de caruta pe care mergem ajungem intr-o noua poiana, desi de acum inainte vor fi mai mult tone de goluri alpine si cand ajungem sub Creasta Cocosului dam de un marcaj si un traseu frumos amenajat cu pancarde, care ne anunta ca avem de-a face cu ceva mai special.

Din zona denumita la Masa de Piatra vom incepe sa urcam abrupt spre mult dorita creasta, prin padure si printre jnepeni, pe niste trepte frumos amenajate cu balustrada de lemn, sa nu cada turistul in afara potecii. Ajungem destul de repede sus la creasta, cred ca nu se fac mai mult de 15-20 minute si incepem sa ne uitam la ea, ca doar d-asta am venit pana aici.

De sus de la creasta (sau de sub creasta) se vede foarte frumos in toate zarile, peisajul rural pe mine ma incanta peste masura, vazand fiecare poiana presarata de cateva colibe cochete.

 Vedere de sub Creasta Cocosului spre Masa de Piatra (de unde am urcat) si spre zona denumita Ocoale

Vedere de sub Creasta Cocosului spre Platoul Gutaiului (culminat de varful Secatura - plin de ienupar, neinteresant total datorita acestui fapt)

Vedere de pe Creasta Cocosului spre satele si poienile dinspre Ocna Sugatag

Ma protapesc val-vartej sub Creasta Cocosului la o sedinta foto cu stancariile

Dupa ce investighez eu cum sta treaba cu cataratul pe Creasta Cocosului (unde cica sunt si trasee de alpinism batute si proaspat reamenajate), in timp ce tata culegea afine, imi atintesc ochii spre varful Gutai, aflat cumva in partea cealalta a crestei. Fiind insa foarte soare si orele oarecum inaintate, ne gandim sa nu mai mergem pana acolo si sa mergem numai pe platoul asta (plin de ienupar d-ala in care te incalcesti) si sa luam masa cu ochii la panorame.

Vedere de pe Platoul Gutaiului spre varful Gutai (altitudine 1443 m)

Vedere de pe Platoul Gutaiului spre varful Secatura (altitudine 1392 m)

Vedere de pe Platoul Gutaiului spre poienile de la Ocoale

Lasam in urma Creasta Cocosului si fara sa ne dam seama ne bagam in marea de ienupar, desi teoretic pe acolo era un marcaj (dar cine il mai gasea), asa ca dupa o balaureala pe cinste, reusim sa iesim la marginea abruptului si sa privim cu nesat cum la picioarele noastre se desfasoara Jgheabul Mic ce duce la Poiana Mlejnita.

 Pe marginea abruptului amenajam locul de popas si expunem produsele de ingurgitat in stomac

 Vedere spre Poiana Mlejnita (in fundal fiind dealul pe care se afla partia de la Mogosa)

Protapita la popas cu varful Gutai in fundalul indepartat

Protapita la acelasi popas cu poiana Mlejnita in fundalul de jos

Papa, siesta si drum de intoarcere tot pe la poalele Crestei Cocosului, in timp ce ajunsese aici si un grup de cercetasi francezi si escaladau de nu se mai putea cocosul. Noi ne vom intoarce pe acelasi drum pe la Masa de Piatra si prin Poiana Boului, urmand ca din Pasul Gutai sa coboram cu rotile repezi ale masinii spre lacul Mogosa unde mai prindem cateva raze de soare si facem o baie (pe post de dus, ca noi stateam la cort).

Mancam bine la restaurantul de la complex si pozam ratele de pe lac care se balacesc in apa

Apoi cautam prin zona un loc de cort, la numai cateva zeci de metri fata de sosea fiind, asa precum intuiam, plaiuri intinse unde pasc turme de oi. Aici pe aceste plaiuri ne-am pus si noi corturile si am dormit regeste. Din pacate in seara urmatoare, dupa ce ne-am intors de la Baia Mare, nu am mai putut dormi la cort din cauza unei torentiale care a durat toata noaptea. Ne-am dus la complexul turistic Suior si am luat acolo doua camere si abia a doua zi dimineata am putut demonta corturile si am plecat mai departe.

Pe autostrada Retezatului: valea Pietrele - 10 iulie 2011

Duminica este ultima zi in Retezat, trebuie sa coboram pe dupa-masa spre Carnic, asa ca prea multe variante de ture scurte nu prea mai avem astazi. Il las pe Luci sa tot studieze harta, o rontaie din scoarta in scoarta, dar pana la urma se va da verdictul nedorit de nici unul dintre noi: valea Pietrele, iara valea Pietrele, "autostrada Retezatului" cum s-ar putea numi. Nu putem sa facem altceva decat sa urcam pe vale si functie de ce chef avem mai urcam in vreo muchie laterala (culmea Pietrele pe stanga sau culmea Stanisoara pe dreapta cum urcam).

Incepem sa urcam cam fara chef de mers, dar faptul ca vremea inca se prezinta frumoasa la orizont pentru a treia zi consecutiv ma face sa ma bucur ca urcam totusi iarasi pe valea Pietrele - vale pe care nu mi-o mai aminteam eu teribil de bine de la memorabila tura cu membrii alpinet din august 2006. Si nu pot spune ca nu am aflat nimic nou in tura asta, mai ales prezenta discretului lac Pietrele, lac de care nu prea imi aminteam cine stie ce.

De la cabana Pietrele la cabana Gentiana ajungem mult mai repede de data aceasta. Se vede ca nici unul dintre noi nu se mai simte rau si ca avem deja antrenamentul zilelor precedente pline de mers. La Gentiana este inca liniste, asa ca trecem pe langa cabana fara a ne opri decat la indicatoare, in speranta ca om descoperi vreun traseu necunoscut. Nici o sansa, le stim pe toate, le-am facut pe toate.

Continuam urcarea pe valea Pietrele spre Bordul Tomii, fara sa imi amintesc prea bine valea. Cand o faci in coborare, din viteza acceleratului ce sa mai tii minte ?!

Abia ce iesim din jnepenii si valea incepe sa se deschida din ce in ce mai mult, iar pe firul apei se fac tot felul de laculete si cascadite. Apa clipoceste, sclipeste, susura, curge la vale de fapt, dar este extraordinar de frumos, asa ca incep sa ma bucur ca nu ne-am lenevit la cabana si ca am ales sa urcam totusi.

Luci ma surprinde pe un podulet amenajat contempland ca hipnotizata cascaditele

Partea mai proasta cu vremea buna este ca soarele arde iarasi destul de tare, iar eu cel putin sunt super arsa pe gat de la tura din prima zi, asa ca pt. prima data dupa mult timp ma bucur efectiv de cei cativa nori razleti care incep sa se adune in timp ce urcam si depasim locul denumit Bordul Tomii.

In poza de jos si cea de sus, valea Pietrele in deplina ei splendoare din portiunea inferioara (pana in caldarea de sus cu lacul si cu varfurile ce domina)

Cum trecem apoi pragul caldarii de jos ajungem destul de repede in zona unde lacul Pietrele isi leagana linistit apele. Este un pic de soare afara, spre Curmatura Bucurei nu avem chef sa urcam, asa ca deocamdata poposim pe malul lacului Pietrele pana ce ne mai vin idei.

Eu indraznesc iarasi sa-mi bag si picioarele in apa, dar decizia se va dovedi a fi putin neinspirata, pt. ca afara nu mai este asa de cald si apa este destul de rece, adica rece rau. Asta nu inseamna ca apa nu este frumoasa, ca pietrele astea rosii care se vad pe fundul lacului nu te innebunesc cu culorile lor, iar floricelele galbene cresc nestanjenite in acest loc minunat.











Cum apa este rece, facem poze la lac, admiram varfuri si peisaje si mai bagam putin picioarele in apa. Hotaram totusi sa mergem pana in Curmatura Bucurei macar sa vedem valea de sus. Oricum se strang nori si nu prea mai avem sanse sa urcam pana pe vf. Peleaga sau pe vf. Bucura, asa ca macar sa atingem marea curmatura dintre varfuri si dintre vai. Luci o ia inainte oarecum plictisit, ii tot vad bluza verde fosforescent ca se misca printre marii bolovani si ma tin dupa luminita de la captul tunelului = bluza Luci.

Chestia aia verde este Luci care urca spre Curmatura Bucurei, unde este inca soare

In poza de jos si cea de sus se vede caldarea superioara din valea Pietrele din urcarea spre Curmatura Bucurei

Acuma evident, cand ajungem noi in curmatura, ghici ce minune a naturii se putea intampla: ploua. Mi-era dor sa ma ploua in Retezat, imi aduc aminte de zile in care m-a plouat non-stop in Retezat, asa ca pun repede pelerina si pantalonii de fas pe mine si ma bag sub o piatra chipurile la adapost in caz ca da cu trasnete. Fac cateva poze prin ploaie tinand mana peste obiectiv sa nu-mi ude lentila si gata, coboram.

Vedere spre vf. Bucura I si II din urcarea spre Curmatura Bucurei

Vedere spre vf. Bucura I si II din Curmatura Bucurei (in poza nu se vede, da ploua !!!)

Vedere spre lacul Bucura din Curmatura Bucurei (in poza asta poate se vede ca ploua)

Prea mult nu mai zabovim in Curmatura Bucurei, ca nu se merita, ploaia este marunta si enervanta, asa ca este clar ca nu se va opri prea curand. Impiedicandu-ma in pelerina ca de popa, ma impleticesc la vale pe coborarea aparent abrupta spre valea Pietrele. Pe vale cat coboram ba ploua, ba se opreste, ba ploua, ba se opreste. Cand aveam unde sa ne adapostim - nu ploua, cand nu aveam unde sa ne adapostim si eram in camp deschis - ploua evident.

Ajungem la cabana Pietrele, mancam cat de cat ceva, punem rucsacii in spate si o dam la vale spre Carnic. In zare in Retezatul inalt se aud tunete, apoi se intuneca zarile si sunt din ce in ce mai negre in spatele nostru. Parca vine Muma Padurii pe urmele noastre, ca in povestile alea de cand eram copii. Ma intreb retoric daca oare vom scapa de rapaiala pana sa ajungem la masina, nu de alta dar vreau sa cobor si cele 2 minute pana la cascada Lolaia si sa o vad.

Draguta cascadita, Luci imi spusese ca este ceva mai mica, dar ea este mai mare, dar parca este prea la drum, prea comerciala, prea accesibila, era fain sa fi muncit un pic ca sa ajungi la ea.


Si pt. ca peste tot pe munte mai merge si lume care lasa insemne.