Tura de antrenament pe Jepii Mici si Jepii Mari - 24 august 2013

Daca tot sunt in Bucuresti as merita si eu o tura prin Bucegi, dar nimeni nu se arata interesat de un nemarcat sau o vale de abrupt, asa ca ma axez pe Crai, unde facem echipa de mers cu Petru si cu Cip pana vineri dimineata (in paralel cu Ciprian, Cristi si Alin care vroiau sa faca alt traseu, dar tot cu basecamp la Plaiul Foii). Joi seara se manifesta insa potopul la figurat, in sensul ca Ciprian imi spune ca ei nu mai bat atata drum pana in Crai daca este vremea naspa, eu aflu ca luni nu mai trebuie sa fiu pe santier la biserica din Ursi, iar vineri dimineata si Petru si Cip se declara neinteresati sa mai mearga in Crai pe vreme nasoala. O anunt pe Diana ca vin cu ea la tura de antrenament din Bucegi pe Jepii Mari si Jepii Mici, desi vremea parea ca se mai imbunatatise si Petru se gandea iarasi sa mergem in Crai, dar prea tarziu, nu mai plecam la ora aia. Ramane deci Bucegiul, nu eram eu foarte incantata de o tura numai de o zi, aveam nevoie sa ies mai mult.

Tura in Bucegi nu a fost insa una obisnuita, ci cea mai tare tura de pana acum pentru mine, pentru ca am fost cu "fetili", 5 gagici dornice sa plece de acasa, sa se miste, sa se simta bine si sa se bucure. Am plecat din Bucuresti pe la 8.00 a.m. si in traseu pe Jepii Mici pe la 10.20 a.m., dupa ce ne-am dichisit cu tot echipamentul necesar si obligatoriu cu noi. Diana vroia sa se antreneze pentru concursurile ei, asa ca a ramas ca ne vedem sus la Cabana Caraiman fiecare cand ajunge.

Am plecat toate in acelasi timp si eu am inceput sa merg in ritmul meu. La inceput am transpirat ca un cal de curse, dar fiind portiunea mai monotona si mai plictisitoare prin padure am zis ca nu are rost sa stau mai incet, ca o sa am destul timp mai incolo sa ma uit la peisaj, mai ales ca avem soare si speram sa nu ne ploua. Depasesc niste randuri de pantofari. Diana ma depasise de mult si o luase in fata mea, dar continuam sa o tot vad in fata mea la o distanta care parea sa ramana constanta ca si cum am fi mers in acelasi ritm. Sunt inca odihnita, d-aia merg mai repede, cand or sa inceapa peisajele de poze o sa ma mai opresc si am s-o pierd pe Diana din vizor. Vad Valea Spumoasa in dreapta mea si imi amintesc ca am restante cu aceasta vale, trebuie sa vrajesc pe careva sa ma duca si pe mine pe acolo. Incep cele cateva portiuni de coborare de pe partea stanga a vaii pana ce poteca traverseaza valea si incepe sa urce pe versantul drept. In timp ce cobor spre vale o vad pe Diana ca deja trecuse dincolo si ii dadea bice in sus si nu era atat de departe de mine precum credeam eu. Cobor in firul vaii, salut 2 baieti si o fata si trec fara sa ma opresc pe langa ei, urcand mai departe. Pe urcarea pe partea dreapta a vaii o prind cumva pe Diana din urma, fiind micuta se blocase la un pasaj cu un bolovan si nu stia cum sa treaca mai departe. Vin de jos si vad o alta varianta de poteca, trec in fata ei si ea vine dupa mine pe poteca, apoi pe urmatoarele serpentine ma depaseste iarasi, eu vrand sa stau sa mai fac niste poze. In curand apar si primele cabluri pe langa o bucata de stanca spalata si pe aici trebuie mers mai incetisor, ca este cam expus in jos si nu este bine sa aluneci.

In stanga sus de cealalta parte a vaii incep sa se vada tot felul de valcele si fire de vale care duc sau nu in Braul lui Raducu si iarasi imi dau seama ca stau prost cu explorarile in zona asta. Si tot mergand asa pe poteca de pe partea dreapta a vaii si cascand gura la valcelele de vis a vis trec pe langa un valcel si pe partea dreapta a vaii: mi-l amintesc, mi-a zis Eugen ca asta este Valcelul Cuminte si din cate stiu eu din documentatii si jurnale asta duce in Brana Portitei, apoi pana sus prin Brana Mare a Caraimanului in zona Crucii omonime.

Depasesc Valcelul Cuminte si ma avant mai departe pe poteca. Diana in fata cu vreo 50 m da din picioruse pe poteca si se pare ca pentru ea este un efort mult mai mare fiind mai micuta, mai ales la pasajele de catarat o vad ca sta si se gandeste putin, nu le face din doua miscari. In curand ajungem la o zona unde firul vaii se mai lateste, trecem printr-o poiana cu flori mov, unde un grup mare cu rucsaci in spate se pregatesc sa treaca de cealalta parte a vaii.

De aici inainte voi merge cam impreuna cu Diana. Nu mai vreau neaparat sa vad cat as scoate eu pana sus, ca oricum as fi tras prea tare de mine, ci ma bucura oricum sa vad ca vin aproape in acelasi timp cu Diana care a fost si la maratoane in afara tarii. Diana traverseaza de cealalta parte a vaii, acolo si se indreapta pe portiunea de pamant si la jgheabul pietros care te scoate la intrarea in Braul lui Raducu.

In poza de sus se vede jgheabul ce duce la Braul lui Raducu, iar in poza de jos intrarea efectiva in acest brau

Ii arat si lui Diana intrarea in Braul lui Raducu, ca sa stie vreodata si ma intreaba unde iese si se intereseaza de traseu - toate conversatiile astea se intamplau in mers, nu stateam deloc niciuna. De partea cealalta a vaii vad o despicatura pronuntata in stanca si il recunosc pe stimabilul Valcel al lui Titeica (in care se poate face intrarea si de mai sus ca sa fentezi saritoarea urata de jos dinspre Valea Jepilor).

Coboram iarasi in firul vaii si trecem iarasi valea pe partea dreapta, urmand ca pana sus la Cabana Caraiman sa nu mai trebuiasca sa revenim pe stanga vaii. Este asadar ultima traversare a firului de vale si de aici inainte vor incepe portiunile mai pronuntate de cabluri, mai ales cele din portiunea superioara. Asa cum arata insa acum valea, fara alte urme de zapada ca acum 2 luni, pe bune daca nu as fi incercat sa urc pe firul vai pe post de vale alpina - cred ca ar fi fost distractiv, daca nu cel putin incitant, cel putin altceva, o alta abordare, un alt punct de vedere, o alta perspectiva.

In firul vaii ma opresc sa imi pun ceva la gat, caci batea un vant rece. Ma uit la ceas si vad ca a trecut 1h 20 minute si o anunt pe Diana, ea manifestandu-si speranta ca poate scoatem doua ore pana sus (atata cica facuse gagica care iesise printre ultimii la Vertical Race pe Jepii Mici). Incepem sa urcam pe versantul din dreapta vaii, fete destul de abrupte prin care poteca adancita de pantofari arata ca niste transee din al doilea razboi mondial. Poteca trece si prin locul unde se poate intra pe niste fete de iarba abrupte in firul Valcelului Titeica, apoi poteca face la stanga pe sub un perete de stanca si urca mai departe niste trepte aproape sapate (desi eu cred ca sunt turnate in ciment).

Incepe sa se vada portiunea finala a vaii si locul de unde incepe Brana Portitei, de unde stiu ca nu se poate face mai mult de jumatate - 3 sferturi de ora pana sus. Aproape de locul de unde incepe Brana Portitei vedem si niste capre negre, care se pravalesc practic la vale in fuga pe ceva de-a dreptul inaccesibil macar privirii mele. Incerc sa le pozez, dar zoom-ul este prea mare si nu pot focaliza, imi tremura mana, asta este ... dar cum trecem de Brana Portitei mai vad hat indarat spre Tarla Berbecilor alte capre negre care pasc linistite, blocate in faza de proiect pe pajistea de iarba.

Cum depasesc zona de intersectie cu Brana Portitei mai observ in sus tot felul de valcele care m-ar roade curiozitatea sa stiu pe unde ies. Ne apropiem de valcelul final care da sub Cabana Caraiman, de aici poteca urmand serpentine inguste rau si abrupte, dotate cu o duzina de cabluri pentru pantofarii veniti in slapi. Pe aici pe undeva Diana este derutata si vrea sa faca la dreapta pe o poteca doar de belvedere, trec in fata stiind ca poteca trebuie sa duca la stanga pe sub perete inspre cabana. Fiind zona cu cabluri Diana merge mai incet si am ajuns prima in fata.

Urcam serpentinele inguste si mai intalnim un nene singur pe traseu care simtea nevoia sa vorbeasca cu cineva, il mai tin eu de vorba cat urc fara sa ma opresc, mai o poza doua si iarasi dau la deal. Ca sa ne fie lumea mai draga incepe si sa picure, asa ca ma opresc sa pun husa pe rucsac si ceva pe mine, desi eram destul de transpirata si uda si asa, dar macar sa nu ma faca ciuciulete. Incerc sa o dau si mai tare in sus, dar ce sa o mai dau, ca oricum cele 2 h nu le mai scoteam, Diana era in spatele meu, ea catarand mai greu fiind mai micuta, nu prea aveam cine stie ce motivatie sa alerg in sus, mai bine mai fac cate o poza pana ploua de-a binelea.

Sus se vad ultimele serpentine si Cabana Caraiman, dar parca nu pot sa trag mai tare decat oricum trag - asta este limita mea si nu am de gand sa ma chinui. Vad foarte bine acum si braul bordat de jnepeni care merge aproape pe sub platoul Bucegilor (nu mai stiu exact cum se numeste) si pare foarte usor si o poteca rezonabila pare sa-si faca loc invizibil prin jnepeni.

Inca un numar imposibil de numarat de serpentine inguste, fara cabluri acum si sunt pe fetele de iarba de sus, imediat de sub Cabana Caraiman. Ajung langa cabana si ma uit la ceasul de la telefon: este 12.35 a.m. si conform ceasului Dianei noi am plecat la 10.25 a.m.

Diana va ajunge la maxim 5 minute dupa mine, tot stateam in buza vaii langa cabana si ma tot uitam sa vad ce face, mergea, dar cum este micuta mergea incetisor si nu a putut face pasii mari pe care i-am facut eu pe ultima portiune tragand de mine. Am mers pe ideea ca orice ar fi eu vreau sa fac si poze si dupa cum se vede am facut si poze, apa am avut slava domnului in camel bag si asta ma scuteste de timpul de scos apa din rucsac. Am avut bete de trekking, care pe mine ma ajuta foarte mult, ceea ce Diana nu a avut pentru ca le daduse Andreei si sunt convinsa ca ar fi ajutat-o mai mult la urcare daca le avea. De asemenea, eu am avut un rucsac marisor cu haine si toate cele pentru o zi cand te prinde ploaia (estimez ca avea minim 5 kg rucsacul meu), asa ca nu am fost ca la un concurs doar cu apa in spate si o gecuta de ploaie, am fost cu mancare cat pentru 5, parte din care m-am intors si acasa precum imi este bunul obicei ... vorba aia "mancare ca pentru sfarsitul lumii."

La Cabana Caraiman intram in sala de mese ca eram transpirate amandoua si ne asezam la o masa, ne revenim putin si ne punem pe mancat. Dupa jumatate de ora apar si fetele Lucia, Sabina si Andreea care mersesera si ele foarte bine. Mananca si ele si pe urma ne asternem pe drum spre Crucea Caraiman la care unele dintre fete nu fusesera. Panorama inspre Cabana Caraiman vazuta de pe brana omonima este fantastica intotdeauna. Desi am fost de atatea ori pe aici, acest peisaj tot ma fascineaza, pozitia cabanei mi se pare absolut dementiala orice ar fi.

Urcam pe brana foarte repede, cica in 40 minute am ajuns la cruce, credeam ca o sa facem mai putin, dar fiind cu burta plina ma cam misc in reluare, asa ca gata, nu mersi, nu mai fac concurs de acum inainte - ar insemna sa transpir iarasi si abia m-am incalzit, tricoul este oricum ud pe mine si mai ud de atat nu o sa-mi faca bine. Brana Mare a Caraimanului parca mi se parea mai frumoasa in coborare decat in urcare, dar daca ai timp sa te si uiti la peisaje atunci ai numai de castigat.

Ajungem la Cruce ! Ceata nevoie mare, ma asteptam la un asemenea gest din partea naturii, asa ca nu ma supar, am fost la cruce de atatea ori ca nici nu mai imi aduc aminte, asa ca ma duc pe trepte si zac acolo, asteptand echipa M&M (niste unii cu care cele 3 fete ale noastre facusera cunostinta pe drum) sa ne faca poza de grup.

Poza de grup cu fetili la munte (de la stanga la dreapta): Andreea, Diana si Iuliana pe randul de jos, Lucia si Sabina pe randul de sus.

De la Crucea Caraiman o luam pe clasicul drum spre Babele. Fiind ceata o iau si eu pe un drum in sus de la cruce si nimeresc se pare pe unul pe care nu il mai facusem, il stiam doar pe cel care mergea pe la intrarea in Valea Alba, pe asta care mergea intre Brana Caraimanului si Valea Alba il facusem cred doar partial. Fiind ceata nu am putut sa o tai cum vroiam eu pe platou direct spre Cantonul Jepilor, ci a trebuit sa mergem cumintele pe marcaj pana la Cabana Babele, unde in particular era o aglomeratie infernala, apoi la Cabina la Babele in speranta ca gasesc o harta sa ma asigur de marcajele pe care trebuia sa le urmam. Cred ca este prima oara in viata mea ca am plecat fara harta, stiind ca este traseu usor, dar uite ca pe ceata cand ti se intersecteaza 20 de poteci sub nas, trebuie sa stii foarte bine pe unde s-o iei. Noroc ca imediat ce ne lasam la vale de la Cabana Babele spre Cabana Piatra Arsa iesim din ceata si lucrurile se vad cu totul altfel.

Se vede cu totul altfel pana se aud transnetele, dar pana acolo mai avem de parcurs un platou pana la Piatra Arsa, trecem de bifurcatia spre cabana si abia spre finalul jnepenilor dam de o bifurcatie in sus, adica inspre marginea platoului unde speram eu sa fie Cantonul Jepi. Intuitia mea a fost corecta, caci imediat a aparut marcajul de Jepii Mari, desi nu  intalniseram in cale nici un indicator.

Printre jnepeni ne prinde din urma si echipa M&M si ne asezam la poze la intrarea in traseul pe Jepii Mari, la Cantonul Jepi (care am inteles acum ca este de vanzare).

La Cantonul Jepi facem o pauza de echipare de coborare pentru genunchii afectati si manacam repede ceva, vorba vine mancam, ca eu pana imi pun fasele elastice, astea deja vroiau sa o tuleasca la vale. Facem repede si o poza cu fetili pentru eternitate si gata.

Poza de grup la Cantonul Jepi (de la stanga la dreapta): Diana, Iuliana, Lucia cu Sabina si Andreea

Plecam la vale, mai intai printr-o mare de jnepeni pe care eu nu mi-o mai aminteam. Nu mai fusesem de ani de zile pe aceasta portiune de traseu si chiar cand il facusem pana la capat intram direct prin brana pe la marginea platoului, evitand portiunea de jnepeni. Acum fiind insa ceata si fiind cu lume noua nu mi-am permis sa balauresc si am laut-o pe marcaj efectiv. Mai coboram putin printre jnepeni si cand sa dam curba spre brana se vede un fulger si se aude un trasnet. Hait, pe cer nu ma uitasem si eram convinsa in sinea mea ca nu va ploua, dar uite ca prognoza se respecta ca sa nu ma oftic eu ca nu am plecat in Crai cu baietii. Bagam ceva viteza si ajungem la poteca de pe curba de nivel unde iesea si valcelul din platou.

Pe zona fara jnepeni incepe si sa ploua, drept pentru care o iau la goana in jos pana in dreptul unui brad mai mare sub care ma echipez. Nu mai am insa rabdare sa imi pun si pantalonii de fas, care poate m-ar fi protejat, asa ca imi pun doar parazapezile sa nu ma ud in bocanci, geaca subtire si husa pe rucsac. Pana jos am mers cu sovoiul de apa pe poteca, pardon cu piscina, pacat ca nu m-am uitat sa vad daca erau si pesti pe acolo. Ne-a facut pe toti si toate ciuciulete si eu m-am udat pana si in cap, desi am avut gluga pe cap. Clar trebuie schimbata geaca aia de fas care tine mai mult la vant si la ploaie usoara. Mi-a fost lene sa imi pun pelerina, avand in vedere ca se cobora abrupt la inceput si m-ar fi incurcat, eram deja uda cand am ajuns la portiunea mai usoara si nu avea rost sa mai imi pun pelerina. Am ajuns jos pe rand, ca fetele au luat-o la goana mai repede, eu am stat mai incet cand ploaia s-a mai pototlit ca sa nu-mi solicit genunchii. In Busteni ne-am schimbat la toaleta de la cofetarie, unde ne-am regelat cu placinte cu branza de toate felurile: sarata, dulce, urda etc. Si cu o bere pentru copilot (adica eu).

La Termopile - Braul de mijloc - La Lanturi - 28 iulie 2013

Duminica dimineata era amenintata de catre Marius sa ne trezim la 7.00 a.m. si sa plecam la 8.00 a.m. in traseu pe Braul de Mijloc intre Termopile si Lanturi. Toate bune si frumoase, problema este ca daca tot ma scol la ore d-astea matinale de'-mi plesneste capul as vrea sa si respect ora de plecare. Si pentru ca sunt flexibila, accept si sfertul academic de intarziere, dar nu o ora si jumatate de intarziere este prea mult chiar si pentru toata bunavointa mea.

Ii dau bice la deal spre Termopile ca sa ajung mai repede acolo, urcusul prin padure si prin salbaticia zmeurei si a copacilor cazuti contribuind din plin la viteza mea de urcare, provocata pana in Poiana Cotofenei si de incapatanarea lui Marius de a nu recunoaste ca la Malul Galben firul vaii face putin stanga pentru a urca saritoare pe dreapta. Nu si nu si nu, el sustine ca mergi drept in fata, de parca ai putea sa sari peste dita' mai Malul Galben. Dupa Poiana Cotofenei, momaile apar insistent si fac stanga pe muchia ce duce in Termopile, copacii cazuti si miile de poteci intretaiate sunt la ordinea zilei.

Urcam prin jugla amazoniana a Pietrei Craiului, trecem de punctul de belvedere de pe dreapta cum urci si intersectam poteca Braului de Jos, acolo unde am inteles ca ar fi fost zona La Borcan, desi nu mai exista nici un borcan acum. Punctul se poate identifica usor: poteca braului de jos merge spre firul vaii in dreapta (acolo unde Valcelul Ciorangutei si cel al Coltilor Gemeni isi unesc destinele) si mai sus merge spre stanga, urmand punctul in care se trece pe sub un perete de stanca ce margineste dreapta traseul in urcare.

Dupa ce depasim acest perete de stanca pe dreapta (in sensul de urcare spre Termopile), poteca braului de jos iese intr-o muchiuta si paraseste directia de Termopile, urmand sa coboare in firul Vaii Podurilor. Din acest punct mai se fac cateva minute de urcare printre alte craci, maracini si bolovani pana in punctul denumit La Termopile.

Eu si Dedexu la relaxare la Termopile

Valea Podurilor vazuta in stanga din punctul de belvedere de la Termopile

In Termopile ma loveste un somn monumental, mai ca-mi vine sa cobor de aici inapoi pe drumul cel mai scurt. Pana una alta parasim cu greu locul de plaja de la Termopile, mergem putin pe curba de nivel prin padure, apoi ne inscriem pe urcarea spre Amfiteatrul Coltilor Gemeni - acolo unde o poteca cu grohotis ne incalzeste pentru urmatoarele zone de rulmenti.

Amfiteatrul Coltilor Gemeni este inca in umbra la aceste ore ale diminetii, amintindu-mi de incursiunea noastra prin hornurile sale anul trecut cand am intrat pe undeva prin zona spre Valea Podurilor. Acum insa planul nostru este mult mai putin maret, urmand sa mergem pe poteca Braului de Mijloc- destul de monoton de altfel o portiune. Urmeaza jnepeni, grohotis si depasirea unor fire de vale sau de valcele pe care cu greu mi le amintesc din alte incursiuni, motiv pentru care tot revin pe aceste trasee, ca sa-mi mai improspatez si eu memoriile. Abia in tura lui Mugurel aveam sa invat sa recunosc un valcel pietros cu saritori datorita prezentei unei grote mai pe fir mai sus.

Grota nu se vede pentru ca trebuie sa cobori putin pe firul valcelului care se depaseste de catre poteca Braului de Mijloc, dar ea exista undeva pe dreapta cum te uiti in sus si este si destul de mare cat sa poata constitui un punct de reper pentru cunoscatori.

Un alt aspect care te ajuta sa recunosti Valcelul cu Grota este faptul ca dupa depasirea sa urmeaza Valea Vladusca firul principal, strajuit la partea superioara de pasajul denumit La Placi (este scris mare pe stanca in stanga in sensul de urcare LA PLACI + crucea verde stearsa a Braului de Mijloc). Cum depasim umarul care desparte Valcelul cu Grota de principalul Vladuscai ni se dezvaluie in fata ochilor portiunea placilor - o urcare inclinata spre dreapta pe niste placi stancoase netede, strajuite pe o parte de un perete inalt in portiunea superioara a pasajului.

Nu are rost sa mai spun de cate ori am trecut pe La Placi, prima oara acum multi ani avand si rucsac mare in spate si fiind mai tematoare in cele ale catararii, motiv pentru care am cerut un capat de cordelina ca sa urc acest pasaj pe care nu prea stiam sa il abordez.

Dedexul urca insa Placile la bete, cracile uscate ale jnepenilor de pe stanga in sensul de urcare nefiind de prea mare ajutor, ci mai degraba prizele bune fiind mai sigure decat alte instrumente auxiliare. De sus din saua ce strajuieste Placile peisajul incepe sa ni se deschida in fata ochilor, fiind punctul in care padurea ne paraseste definitiv pe Braul de Mijloc si jnepenii si grohotisurile si mai ales soarele arzator ne ia in primire pentru portiunea urmatoare pana in Lanturi.

Vedere din saua de deasupra pasajului La Placi spre principalul Vladuscai si locul unde padurea ramane in urma

Urmeaza pentru mine cea mai chinuitoare portiune a Braului de Mijloc, nu ca ar avea ceva dificil, dar este portiunea unde trebuie sa te adaptezi la caldura ametitoare in timp ce rulmentii iti fug de sub picioare, iar jnepenii iti trag mii de crengi pe fata.

O curba de nivel prin jnepeni, o urcare pe un grohotis si ajungem intr-o muchie partial golasa si partial acoperita de jnepeni, strajuita insa in toate zarile de niste combinatii ametitoare de pereti - pereti care ma fascineaza de fiecare data cand vin in Crai, pereti pe care ii pozez mereu sperand sa le pot surprinde varietatea infinita de forme, umbre si lumini ... si parca de fiecare data rezultatul nu ma multumeste, pentru ca aparatul meu nu poate surprinde tot ceea ce ma inconjoara.

La momentul respectiv nu stiam, dar acum stiu ca aceasta coborare pe firul de valcel care ocoleste un umar de stanca este in prelungirea Valcelului cu Poieni, care rupe vertical in Braul de Mijloc. Zona este usor de recunoscut fiind prima mare coborare intr-un fir bine conturat dupa ce treci de pasajul la Placi mergand spre Lanturi, sau in sens invers primul fir dupa coborarea de la Ulcior.

In poza de sus se vad doua poteci, dintre care numai una este buna - poteca corecta si usoara este cea care traverseaza grohotisul si o ia in dreapta jos pentru a ocoli umarul de stanca pe la baza sa. Poteca cealalta incearca inutil sa mearga pe la baza peretelui si sa urce intr-o sa pietroasa mai sus fiind foarte aninata si nerecomandata din acest motiv (eu personal nu am urcat niciodata pe acolo, nici intr-un sens, nici in celalalt, pentru ca este foarte expus si friabil, asa ca nu are sens).

Dedexu merge frumos pe langa perete si traverseaza grohotisul care bolboroseste zgomotos sub noi, urmand ca din capatul potecii, inainte sa dam coltul pe dupa muchie sa se poate vedea aceasta tentativa de caldare a Valcelului cu Poieni.

Valcelul cu Poieni continua si in jos intr-o involburare de saritori probabil, cea mai mare saritoare a sa fiind de fapt aceasta ruptura verticala pe care o prezinta la varsarea in Braul de Mijloc, fix deasupra limbii de grohotis, mai sus incepand sa se contureze, chiar cu multe poieni si chiar cu trei fire de acces in creasta din Braul de Sus (fire mai greu de identificat, dar care chiar exista).

Trecem muchia pentru a merge apoi putin pe curba de nivel si pentru a incepe deja celebra, enervanta si teribila urcare pe grohotisul sau pe langa grohotisul de sub grota La Ulcior - moment epic in care soarele incepe sa ne bata si mai tare in cap, combinat cu un vant care nu stii daca sa te bucuri de el sau nu, combinat cu o foame monumentala si o stare de lesin pentru mine si Dedex, care mai traseseram si 12 h in ziua precedenta. Urcam mai intai pe stanga pe o limba de iarba si cand asta se termina, fac un salt de caprioara atingand grohotisul vorba aia doar cu aripile si ma transfer pe fetele de iarba din dreapta urcarii, mult mai prietenoase si stabile in comparatie cu rulmentii de pe talveg.

Ajungem sus la grota La Ulcior si inerc sa indentific pe unde ar urca Valcelul de la Ulcior pe aici sus in creasta, cu greu putandu-se observa un fir de vale care urca foarte abrupt si cu foarte multe rupturi in sus. Ma cam crucesc gandindu-ma ca pe aici ne va duce Mugurel in tura sa, dar ma consolez la gandul ca orice ar fi ma vor lega bine, nestiind inca de intrarea care de fapt se face din Braul de Sus, ruptura pana in Braul de Mijloc fiind total impracticabila.

La Ulcior mancam, da' mancam bine. Dedexu declara clar ca el va cobora prin Anghelide, se simte epuizat si nu mai are nici apa, iar apa din sticlele de la grota nu il satisface ca rezerva pana in Lanturi. Robert imediat alege si el sa coboare, eu astept totusi sa mananc la Ulcior, desi Marius nu are chef de masa, ca el cica mananca o data la 3 zile. Dupa ce mananc bine mai capat totusi putere si ma simt mai bine, asa ca iau decizia sa continui pana in Lanturi, il corup si pe Leo sa vina cu noi, ca sa nu ma alerge Marius pe traseu. Ne punem in miscare si purcedem mai departe cu burtile pline la deal.

Depasim grohotisul care vine din Braul de Sus si coboara vertiginos spre Anghelide, lasand placerea colegilor de a cobora pe aici, la asistenta verbal strigata a noastra ... caci ei nu gaseau intrarea.

In zona se gasesc 2 urcari foarte importante: iesirea in Braul de Sus, urmata apoi de posibilitatea de urcare in creasta prin Valcelul de la Ulcior si Valcelul cu Poieni.

Prima limba de grohotis pe care o traversam venind de la Ulcior spre Lanturi ne conduce in Braul de Sus

Apoi un alt scoc important este asa numitul Scocul Bun, care duce direct in creasta.

A doua limba de grohotis pe care o traversam de la Ulcior spre Lanturi si care este marginita pe stanga de un perete de stanca ne conduce cu anumite sinuozitati in Creasta Nordica, inainte sa inceapa Caldarea Ocolita, avand denumirea simpla de Scocul Bun.

Dupa Scocul Bun, Braul de Mijloc trece pe langa locul de cort Elis (singurul loc de cort din Braul de Mijloc, in proximitatea sursei minime de apa de la Ulcior, marcat fiind cu pietre asezate in forma de cerc). Apoi mergem pe curba de nivel care urca si coboara usor, urmand ca in scurt timp sa ajungem la ruptura din Braul de Mijloc - acea saritoare usor catarabila, dar pare-se ca greu descatarabila (nu am parcurs insa niciodata aceasta portiune de brau venind dinspre Lanturi).

In fundal se poate vedea cum poteca Braului de Mijloc se opreste intr-un perete, existand o momaie in dreapta intr-o seuta pana la care trebuie sa cateri. Varianta cea mai facila a depasirii obstacolului nu este sa te duci in acea sa, ci sa cateri saritoare pe stanga printr-un fel de fata cazuta cu foarte multe prize, care are si o fisura, face apoi un fel de curba la stanga si iese printr-o catarare in dreapta in muchie.

In poza de jos si cea de sus se poate vedea saritoarea, dotata pe la mijloc pe undeva si cu ceva grohotis ca sa se destabilizeze si eventualele emotii

 Odata ajunsa sus in muchie langa Marius il asteptam si pe Leo sa catere a doua jumatate de saritoare

De deasupra saritorii se poate vedea cum vine poteca Braului de Mijloc, ultima muchie din fundal fiind cea care ne desparte de Valcelul de la Ulcior.

Dupa saritoarea din Braul de Mijloc urmeaza alta curba de nivel care se inscrie pe versantul stang al Caldarii Ocolite, se depaseste acel pasaj cu bolovan expus in dreapta cu o rupere considerabila spre firul vaii si ne lasa sa vedem in fundal dreapta trecerea Mult Dorita. Pana anul acesta imi scapase acest apelativ, acum afland de la Dedex ca Dinu Mititeanu a cautat multi ani aceasta iesire din dreaptul Caldarii Ocolite pentru a putea continua Braul de Mijloc pana in Lanturi ... din acest motiv se numeste Trecerea Mult Dorita.

De fapt trecerea Mult Dorita este acea poteca ce se vede in centrul pozei in portiunea superioara, urca diagonal in dreapta intr-o sa si este marginita la stanga de un perete de stanca cu gauri, ca un fel de clepsidra - aceea este de fapt poteca Braului de Mijloc, asa cum i-a fost gasita continuarea spre Lanturi.

Dar pentru ca aceasta Caldare Ocolita rupe destul de urat zona Braului de Mijloc, in aceasta zona poteca urca mult, traverseaza firul stancos al vaii pe la acel pasaj cu bolovan si apoi ocoleste spre dreapta niste stanci mari (pe sub care este cat se poate de evident ca nu se poate trece si care atunci trebuiesc trecute pe deasupra).

De undeva de deasupra firului de vale gata depasit vedem mai clar continuarea Braului de Mijloc si Trecerea Mult Dorita, saua acuzata ca fiind cea buna este prima sa din stanga (chiar in centrul pozei) unde peretele cu clepsidra de la baza urca diagonal in dreapta.

Poza de jos si cea de sus exprima cel mai bine Trecerea Mult Dorita si dovada ca se poate merge pe acolo pe la baza peretelui cu gauri in stanga.

Ajunsi in saua de deasupra Trecerii Mult Dorite suntem intr-unul din punctele cele mai inalte ale Braului de Mijloc pana in Lanturi, urmand apoi o succesiune de sei si curbe de nivel care mai urcatoare, care mai coboratoare pana in valea Lanturilor.

Vedere din saua de deasupra Trecerii Mult Dorite spre poteca urcatoare a Braului de Mijloc care traverseaza Caldarea Ocolita

Ajunsi aici, Marius se mai linisteste din alergat si il loveste un moment de admiratie maxima fata de peisaj, fata de Crai, poate si fata de noi si incepe sa se uite in toate partile la maretia stancilor. Ma bucur si eu de ce-mi ofera natura de vazut si ne uitam cu totii cu atata nesat la toate dantelariile de stanca, incat cred ca si daca am fi stat o zi intreaga acolo nu ne-am fi plictisit. Totusi se pare ca nu am stat suficient de mult, pentru ca nu imi amintesc toate detaliile din zona, nu am parcurs cu ochii toate valcelele, hornurile si branele de iarba ... deci nici acum a treia oara ca parcurg acest braul nu pot sa spun ca l-am apropfundat cu nesat.

Pana in Lanturi nu mai este foarte mult, dar totusi mai sunt de trecut cateva fire de vale, cu posibile iesiri in creasta din cate stiu eu, valcele si scocuri fara nume care isi asteapta exploratorii, in timp ce poteca braului urmeaza acum un parcurs firesc pe branele de iarba foarte evidente.

Urmeaza scocul de iesire in Lanturi, o panta de iarba marginita de un perete de stanca, in fundal observandu-se poteca serpuitoare a Lanturilor care urca in Varful La Om sau Piscul Baciului.

Acest scos innierbat are o momaie la intrare, chiar in poteca marcata (cine stie, cunoaste !) si daca te uiti foarte foarte bine se poate intrezari la un moment dat si o cruce verde stearsa de negura vremurilor. Totusi inceputul firesc si geologic al Braului de Mijloc din Lanturi ar trebui sa fie mai aproape de unde iese Braul de Mijloc ce vine din Poiana Inchisa - undeva in dreptul unui stalp indicator care marcheaza virajul potecii marcate la stanga in sensul de coborare. Numai ca, exista o problema si un motiv pentru care actuala iesire (mai mult practica si nu teoretica) a fost aleasa mai sus, pentru ca altfel este foarte greu de trecut pe sub Turnul Spirlei si greu de traversat si Caldarea Ocolita mai pe jos.

Poteca Lanturilor imi place intotdeauna. De fiecare data cand trec pe aici imi spun ca este un traseu marcat, dar este cel mai greu traseu marcat din Romania si nu degeaba este asa, pentru ca este ingrozitor de frumos si de fiecare data mi se para ca il fac pentru prima oara, scotand semne de exclamatie la fiecare schimbare de peisaj. O fi retina mea mai sensibila la placeri vizuale, altora parandu-li-se un traseu banal, dar mie imi place de fiecare data cand il fac si mi se pare frumos si acum ca il cobor a nu stiu cata oara.

Depasim indicatorul cu marcaj care spune sa coboram pe un grohotis tocat de vreme la stanga, de data aceasta coborarea facandu-se mai mult cu mainile pe toti peretii posibili ca sa nu o iei la vale.

In poza de sus si cea de jos se vad insa elemente de reper foarte importante: sus este grohotisul care coboara spre firul vaii, jos este intrarea in continuarea Braului de Mijloc spre Poiana Inchisa, fix sub un perete, marcata cu o momaie aflata la baza un horn care urca diagonal in sus spre o sa.

Imediat dupa ce depasim si intrarea in Braul de Mijloc spre Poiana Inchisa, incepe periplul de saritori cu lant, banale in urcare, dar carora in coborare la sfarsit de traseu intotdeauna le multumesc pentru existenta lanturilor. O singura data am coborat pe ud pe aici si stiu cat de mult ajuta cablurile astea.

Prima saritoare in coborare vazuta de jos si de sus din firul vaii Lanturilor

Nu se coboara mult si se ajunge numai decat si la urmatoarea saritoare

A doua saritoare in coborare vazuta de jos si de sus din firul Vaii Lanturilor

Apoi se mai merge putin si este ultima saritoare cu lant, urmand o traversare pe stanga peretelui si trecerea printr-o sa ce ne conduce la un valcel ingust si cu grohotis mult - rupere pentru genunchi.

Coboram acest valcel abrupt de grohotis pentru a ne inscrie apoi pe dreapta in sensul de coborare la o serie de lanturi de traversare, care te crosteaza pe tot peretele si marcheaza de fapt intrarile in Braul de Jos.

In poza de jos si cea de sus se vad punctele cheie care marcheaza intrarile stanga-dreapta in Braul de Jos: mai intai cobori lanturile diagonale care te plimba in traversare pe toata stanca si de acolo se face intrarea in stanga cum cobori in Braul de Jos spre Umeri, apoi mai cobori hornul in dreapta care te duce la o alta sa cu potecauta care marcheaza intrarea in Braul Inflorit sau al Florilor de Colt.

Dupa portiunea cablurilor coboram ca in gat pe grohotis si poteca pana cand traseul face dreapta pe sub un tunel de jnepeni si pe langa un perete de stanca spre Zaplaz.

Zaplazul vazut de sus intotdeauna este fascinant, nu cred ca a trecut vreodata pe aici fara sa il pozez. Apoi coborarea de la Zaplaz se face pe un alt horn cu cabluri (ultimele cabluri, care se mai si misca) si se ajunge la baza unui perete de stanca.

Acest ultim horn cu lanturi marcheaza portiunea tehnica a traseului La Lanturi si de fapt ocolirea Zaplazului

Zaplazul vazut de jos anunta cumva din maretia acestui traseu.

Dupa Zaplaz imi scot betele de trekking ca sa ma minimizez impactul coborarii asupra genunchilor. Raul fusese deja facut insa din pacate si pana spre Refugiul Spirlea ma dureau destul de tare genunchii. Pe coborarea de la Spirlea inspre izvor, Marius ma depaseste in alergare, sarea de pe un picior pe altul ca un copil strengaret care se ducea la scoala. Pe Valea Spirlei are loc momentul culminant al durerilor mele, desi panta nu parea sa fie foarte mare - totusi orice pas in coborare imi sageta genunchii. Imi pusesem genunchierele preventiv, dar se pare ca nu strangeau suficient muschiuletii aia infimi ai genunchiului.

Am zis ca mor efectiv pe coborarea pana la bariera de la Tamasel, binecuvantand momentul in care Robert a venit sa ne ia cu masina si m-a scutit de 2 km chinuitori de drum forestier. La Plaiul Foii eram KO, numai limonada cu lamaie m-a mai trezit putin si povestile lui Petru si Cip care urcasera Padina lui Calinet si coborasera ca niste halpinisti ce sunt in rapeluri tot Valcelul cu Fereastra. Pana acum o luna mi se miorlaia ca vrea si el pe Valcelul cu Fereastra, acum Petru deja stia toate reperele pentru a intra din creasta in traseu ... invata repede, are potential baiatu'.

La final am reusit sa mai surprind si frumosetea naturii.

In poza de sus si cea de jos se afla traditionala si endemica garofita a Pietrei Craiului, cat si clopoteii de stanca, crescuti in locuri unde nu te astepti