Cu bicicleta prin padurea de la Comana - 16 mai 2010

Dupa frumoasa tura de sambata de inconjor al lacului de la Maneciu, am zis cu Theo sa continuam si duminica tot cu bicicleta. Am plecat din Bucuresti pe la pranz si pe la orele 15.00 p.m. eram la padurea Comana, aflata la circa 40 km de Bucuresti, incercand sa gasim un drum care sa ne inspire la pedalat. Fiind pt. prima oara in zona, ne-am plimbat mai intai pe drumurile de masina ca sa inspectam zona (atentie drumuri f. proaste, gropi f. mari !!!). Pana la urma, nehotarati fiind, din punctul in care se termina satul Comana si incepe o parte din padurea Comana, dam jos biclele de pe masina si o dam in sus pe o ulita, care dupa cateva sute de metri se transforma in drumeag de tara.

Sfarsitul satului Comana, inceputul padurii Comana

Un mic helesteu aflat pe deluletele de langa Comana

Inca de la primele pedalari sunt uimita sa constat ca nu in tot ce misca in jurul Bucurestiului este plat si campie, ba chiar are o usoara declivitate, numai buna pt. a nu face f. mult efort pe biciclata (mai ales dupa durerile posterioare dobandite ieri de la saua buclucasa).

Suntem foarte incantati de peisaj, mai ales ca norii cenusii sunt f. fotogenici, asa ca dupa ce coboram o mica panta continuam pe drumul care de acum se desfasoara numai prin padure. Noul drum intrat in padure este plin de obstacole, crengi cazute care trebuie sa le luam in fata, tantari, zone unde tot pamantul este scurmat si nu poti pedala de nici o culoare ... diverse ... dar si mirosul florilor este pe masura.

Theo mirosind salcamul inflorit de o dulceata puternica

Din pacate, dupa putin timp de pedalat, auzim tunetele ploii care va sa vina. Suntem in padure si nu ne-ar placea sa cada pe noi niste crengi din copaci si nici haine de schimb nu ne-am mai luat de data aceasta. Pedalam de zor incercand sa tinem o directie care sa nu ne piarda orientarea si dupa putin timp hotaram sa incercam sa iesim la drumul asfaltat pe care ne plimbaseram mai inainte in recunoastere cu masina.


Cand tunetele se intetesc, in cateva minute iesim la carosabil, pe unde, culmea, prindem o coborare frumusica pana la masina - dovada ca in Comana nu este campie, ci mici dealuri cu suisuri si coborasuri bune pt. anduranta.

Zona are f. mare potential mai ales pt. ture de bicicleta, chiar si in jumatate de zi. Toata rezervatia insumeaza vreo 25 000 ha, deci nu cred ca se poate pune problema ca nu ai ce face, eventual se poate pune problema ca toate drumurile si copacii sunt la fel si la un moment dat poate deveni monoton, desi, cu suisuri si coborasuri, este destul de frumos.

Inconjorul lacului Maneciu cu bicicletele - 15 mai 2010

Prognoza meteo este din ce in ce mai buna pentru acest week-end: nu numai ca ploua, dar vrea sa ii dea si cu avertizare meteo de cod galben de ploi. Aveam in plan marile traversari ale muntilor, dar cu vremea asta de jumatate de zi de ploaie nu prea mai este nimic de facut. Hotarasc cu Theo sa mergem cu bicicletele pe undeva, si cum zona Ciucas-Maneciu ne era cat de cat familiara de la ultimele plimbari pe acolo ne hotaram sa o exploram. Initial as fi vrut sa facem drumul forestier Maneciu - Vama Buzaului cu traversare prin pasul Boncuta, dar cum nu se putea face in circuit, pana la urma pun degetul pe harta pe lacul Maneciu - circuit cu plecare si intoarcere in Maneciu.

Parcam masina intr-o parcare de pe DN1a inainte de a ajunge la Cheia, acolo de unde pare sa se termine lacul si unde ar fi trebuit sa inceapa un drum forestier pe malul stang al lacului (cum te uiti de la Cheia spre Maneciu). Pt. inceput coboram o panta hiper abrupta pana in vale, ca sa nu cautam capatul drumului, Theo pe bicicleta, eu mai pe langa, si ajungem la o frumoasa zona de cariera de unde un monstru miscator da jos bolovani, care bolovani se rostogolesc pe panta dealului si care bolovani ajung intr-un drum care ne intrebam noi daca este al nostru sau nu. Erau niste body-guarzi veritabili acolo, care nu ne lasau sa trecem sa ne vina bolovani in cap, dar care au avut amabilitatea sa ne dea informatii despre directia pe care trebuie sa o abordam.

Bifurcatia de la cariera: nu tu drum ci doar noroi

De la nenii de la cariera aflam ca de fapt nu exista un drum forestier pe malul stang al lacului, dar ca ar exista o poteca."Eh, zic eu in gandul meu, trebuie sa fie o poteca lata, suficient cat sa poti merge cu bicla pe ea !" Asa ca ne hotaram sa continuam si bine am facut, caci poteca incepe in forta cu o urcare abrupta pe craci si radacini de copaci, pe langa malul rupt al lacului, si, ca sa nu cadem, avem si o balustrada de lemn. Cea mai extrema poteca de bicicleta pe care mi-as fi imaginat-o vreodata. Ma stradui sa car bicicleta intr-o mana, pe umar nu am forta sa o iau, de impins nu merge, ca trebe' saltata peste radacini, la un moment dat ma ajuta si Theo, si trecem marele hop. "Eh, ma gandeasc eu acuma, de aici incolo intram pe poteca usoara si mergem pe bicle !" Poteca intr-adevar se mai domoleste, in sensul ca bicla nu ma trebuie carata, dar tot trebuie impinsa, pt. ca peste radacini mari si bolovani la fel de mari nu trece la deal de buna voie. Impingem in stilul asta o vreme, tot capatand altitudine fata de malul lacului care se mai intrevede undeva jos, incercand sa tinem poteca slab conturata care uneori se mai pierde, alteori pare mai clara. Intr-un final iesim intr-o poteca mai mare, mai clara si, in sfarsit, relativ buna de mers cu bicla. Ma pun pe bicla si hai sa ii dau .... stop, ma dau jos, trebuie sa trec peste niste obstacole proeminente din drum, si chestia asta se tot repeta de nenumarate ori, dar oricum, poteca macar are potential a fi parcursa pe bicla.

Mai tarziu poteca se largeste simtitor si chiar capata aspect de drumeag, dar in nici un caz nu reuseste sa ajunga la statutul de drum forestier.

Latimea crescanda insa a drumul ne face sa ne creasca inima in noi si sa speram ca vom reusi sa ajungem unde ne-am propus, adica intoarcerea pe la Valea Stanei si abia apoi Maneciu.

Mergem si iar mergem, mai pedalam, mai ne dam jos de pe bicicleta in punctele de traversare a valcelelor, in orice caz ne deplasam cu o viteza ingrozitor de mica, ceea ce ma face sa ma gandesc mereu la codul galben anuntat ca va incepe dupa ora trei dupa-masa. Theo este insa relaxat, zice ca astia de le meteo se insala, dar eu nu pot sa nu ma gandesc cum am condus multe prea multe ore pe un cod portocaliu de ninsoare in care nici macar soseaua nu se mai vedea.










In ciuda prognozelor, soarele inca se incapataneaza sa ne zambeasca, si noi continuam sa mergem mai departe cu inversunare, cam in acelasi stil: mai pe bicicleta, mai pe langa bicilceta, ca nah, prin noroaie nu prea inainteaza bicla. Ajungem la un moment dat in livezile ce tin de o gospodarie si din acel moment si drumul se lateste si capata o dimensiune rezonabila de ulita de tara. Dimensiunea este buna de data aceasta, se poate merge linistit cu bicla pe ea, apare insa alta problema si anume cantitatea neasteptata de namol prin care nu se prea poate inainta .... ca doar a plouat as-noapte.

Dupa ce intram pe drumul de tara incepem sa coboram spre malul lacului si oglinda de apa ni se arata in toata splendoarea sa. Nu e urat lacul asta al Maneciului, desi este doar un lac de acumulare, este totusi frumusel. Imi amintesc de cate ori il vedeam mergend spre Cheia, mereu il zaream fugitiv printre copacii de pe sosea si mereu as fi vrut sa il vad mai bine. Acuma deja il tot aprofundez si o sa mai tot mergem in lungul sau pana vom depasi coada lacului.

Dupa ce ajungem la malul lacului (caci noi pana acuma am mers pe o curba de nivel mult deasupra lacului), continuand drumul, ajungem intr-un catun uitat de lume. "Eh, zic eu, acuma daca suntem in sat, drumul o sa fie mai bun cu siguranta, doar ajung si cu masinile aici." Drumul de tara este un drum de tara in adevaratul sens al cuvantului, adica nu a mai mers o masina pe aici de f. mult timp, de fapt nu stiu daca a mers vreodata, iar caruta se pare ca este la fel de rar intalnita pe aceste drumuri, pt. ca santurile, pline de namol evident, sunt atat de mari, incat abia reusesc sa nu ma scufund cu tot bocancul in ele.

Dar totusi, un semn de civilizatie: o fantana, din care chiar bem apa

Uitandu-ne la lacul care se intrevedea adesea din drumul nostru ne dam seama ca am terminat primul sau brat si ca acuma ne indreptam spre coada lacului din cealalta directie. In urmatoarea portiune a drumului avem de urmat la propriu ulita satului, mai sus descrisa cu noroaiele de rigoare, iar uimirea noastra este cu atat mai mare cu cat constatam ca este un sat relativ parasit, adica unele case sunt incuiate si ferecate si nu se intrezareste absolut nici o miscare, nici macar latratul cainelui.

Mai mergem ce mai mergem si credem ca s-a terminat satul, apar brazi inalti si multa padure, dar si garduri solide ce strajuiesc cu trainicie drumul namolos.

Cand tocmai ce credeam ca s-a terminat satul, fix cand mergeam noi mai alene, ne trezim in mijlocul drumului cu un gard, asa ca si cum ar fi trecut proprietatea omului fix pe ulita.

Cu biclele parcate la gardul de pe ulita

Un satean binevoitor insa iese din casa in momentul in care latratul cainilor lui devine asurzitor, iese in drum si chiar ne da gardul la o parte ca sa putem trece, moment in care Theo profita de ocazie si ii cere informatii despre drum.

"... cam pe acolo puteti sa va intoarceti voi ... " spune gestul aratator al domnului satean, habar n-aveam noi ca ne vom intoarce la masina fix pe acolo si nu pe unde intentionam initial, adica prin Valea Stanii.

Continuam drumul si conform spuselor domnului satean trecem un valcel pe unde ar fi fost vreodata un pod si apoi viram mult dreapta si incepem sa urcam.

Dupa ce urcam un pic, iesim intr-un mare gol alpin unde apare padurea de molid sau brazi (nu mai stiu exact ce era, dar sigur era conifer) si depasim aceasta zona de padurice. Intre timp un simpactic plafon de nori negri si cenusii isi face aparitia pe urmele noastre, inlocuind soarele care ne mai incuraja cat de cat acum vreo ora.

Si cum in orice poiana mare trebuie sa fie si o stana, dupa ce traversam jumate de poiana, coboram intr-un fir de vale pt. a urca si continua poiana cea mare, apare si stana, si la stana apar si cainii si cu cainii apar si latraturile fioroase si niste colti sclipitori.

Asta este stana cea infioratoare, iar dulaii de la stana erau vreo patru sau cinci, cred ca erau frati, pt. ca semanau intre ei toti cinci ca doua picaturi de apa si cand au inceput sa latre la noi faceau un cor f. frumos. Nu stiu cum Theo reuseste sa treaca mai repede de zona periculoasa, dar eu care nu am atat forta la impins bicla (caci a trebuit sa ne dam jos de pe bicla ca sa ne protejam pulpitele expuse la muscaturi) am ramas mai in urma si dulaii mai sa sara pe mine. Eu am pus bicla in fata mea si incercam sa mai inaintez cate 1 metru tarand-o dupa mine, dar, cum ei atacau din flanc, pana la urma a trebuit si eu sa stau cu fata la ei, cu bicla in fata mea pe post de gard de auto-aparare si sa o trag dupa mine, mergand cu spatele.

Scap in sfarsit de javre, desi inca mai vin dupa noi, dar in sfarsit s-a sinchisit ciobanul sa flueiere dupa ei si sa ii cheme acasa. Desi ne chioraie matele de foame, nu prea putem sa ne oprim la picnic, una la mana ca vin norii negrii, doi la mana ca ne vad dulaii si vin iara dupa noi. Ca urmare, ii dam mai departe pe drum, pe bicle capatam viteza si in scurt timp ajungem la o bifurcatie: identificam noi potentialul drum de mers spre Valea Stanei, insa ploaia si codul galben prea bat la usa si deja codul rosu de dulai de stana ne-a cam secat de necesarul de adrenalina pe ziua de azi. Vedem niste urme de ARO pe drumul forestier care coboara in dreapta si decidem sa ne tinem pe urmele de masina, ca sigur ne duc la Maneciu.










Drumul asta forestier pe care il alegem chiar coboara si coboara bine si este o coborare de toata frumusetea, desi mai trebuiesc ocolite niscaiva crengi imense de pe mijlocul drumului. Nici nu mi-am dat seama cand capatasem deja atata altitudine, dar, pesemne ca in timp ce impingeam bicla prin noroaiele din sat, noi de fapt urcam sustinut. Bune si noroaiele astea la ceva, urci si nici macar nu iti dai seama de efort, ca tu esti atent sa nu ramai impotmolit in noroi.

Dupa ce coboram mare parte a drumului ajungem intr-o alta bifurcatie, in care Theo imi spune ca sigur trebuie sa viram dreapta si sa urcam, caci pe acolo e urma de ARO si deci drumul de Maneciu. Nu sunt f. convinsa, pt. ca as fi vrut sa nu mai urc, dar nah acuma, ce sa fac, mai obtinem confirmarea si le la niste sateni cu caruta ce trec pe acolo, asa ca n-am scapare. Pana una alta sugerez sa facem un picnic, pt. ca imi chioraie matele la propriu, si presupun ca pe ploaia ce va sa vina nu as sta sa mananc linistita.

In bifurcatie, pe un bustean, la picnic

In poza de jos si cea de sus analizam situatia negrelii si a noroaielor de pe pantalonii mei 

Dupa picnic trebuie sa ne urnim insa in sus prin alte noroaie, mai mici insa sau poate ca ne-am obisnuit noi cu ele. Dar nu ajungem bine in culme ca avem onoarea de a ne intalni cu o noua zona, de data asta cu stratul de noroi cat bocancul meu.


N-am urcat chiar prin noroi, pt. ca am identificat niste iarba pe langa noroiul ala si am preferat sa impingem bicla pe acolo, dar ultima portiune tot a trebuit sa innotam prin masca de namol pt. pielea de pe bocanci (urme mai am si acuma, nu au iesit nici la spalat).

Theo in capatul pantei namoloase

Dar in capatul pantei namoloase ne luam plata pt. nevointa din noroiul urcat: avem o panorama super spre multe zari. De fapt am ajuns in culmea mentionata de satean si acuma culegem roadele urcarii.

Contempland zarile, analizand norii negrii













Dar se pare ca nu numai noua ne placea sa contemplam zarile de aici, ci si altora.

... de pe o banca frumos imbinata

... sau dintr-un foisor frumos ferit de vant cu un paravan alb din lemn de mesteacan

De acum inainte nu mai avem de mers decat pe drumul de culme care incet incet se indreapta spre Maneciu, incepe sa se vada din nou si lacul, iar panoramele in toate partile sunt superbe (in dreapta vedem spre Clabucetul Maneciului, in stanga vedem catre niste vai si sate spre marea rusine necunoscute noua).

Dar vine si momentul final in care tot ceea ce am urcat vom cobora pana jos la barajul din Maneciu, asa ca a meritat si impinsul biclei prin noroaie.

Lacul Maneciu care se vede din culme, inainte de ultima coborare

Asteptand nerabdatoare ultima coborare ... mi-a intrat microbul

In timpul coborarii nu am facut poze, e clar, placerea era prea mare.

In poza de jos si cea de sus, la barajul Maneciu, dupa coborarea din culme

Ajungand la baraj ma uit intrebatoare unde ar fi acel drum forestier care era marcat pe atlasul meu rutier ca pornind de la baraj pe malul lacului ........ nu exista: e numai apa si deal.

Masinile par oprite la baraj ca punct terminus, asa ca nici acest drum forestier nu exista, precum nu exista nici cel pe care vroiam noi sa o luam de la cariera.

Iar asa aratau incaltarile noastre dupa tura de doar 23 de km din jurul lacului Maneciu

Si cadoul de final este rezultatul sedintei foto cu un ciuline.


dar am primit si eu cadou de la Theo toate pozele frumoase in care apar si pt. care ii multumesc

La catarat in Poiana Tapului - 8 mai 2010

O activitate pe care nu o mai practicasem de mult este cataratul sau escalada. Avand in vedere ca se anunta doar o zi de sambata buna, tot vorbesc cu Irina si Laviniu, tot mai vorbesc si ei mai departe, dezbatem problema la greu si drept urmare pana la urma rezulta o zi de catarat in zona Sinaia - Poiana Tapului.

Initial urcam cu masina in Poiana Stanii, parcam acolo si apoi coboram 2-3 serpentine pe drumul de picior frumos pavat spre Sinaia. Cautam noi o anumita zona de catarat dupa descrieri si dupa poze, culmea o gasim (adica Radu o gaseste) si culmea este f. frig inca aici, la acest perete de cocot (caci soarele inca nu razbate printre copaci).

Mergand spre belvederea de sub Poiana Stanii

Vedere spre Sinaia Cota 2000 de la belvederea de sub Poiana Stanii

La inceput incercam sa ne cataram in zona propusa de Radu de sub Poiana Stanii, unde de fapt nici el nu a mai fost, dar cica in cartea lui traseele sunt usoare - adica si pt. noi, restul de 4 incepatori.

Una din zonele de catarat de sub Poiana Stanii

Cert este ca numai Radu s-a putut da pe traseele din acest perete, eu cu greu am reusit sa ajung pana la o jumatate de traseu, tragandu-ma de bucle si de cuie. Drept pt. care l-am ciocanit cu totii la cap pe Radu sa ne duca in cariera dintre Poiana Tapului si Sinaia, acolo fiind trasee usoare. Cedeaza Radu pana la urma si ne mutam cu tot echipamentul la zona cu traseele pt. incepatori din cariera.

La cariera dintre Sinaia si Poiana Tapului se ajunge virand stanga din DN1 dupa primul pod din Poiana Tapului si, urcand in sus spre munte, tot tinem stanga pana ajungem intr-un drum forestier ce merge pe curba de nivel pe sub munte. Mergem ceva vreme si dupa multe bucle se face un drum pietruit in dreapta sus. Acest drum pietruit ajunge imediat la peretii fostei cariere, trecem pe sub acesti pereti si ajungem in ultima poienita de unde drumul incepe se se infunde. Din acest punct o poteca abrupta si pironita cu trepte de lemn urca spre zona amenajata de catarat a fostei cariere.

Urcand abrupt spre fosta cariera amenajata cu trasee - Radu si Laviniu

In fosta cariera toate traseele echipate de Radu cu mansa au fost excelente (5 la numar). Majoritatea traseelor amenajate aici (in proportie de 75 %) au fete cazute, drept pt. care te poti odihni relaxat in ele, restul, chiar daca mai verticale, au insa prize f. multe si mari si se merge la echilibru pe picioare. Nu exista trasee cu surplomba sau alte anomalii d-astea.

Pana la sfarsitul zilei ne-am catarat din plin, de' se umflasera toti muschii pe noi, mai ca nu gaseam timp sa ne tragem sufletul, asa de faine si de variate erau traseele. Cele 5 manse puse in total, de la stanga la dreapta cum te uiti la perete au fost urmatoarele:

- tr. 1: Dexter, 15 m lungime, gr. 5b+
- tr. 3: Didi, 15 m lungime, gr. 5a+
- tr. 6: Chicken, 16 m lungime, gr. 5a
- tr. 7: Twiti, 18 m lungime, gr. 5a+
- tr. 8: Johnny Bravo, 18 m lungime, gr. 5a+


Parerile noastre nu au fost insa relationate cu gradele traseelor mai sus apreciate. Noi am estimat ca ordinea de dificultate ar fi fost urmatoarea: Johnny Bravo si Twiti cele mai usoare (fete cazute si prize mari de bolovani la greu), urmeaza Didi care are o intrare si o zona aproape de top mai greuta (o intrare mai verticala si treimea superioara un pic mai dificila), apoi Chicken si Dexter sunt cele mai grele (fata cazuta se cam apropie de verticala si, ca urmare, trebuie sa te asezi f. bine pe picioare ca sa te poti odihni in traseu, daca reusesti sa faci asta, este bine).

Eu le-am facut pe Johny Bravo, Twiti si Didi de 2 ori, apoi pe Dexter si pe Chicken o singura data. Mai mult nu le-am mai repetat pe ultimele doua, pt. ca imi era ca nu o sa mai reusesc sa le termin a doua oara, mai ales din cauza oboselii, ca nu ma catar la panou in fiecare zi si nici nu fac alte antrenamente.