Padina Lancii secundar - Poiana Inchisa - 26 august 2012

A doua zi de balaurit prin Crai din al doilea weekend consecutiv in Crai. Duminica dimineata nu mai aveam chef de mers nicaieri. Ma gandeam ca voi ramane la cabana si voi citi, in timp ce baietii mai fac un raid pe sus. Nu prea erau ei hotarati de cu seara ce traseu sa faca, si daca aveau de cand sa urce pana in creasta si inapoi pe mai stiu eu ce scocuri citite prin jurnale de pe internet, de-mi intindeam genunchii la maxim, nu mai aveam chef de balaureli. Imi luasem doza de adrenalina in ziua precedenta si ma puteam declara deja multumita si cu nevoile de Crai satisfacute la maxim. Dar nu au vrut sa ma lase acasa, a tras Radu de mine, nu prea mult, dar a zambit suficient cat sa ma convinga sa merg cu ei. El m-a convins, doar ca eu trebuia sa ma misc, adica sa dau din picioare, la o ora matinala iarasi.

La 7.00 a.m. cand vine Radu sa ma trezeasca, eram cu ochii lipiti ca la pisoii mici. Asta pana constientizez ce zi superba ma asteapta afara din pat si atunci sar ca arsa in sus si jos din pat. Radu imi zice ca vor sa faca numai Padina Lancii firul secundar (a se remarca cuvantul NUMAI), incep sa-mi infloreasca in cap idei. Daca faceti numai atat, as veni si eu, ca nu ma solicita foarte mult si nu ajung chiar in carje inapoi. Asa credeam noi, ca numai Padina Lancii secundar este floare la ureche. Imi fac bagajul, imi fac un ness strong, dar care nu are nici un efect, Petru imi da si niste ceai, dar ala mai mult ma adoarme si imi fac deja planuri ca ii voi astepta pe baieti la Marele Grohotis la plaja.

Plecam in sus spre Marele Grohotis, iarasi pe acelasi drum cu cruce galbena spre Cerdacul Stanciului si tot pe acolo o sa si coboram, ca sa fie setul complet. Adi nu mai vine cu noi ca nu se simte bine, asa ca am ramas precum spuneam echipa de soc a celor 3: Iuliana, Petru si Radu Urcam foarte incet, sa nu se rupa ceva, si abia cand ajungem sub Cerdacul Stanciului incep sa ma trezesc cu adevarat. Am avut inspiratia sa iau dextroza cu mine si 2 pastile se pare ca detin mai multa cofeina decat nessul de dimineata. Abia cand imi revad dragii mei pereti din Crai incep sa freamat o bucurie negraita mustind a adrenalina.

Gata sunt fresh. O luam la stanga spre Padina Lancii, Petru fiind inca foarte nedumerit, dar il luminam noi imediat si intelege subit cum este cu orientarea pe acolo. Tot razand si glumind ajungem la baza firului secundar al Padinei Lancii, unde cica incepem sa ne echipam cu cele necesare.

Intrarea in vale nu se vede fioros din poteca, ci din contra, primitoare, nevoie mare. Noi credeam ca este un 1A si ca intr-o ora ne prajim la plaja in Braul de Mijloc. Radu chiar isi facea planuri de explorat si Braul de Sus, eu ma gandeam cu jind la un alt Animal Planet cu capre negre in Poiana Inchisa, Petru nu stiu la ce se gandea, dar nu am mai apucat sa-l intreb.

Incepem sa mergem spre intrarea in vale si nu-mi bag betele, ca mi se pare usor si cuget eu ca o sa urc cu betele atarnand pe maini dupa mine. Cand ne apropiem de intrare ranjeste la noi o saritoare verticala de vreo 5 metri: sora mai mica a Preluciei din ziua precedenta. Nu pare fioroasa si Petru se baga pe ea din start cu rucsac cu tot in spate. Drept rezultat il vad dintr-o data pe Petru ca ramane suspendat pe la mijloc si se da jos. Este clar, daca Petru se da jos, pentru mine a fost suficient ca sa-mi dau seama ca am nevoie de asigurare pe saritoarea asta. A inceput bine valea. Nici nu stiam noi ce ne asteapta !

Radu asteptandu-si cuminte randul pe saritoarea de la intrarea in Padina Lancii secundar (Petru era deja atarnat prin perete)

Radu se baga si el pe saritoare. Se da si el jos cumintel si-si lasa rucsacul. Fara rucsaci in spate, baietii mei urca val-vartej sus si imi zambesc ademenitor de deasupra saritorii. Hai ca este  usor, dau rucsacii pe semicoarda si apoi ma leg si eu si intr-adevar in 2 minute sunt sus, dar asigurata. Nu era foarte grea saritoarea, doar ca trebuia sa te echilibrezi intr-un anumit punct de pe un picior pe altul si era un pas mai greu daca nu erai asigurat. Cum baietii mei aveau picioarele lungi ca de gazela, nu a fost problema sa ajunga fara rucsaci sus, desupra saritoarei.

Ajung sus, strangem semicoarda si o dam pe vale: saritori mici, dragute, unele mai inalte din doua trepte, altele mai mici. Genul nostru de vale, captivanta, cu tot ce vrei. Gata, rasuflam usurati, asta a fost greul, de acum inainte suntem cat ai zice peste in Braul de Mijloc. Eu imi revenisem, eram fresh de la adrenalina pe saritoare si de la peisajul de canion pe care il avea valea. Aveam noi un vag morcov ca nu avem decat 20 metri de semicoarda la noi (ca Petru a lasat si cordelina lui la cabana), dar eram increzatori ca nu ne vom intoarce. Cu moralul ridicat,urcam pe vale, o nebunie, catarare usoara si incitanta - portiune pe care as mai reface-o oricand.

 

Mergem ce mergem, fericire mare, ne cataram, imi place, ma bag chiar pe cateva saritori prima, este superb, nu-mi pare rau ca am tras de mine sa ma trezesc din mahmureala de dimineata. Acum sunt fresh si imi place tot ce fac si tot ce vad. Totul pana la marea saritoare !

Cum coteste incet asa valea de la dreapta la stanga, dupa cateva saritori cat se poate de faine, vedem in fundal un perete care se ridica cat China de mare in fata noastra. Vad pe branele de iarba deasupra peretelui si o capra care se uita la noi, intrebandu-se daca au mai venit inca unii care nu stiu ca este dita' mai saritoarea pe vale !? Nu, noi inca nu stiam ! Tocmai eram in plin proces de procesare al aflarii acestui amanunt.

Radu uitandu-se intrigat la marea saritoare care ne bareaza trecerea si ne ranjeste tacticos 

Radu se duce ca hipnotizat la saritoarea cea mare cat un bloc, in speranta ca dupa colt va vedea un horn catarabil sau ceva, orice, dar numai un mare perete de 20 de metri nu. Ajung si eu mai aproape de saritoare si imi ingheata zambetul pe buze: este imensa, nu avem nici o sansa sa o cataram si chiar si de sus, nu avem cum sa facem asigurare numai cu 20 metri de coarda. Noi plecasem la un fel de plimbare pe Padina Lancii secundar, cu mainile in buzunare, numai cu 20 de metri de cordelina, ca floricelele pe sarma.  

Vine si Petru care ramasese putin in urma si are o reactie foarte draguta cand ii dam marea veste: "Ah, pai ne intoarcem, nu ?!" Radu ii arunca o privire fulgeratoare din care se intelege ca nu renuntam asa usor si ii aratam lui Petru cu degetul aratator catre un horno-valcel care urca pe stanga spre fetele de iarba ce traverseaza pe sus marea saritoare a Padinei Lancii secundar. Simt eu ca nu ii prea convine explorarea asta lui Petru, dar am incredere in Radu, asa ca incurajez sa incercam sa urcam acel horn si sa iesim odata in Braul de Mijloc, unde eu tot mai visam la un film documentar cu capre negre. Propunem sa se duca Radu primul si sa exploreze zona, sa nu ne trezim deasupra unui mare hau de descatarat pe partea cealalta. Radu se duce la inaintare, ca tot ii place lui explorarea si ne tot spune ce se vede inainte.

Eu cu Petru tot stam si ne zgaim de jos la Radu care zburda ca o capra pe branele alea, Petru intrebandu-l insistent din 10 in 10 secunde daca este ok, daca a ajuns in Braul de Mijloc, daca se poate intoarce inapoi etc. Radu raspunde afirmativ la toate, ca nah, ce sa zica si el ! Imi dau eu seama ca sunt raspunsuri mai mult de incurajare venite de la el si ma asteptam cumva ca de sus de acolo lucrurile sa nu mai para atat de roze precum se vedeau de jos. Asa ca ii comunic sec lui Petru ca el va fi angajat cu incurajarile in spatele meu si cu suportul psihologic cand voi catara in sus pe horn. Nici nu mi-am pus problema ca poate i-o fi si lui frica, ca nu mai are nevoie sa ma incurajeze si pe mine, i-am pasat direct aceasta functie si i-am explicat ca va trebui sa ma incurajeze sa merg ca sa raman cu moralul ridicat. Petru ce sa zica, nu mai zice nimic, accepta rolul si bine a facut, ca tare bine a fost sa il aud trancanind mereu in spatele meu. Cand mi-era lumea mai draga, Petru dadea cu papagalul sa merg inainte - buna strategie, functioneaza !   

Incepem sa urcam hornul cu pricina. Pare banal la inceput, dar deja ochisem un punct minuscul de traversare care intuiam ca nu va fi pe placul meu. Nu ma gandesc la asta, eram optimista ca o sa trec cumva si poate asta a fost singurul gand pozitiv care m-a facut sa ma arunc mai departe, altfel as fi vrut jos si as fi primit de la Radu aceeasi privire care purta pe zambet un total dezacord.

Urc pas cu pas, priza cu priza si pare ca avansam repede, nu este nici foarte expus, este un horn cu o fata cazuta la un unghi foarte rezonabil. Eu ma odihneam in niste zone convenabile pentru mine, cum o fi stat saracul Petru sub mine in spagato-ramonaje asta nu stiu, dar el oricum are picioare lungi si statea dupa mine, ca nu avea incotro deocamdata. Cum stateam un pic sa ma odihnesc il auzeam pe Petru cum ma incurajeaza si imi spune sa merg inainte ca merg bine. Bine in cazul asta insemna ca avansam si scapam mai repede de explorarile astea necunoscute care lui Radu ii plac foarte mult, mie mai putin, si lui Petru pare-se ca deloc.
  
Ajungem insa si in punctul unde dintr-o data hornul cel prietenos devine fioros cu o verticala de 2 metri de stanca cu mult pamant si iarba, iar eu cand ma uit in jos, cu Petru cu tot sub mine, nu mai imi vine sa ma avant in sus pe fetele alea de iarba, ca nu stiu cata stabilitate au ele pe acolo. Radu a traversat usor in dreapta peste o crestulita si a urcat cu haul sub el pana intr-o brana aflata la 2 m mai sus. Dar este atat de expus, ca nu imi vine sa fac pasii atat de mari pe cat mi le arata mie prizele pe care le tot studiez. Tot incerc cu mana din pozitia in care sunt, dar unele prize se misca si nu-mi place. Daca apuc din greseala o priza d'aia in mana si ma bazez pe ea, m-am dus pana jos in firul secundar. Incep sa ezit, sa studiez terenul si il pierd pe Petru din postul temporar de soacra in spatele meu. Ma depaseste cumva, nu stiu cum ca are picioare lungi si se duce din 2 miscari sus in brana. Am ramas cu morcovii mei, care se inmultesc exponential si baietii de sus imi ranjesc ca sa vin ca nu sunt probleme. Daca Petru nu m-ar fi depasit, inclin sa cred ca ma convingea cumva sa urc la un moment dat, ma sensibilizam mai tare la incurajari de langa mine decat la incurajari de sus. Dar acolo jos, naufragiata ca un pui de capra neagra pe stanca, incurajarile baietilor suna atat de departe si de neatins, incat imi piere tot curajul pic cu pic. Radu zice ca incearca sa coboare la mine sa imi ia rucsacul: i l-as da ca sa ma misc mai usor, dar nu i l-as da, ca daca pic, macar sa pic pe moale. Ma tot intreaba ce vreau sa fac si de cele mai multe ori raspunsul meu este foarte clar: Nu stiu ! Mi s-au cam inmuiat mainile si picioarele. Simt cum nu mai pot focaliza pe nici un gand constructiv, mi-o intrat in cap ca daca pic este naspa si nu mai reusesc deloc sa imi alung gandul ala din minte. Radu se duce si incearca sa gaseasca o modalitate sa ma asigure cat de cat macar de moral, in timp ce Petru isi reia postul de soacra, dar de sus, cu 10 metri deasupra mea. Cica incearca sa ma tina de vorba, sa nu ma demoralizez. Demoralizata sincera sa fiu nu eram, stiam ca exista o solutie, dar nu eram foarte convinsa care era aia. Si ma mai gandesc si ca eu-s femeie si nu trebuie sa fac tot ce fac baietii, asa ca baietii trebuie sa ma ajute cumva. Stiam ca daca sunt asigurata chiar si foarte nesigur, o sa ma risc pe fetele alea, dar neasigurata nu prea aveam de ce. Depasirea unor limite peste limita propusa de mine in capul meu imi ridica deja la fileu problema a cat de departe vreau sa-mi imping limitele si nu stiu daca vreau sa le imping atat de departe deocamdata. Prefer sa imping eu limita incet inainte decat sa-mi apara ea in fata gata impinsa de firul secundar al Padinei Lancii.

Reusesc baietii sa faca o inginerie intr-un horn aflat mai sus undeva si ma asigura practic de ei. S-au riscat pe ei pentru mine, daca cadeam ii trageam si pe ei, numai ca nefiind un traseu foarte greu, era clar ca nu aveam cum sa alunec decat putin si ramaneam intepenita 2 metri mai jos. Coarda ma tinea pe mine sa nu cad si ei se pusesera intr-o pozitie in care 2 fiind contrabalansau clar prin greutate infima mea masa corporala. Imi pun chinuit anoul si caraba pe post de ham si ma leg cu un opt urmarit. Incep sa urc cu foarte mare avant, cautand prizele bune si sigure, chiar si cele de pamant si iarba ca sa nu cad si sa le creez baietiilor socuri ca ii iau si pe ei cu mine jos. Ajung imediat pe branita de sub ei si Radu da sa ma scoata din asigurare, dar mie inca nu mi-au trecut morcovii, asa ca ma mai ajuta cu cate o mana intinsa.

Mai departe, in sus incep branele de iarba, nu-s specialitatea mea, dar a lui Petru nu sunt inca cu siguranta. Radu trebuie sa ne care acum pe amandoi dupa el si sa ne duca cu zaharelul ca uite se poate merge si ajungem noi imediat in Braul de Mijloc. Traversez oarecum pe o brana si incep sa ma uit in jos. Petru si-a reintrat in postul de soacra in spatele meu si imi zice sa nu ma mai uit in jos si sa merg, numai ca eu ii explic ca daca ma uit in jos si ma obisnuiesc cu privelistea, merg mai bine dupa aceea, ceea ce s-a si intamplat. Am vazut ca locurile nu mai sunt atat de expuse si m-am relaxat.

Radu o ia in traversare pe brana, pe cand eu cu Petru am luat instinctiv calea unor brazi mai sus, increzandu-ne cu trainicie in tulpinile lor. Mergem inainte pana dam intr-un valcel in care nu stiu cum se poate intra. Fete abrupte de iarba, Radu ca o capra din doua miscari este jos in valcel. Lui Petru nu ii inspira incredere aceste miscari, iar mie mi se pare ca vad o intrare in valcel mai pe sus, printr-o descatarare pe un hornulet. Abordez cu Petru aceasta varianta, norocul nostru ca nu este foarte friabil, si prize sunt destule daca le cauti cu grija. Cam vertical hornul, dar totusi usor si descatarabil. La urcare pare foarte usor, la descatarat a fost mai greut ca nu stiam si nu vedeam prizele.

De aici se vad fetele de iarba pe langa copacei pe unde ne-am preumblat noi picioarele 

Ajungem intr-un fir secundar al firului secundar al Padinei Lancii si de aici coboram spre firul secundar si facem o traversare pe iarba si stanca pana deasupra saritorii. Gata am depasit-o, deasupra noastra se vede triumfator Braul de Mijloc si noi abia asteptam sa iesim in el. Ne-a cam luat vreo 3 h sa ajungm aici de jos, din traseul marcat, cu plantat morcovii cu tot.

Inca niste saritori micute si dragute pe care ma bag la inaintare prima, mi-a revenit zambetul pe buze, avem iarasi chef de facut poante si mistouri, de aici stim traseul asa ca suntem in siguranta. Am fost si suntem niste invingatori, am facut o echipa buna si le multumesc baietilor ca au avut rabdare cu morcovii mei, nu m-au certat si nu au ras de mine, m-au incurajat si s-au riscat pe ei ca sa ma asigure pe mine.

Poza de grup a invingatorilor din marea valea secundara a Padinei Lancii (de la stanga la dreapta): Petru, Radu si Iuliana

Mai departe o luam pe Braul de Mijloc spre Poiana Inchisa: mai avem de depasit valcelul secundar din Padina Lancii firul principal si abia apoi intram in firul Padinei Lancii sub saritoarea cu cablu. Nu mai imi aminteam atat de bine braul din zona asta, l-am facut o singura data acum vreo 2 ani si acum mi se pare foarte frumos si abia astept sa mai revin. Pe atunci era apa curgatoare in Poiana Inchisa, pe cand acum bazinasul cu apa este doar pe jumatate plin. Trebuie deci alta logistica pentru a reface aceasta portiune de brau. Continuam pe Braul de Mijloc spre Padina Lancii principal, respectiv Poiana Inchisa.

Urcam saritoarea cu lant, eu nu ma tin de lant ca mai progresez si eu un pic, iar imediat sub Poiana Inchisa ne oprim sa mancam la umbra, caci evaluam noi ca in poiana este atat de cald, incat te simti deja ca la mare. Radu ar vrea sa coboram pe Padina Lancii firul principal, dar ideea atator descatarari dupa cat am stat dop in moatele alea de stanca nu mai imi surade. Le propun sa se duca ei si eu cobor pe la Marele Grohotis ca stiu drumul bine, doar l-am facut si saptamana trecuta, dar nu vor.

Dupa masa de pranz, foarte bogata in ciocolata, ciocolata si ciocolata, ne indreptam cu burtile pline spre Poiana Inchisa, investigand din nou situatia izvorasului din poiana. Tot nu curge si atata regret ca nu pot veni sa mai stau cu cortul aici sa ma uit ala capre negre.

Din Poiana Inchisa o luam val vartej pe poteca ce duce spre Marele Grohotis. In poiana nici nu ne-am mai oprit, pe la grohotis aidoma si am ajuns la cabana la Garofita Pietrei Craiului in aproape o ora. Asta da record frate, mi se pare ca am coborat foarte mult si foarte bine, gratie faptului ca nu au vociferat genunchii mei, am tras tare si am ajuns repede.

La Cabana Garofita Pietrei Craiului platim, mai schimbam doua-trei vorbe cu cabanierul si cu lumea de acolo, aflam ca putem zambi frumos si ca sa urcam cu masina acolo daca avem bagaje mari (doar ca masina trebuie dusa inapoi la bariera din cauza Parcului National Piatra Craiului). Ne facem noi planul ca data viitoare poate ducem gunoiul de la cabana in portabagajul masinii asa cum fac altii acum si cu gandurile astea coboram val vartej pe forestier la masina. In apa raului de munte baietii se spala, pacat ca nu au avut si gel de dus, ca le-ar fi prins bine. Ne luam la revedere, caci Petru o ia spre Craiova si deja ne gandim la ture viitoare.

In Brasov eu ajung pe la 19.50 p.m. si descopar ca am ratat la mustata ultimul tren spre Sibiu. Radu mergea mai departe la Cluj via Sighisoara - Targu Mures, asa ca mie mai imi ramane de asteptat o ora pana la microbuzul de Galati - Sibiu care trece prin Brasov. Mananc copios prin gara si ajung pe la 23.30 p.m. acasa la Sibiu, cu un larg, imens si de neuitat zambet pe fata, o multumire fara egal pe care rar o simt atat de intensa si cu o dorinta imensa de repetat aceste minunate experiente.

Am aflat si eu legenda Pietrei Craiului, banuiam eu ca este vorba de un Crai, dar fiecare isi imagineaza Craiul intr-un mod propriu:

PS: Pozele in care apar sunt facute de Radu sau de Petru, asa ca le multumesc intens pentru aceste amintiri si sa ne revedem la noi explorari !

Valea lui Ivan - Braul Rosu - 25 august 2012

Dupa o experienta reusita cu organizarea turei pe carpati.org, chiar am chef sa ma relaxez cu o noua tura in Crai, dar in care nu mai sunt eu sefa si nu mai iau eu deciziile, ci pur si simplu aleg din optiunile prezente, fara insa a le mai oferi tot eu. Zis si facut ! Era batut in cuie ca vine Radu de la Cluj si din motive personale ma roaga sa mai spun la cativa oameni, ca sa fie o echipa pe cinste. Ratza si Dedex baga familie la greu, Cristi este la un curs de alpinism in Rasnoave, asa ca raman Adi, Petru si cu Gabi. Adi s-a hotarat imediat ce l-am sunat (dar s-a dovedit ca intentiile lui erau destul de departe de mersul efectiv pe munte), Petru a fost si el de o promtitudine fara egal si de cuvant pana la capat, Gabi s-a speriat din cauza caniculei in ultima zi inainte de plecare.

Al doilea weekend consecutiv pentru echipa de soc a acestei veri in Crai: Iuliana, Petru si Radu. Cum se pronunta cuvantul Crai, noi suntem cumva la datorie. Au mai incercat sa se alature si altii echipei, dar vorba lui Radu, au fost unii mai mult altii mai putin, diletanti ciudati care incercau sa ni se infiltreze. Baza eram noi, cei trei care au razbatut vestul - abruptul vestic al Craiului.

Tura incepe foarte bine cu o intarziere a trenului meu de o ora in Brasov, motiv pentru care simt ca Radu face treispe-paispe si abia mai are rabdare sa astepte. El venise din Cluj via Sighisoara, asa ca nu am putut sa ne sincronizam conform planului si nici nu a putut sa ma ia din Sibiu. Din gara il luam si pe Adi si pornim spre Podu Dambovitei, unde mai mult sau mai putin reusim sa ne sincronizam si cu Petru. El era trecut de Campulung cand am virat noi dreapta spre Satic si am pierdut semnalul de telefon, dar macar am putut sa il asteptam la parcarea de masini pt. Garofita Pietrei Craiului, respectiv Valea lui Ivan. Ca sa zic asa - norocul lui Petru: daca trenul meu nu ar fi avut intarziere, 'sefu' Radu prognosticase ca Petru va urca singur la cabana. Pana la urma tot raul spre bine, am reusit abia la orele 21.00 p.m. sa plecam spre cabana si am facut 45 de minute pe drumul forestier. La cabana, fiind cu baieti mari bautori de bere, m-am dat si eu la sporturi d-astea, pana mi s-o facut somn. Din pacate abia dupa 2 a.m. am reusit sa adorm, caci a trebuit sa migrez in alt pat si in alta camera din cabana pt. a dormi in liniste.

Sambata dimineata ma trezesc cu greu dupa mult prea putine ore de somn, dar sunt hotarata sa merg in tura orice ar fi. Valea lui Ivan mi-o doream de ceva vreme si nu vroiam sa o ratez nici daca mergeam taras in patru labe. Se scoala si baietii, mancam cam fara elan si reusim sa plecam pe la 8.30 a.m. de la cabana. Vom urma marcajul pe care il vom face de 4 ori in acest weekend, cel mai scurt traseu care ne scoate in 2 h langa Cerdacul Stanciului. Noi vom face in urcare 1 h 1/2 si sub o ora in coborare (depinde la cate taclale am stat).
 

Ajunsi in poteca ce merge pe sub peretii de stanca spre Cerdacul Stanciului, viram la dreapta si cu grija incepem sa ne uitam dupa Valea lui Ivan. Din schite nu era foarte clar pe unde ar fi intrarea, pentru ca nu stiam daca apar desenate chiar toate firele de vale si valcele din teren, dar cu poza de pe internet cu intrarea in vale o dibuim imediat. Radu este insa putin suparat ca am identificat foarte usor valea, el vroia sa vina asa doar cu putine descrieri si sa exploreze totul la fata locului. Eu insa nu eram foarte mare amatoare de investigatii, vroiam sa mergem cumva la sigur si sa nu orbecaim jumatate de Crai dupa valea asta.

Asa arata intrarea inspre Valea lui Ivan, cu mot de stanca pe stanga, inca unul pe dreapta, copaceii tot la locul lor. Usor de identificat daca ai poza cu tine printata, daca nu, toate firele de vale pe acolo arata la fel, existand riscul sa sui pe vreun valcel care apoi se infunda in peretii de sub Braul Rosu.

Incepem sa urcam pe grohotisul marunt ce duce la intrarea in vale si se intrezareste o deschizatura la dreapta ce ne va absorbi imediat in imparatia peretilor de stanca. Firul vaii nu se citeste imediat, iar valea se lasa descoperita incet, pe dupa colt. Are o intrare foarte buclucasa valea asta si cu multe surprize pe parcursul sau.

Niste saritori micute la intrarea in cotul vaii spre dreapta, apoi valea o coteste aproape 90 de grade la stanga si dupa curbura apare Saritoarea Prelucie, asa cum o denumeste Emilian Cristea in Monografia sa despre Piatra Craiului. Stiam ca este singurul obstacol mai dificil de pe vale, si oarecum stateam linistita ca odata trecut acest pasaj, restul vor fi o placere veritabila in ale cataratului. Nu ajungem bine eu si Radu la saritoare, ca baietii deja incepusera sa o abordeze care mai de care. Adi era deja infipt in peretele din stanga si infipt va ramane acolo pana isi va lua curajul sa treaca. Petru dadea din gura de jos si isi concepea traseul evolutiei sale de balerin pe aceasta stanca pana deasupra saritorii.

Pana la urma Petru reuseste sa il depaseasca pe Adi care inca era blocat in perete, ajunge deasupra saritorii si va arunca o cordelina pentru tras rucsacii si pe mine. Eu nu am putut sa o iau prin stanga saritorii pe unde au urcat ei la liber caci daca as fi cazut, chiar si asigurata fiind, pendulam pe toata saritoarea. Am fost singura care am urcat drept in sus pe saritoare si pot spune la propriu cat de lucie era - isi merita numele garantat. Nu am reusit sa avansez in unele zone decat gratie faptului ca eram trasa in sus pe coarda, altfel toate prizele si de maini si de picioare erau scurse la greu, dar incet incet am avansat. Cu mainile nu puteai decat sa te impingi, cu picioarele doar sa stai la aderenta. A fost foarte greu, nu-mi venea sa cred cat de multe prize pareau de jos si la fata locului descopeream ca erau toate scurse si nu puteam sa ma tin ca lumea de niciuna. Era o chestiune de echilibru, ca de obicei, dar ce echilibru sa fac cu dita' mai bocancioii pe stanca ?! M-am smiorcait, baietii au tras in sus de coarda si uite asa am scos si eu capul la lumina.

Dupa acesta saritoare mai urmeaza cateva saritori foarte usor de catarat pana ajungem in Braul Rosu. Unele dintre ele mai au si pasaje expuse, dar peste tot ai multiple variante de depasire a saritorii, mai grele mai usoare, asa ca fiecare isi incearca puterile functie de preferinte.

Valea asta este un adevarat rai al catararii: pe firul vaii aveai mai multe variante, nu numai o saritoare care tinea dintr-un cap in altul pe latimea vai. Firul vaii impartit cam in doua - o saritoare mai grea pe stanga, dar un horn mai usor de urcat si ocolit saritoarea respectiva pe dreapta. Foarte fain si variat, mi-a placut enorm si am experimentat fiecare ce pasaj ii placea si il atragea mai mult. Petru spre exemplu isi permite sa se bage cu picioarele lui lungi prin zone mai delicate, eu insa nu-mi permit. Radu este insa multumit sa exploreze, Adi mai face pe smecherul si mai merge cu doi rucasci in spate cand eu nu incap cu rucsacul meu prin vreo fisura. 

Cat ai zice peste ne trezim ca am si ajuns in Braul Rosu - asta inseamna ca am mai avea vreo jumatate de vale pana sus la iesirea in Cresta Sudica. Nici nu stiu daca sa ma bucur sau sa imi para rau: cumva ma bucur ca a fost usor si ca am putut trece fara probleme, cumva imi pare rau ca mi-a placut mult si as fi vrut sa mai cataram, dar mai avem inca jumatate de vale pana sus.

 

Iesind in Braul Rosu intalnim si tone de flori de colt. Atatea flori de colt eu nu-mi amintesc sa fi vazut vreodata in Crai, dar tura asta a fost de departe tura florilor de colt. Cate flori de colt am vazut anul asta in Crai si in Bucegi, eu nu imi amintesc sa fi vazut vreodata la un loc. Vedeam asa una-doua flori de colt si atata, doar ca sa stiu ca exista si in realitate, nu numai in albumele de scoala, dar acum vedeam manunchiuri de flori de colt. Este adevarat ca altadata nu mergeam atata pe nemarcate, dar acum ca am prins gustul explorarilor, o lume noua mi se deschide si ma absoarbe, pe masura ce eu patrund pas cu pas in minunatiile ei. Ceva extraorinar si ceva ceea ce eu la Crai iubesc enorm: caprele si florile de colt. Ar mai fi multe de iubit la Crai, dar mi-e teama ca-s fara numar si iarasi voi sfarsi prin a ma declara indragostita de un Crai.

Dupa Braul Rosu, Valea lui Ivan continua in sus inspre creasta si mai este presarata cu saritori care mai de care mai dragute, mai usoare si mai pline de pietre care cad la greu. Adi si cu Petru reusesc sa dea niste bolo-stanci jos, care suiera pe langa noi, eu cu Radu nu stiu cum facem, dar reusim sa mergem totusi mai prudent fara sa dislocam toate pietrele din loc. Portiunea aceasta a vaii este foarte frumoasa, dar parca si asta a tinut prea putin. Noi mergem destul de repede ca nu stim sigur ce ne asteapta mai sus si suntem nerabdatori sa aflam cum este si iesirea in Creasta Sudica. Daca as reface valea, as merge relaxat si la viteza minima, ca sa apuc sa profit de toate frumusetile ei fara sa ma grabesc.

Ajungem cumva la finalul firului vaii si vedem crucea din capul vaii, un punct de reper de unde descrierile ne spuneau ca trebuie sa iesim in Creasta Sudica prin dreapta. Valea propriu-zisa nu iese in creasta, mai continua pana sub un perete unde catararea devine foarte expusa si grea, iar lui Radu i-a fost tarsala sa mai insiste ca nu stia daca se mai poate intoarce.

Cam asa arata finalul firului vaii, strajuit in partea superioara de pereti de stanca, zone expuse si friabile. Vorba lui Radu, pe undeva pe acolo trebuie sa fie vreo iesire, dar pe unde si cum si oare ce echipament ne-ar trebui ca sa putem explora pe acolo, nu stim.

Stam si mancam ceva pe platforma de langa cruce si de acolo valea si un valcel inierbat o cotesc la dreapta in sus spre creasta. Pornim in sus pe valcelul de iarba, cam dezamagiti ca valea este atat de simpla la final, un valcel de iarba. Cumva as mai fi vrut sa explorez, sa mai fie de descoperit cate ceva, ceva nou, ceva incitant.

O poteca firava urca spre palcul de jnepeni din punctul de stat langa cruce, urmand cat de cat linia valcelului. Incepem sa urcam curiosi totusi cum se face iesirea in Creasta Sudica. Vedeam doar o mare muchie de jnepeni in fata noastra si ma cam asteptam clantanind asa din dinti sa fie o muchie expusa.

Urcam ce urcam si lasam in urma platforma cu crucea unde ne-am luat picnicul. Poteca urca si ea ca orice poteca normala, doar ca urca abruptel, ca orice poteca pe un valcel inclinat din Crai, care coteste usor la stanga pentru a se indrepta spre Creasta Sudica. Ma asteptam sa fie o iesire in creasta ca la Padina lui Calinet, o dita' mai palnia mare care iese banal in creasta.

Dintr-o data ajungem sus intr-o muchie injnepenita de unde zarim deasupra noastra cum se ridica maiestuoasa Creasta Sudica a Pietrei Craiului. O creasta care urca destul de domol, cu cateva portiuni de catarare usoare, dar impadurita bine in jnepeni ca sa ai de ce te tine pentru orice eventualitate. Ca sa zic asa, si daca ai fi vrut sa cazi, tot nu aveai unde, ca te inghitea jungla de jnepeni.

 

Fermecati de zarile apropiate ale Sudicii, de acolo de unde priveam insistent vedeam cam asa ceva

Pentru mine cel putin surpriza cea mare a fost in momentul in care descoperim ca valcelul ia sfarsit pe nesimtite si o urcare abrupta ne duce intr-o crestulita secundara de jnepeni, destul de aeriana, dar si destul de lata in acelasi timp. Tropaiala printre jnepeni cu fundalul Vaii lui Ivan la picioarele noastre si in scurt timp ajungem in Creasta Sudica, la mica distanta de Saua Funduri.

Vedere din punctul in care se face iesirea din Valea lui Ivan in Creasta Sudica spre Saua Funduri

Vedere din punctul in care se face iesirea din Valea lui Ivan in Creasta Sudica spre Varful La Om

In creasta soare, caldura mare si moleaseala noastra pe masura. Ma simt ca la mare. Ne uitam la un fluture care nu poate sta pe o floare ca il sufla vantul, mustele ne bazaie si ne decidem sa mergem val vartej mai departe si sa facem pauza de pranz la intrarea in Braul Rosu din Valea Urzicii. Tropaim putin pe Sudica pana in Saua Funduri si imi dau seama ca nu am mai fost de foarte multi ani pe aici. Cred ca va trebui sa mai repet traseul, macar pentru reimprospatarea memoriei, ca dificultatea nu pune probleme.

Iuliana, Petru si cu Adi in Creasta Sudica in Saua Funduri 

Din Saua Funduri incepem sa coboram pe Valea Urzicii, o vale frumoasa si usoara. Coboram pe un pamant negru care ne tot aluneca la vale, sosetele mele vor fi la fel de negre pe masura ce cobor, avem la un moment dat un horn cu un cablu, dar in rest nimic complicat tehnic.

Ne uitam din cand in cand la poteca Braului Rosu ca sa nu pierdem din vizor intrarea in brau, o identificam o data, dar ar trebui sa coboram un grohotis din partea dreapta a vaii, asa ca ne reintoarcem in poteca marcata si mai coboram pana reusim sa dam din nou de poteca si de momaie. Incepem sa mergem pe poteca Braului Rosu si eu stau cu gandul numai la conserva de peste pe care o voi manca. Se pare ca sunt singura infometata pana la epuizare, dar reusesc sa ii conving pe baieti sa oprim sub un copac la umbra caruia mancam in brau. Mergea si de un somnic, dar avem de facut Braul Rosu acum.

Cu burtile pline ma cam misc in reluare, eu una ma rostogolesc la propriu si mai beau apa ca sa aiba pestele proaspat mancat in ce sa inoate. Incepem sa serpuim pe Braul Rosu in sus si in jos. De obicei faceam Braul Rosu in sens opus, cu plecare de la Marele Grohotis si nu eram asa de obosita la suisurile si coborasurile interminabile. Mi se parea chiar ca urca si coboara destul de putin in comparatie cu Braul de Mijloc, dar acum, cu burta plina este cu totul alta poveste, si tot cu burta plina este o adevarata jertfa depasirea palcurilor dese de jnepeni ce impanzesc braul si iti intra in nas si-n gura si-n urechi.

 

 

 

 

Parcurgem Braul Rosu, in sus si in jos la nesfarsit. Noroc ca la un moment dat niste capre negre apar in vizor. Eu si Radu ne punem in fund si ne uitam si le filmam cel putin jumatate de ora. Puiutii stateau tolaniti undeva la umbra si noi trecand pe acolo, i-am vazut. In acelasi timp, capra mama ne-a vazut si ea si a coborat in goana la puiuti si i-a luat in sus pe niste stanci de numa', suierand a pericol (adica noi). Pe urma s-au tot fatait inainte si inapoi pe brane atat de inguste, de' nu stiu sincer cum puteau sa stea acolo, demonstrandu-ne ca ele caprele negre, si chiar si puiutii mici, au niste veleitati in ale catararii extraordinare. Cu greu ma desprind cu Radu de familia de capre negre, dar banuim ca ceilalti ne asteapta de ceva vreme.

Ajungem la coborarea din Braul Rosu spre Marele Grohotis, o coborare foarte abrupta, de' le dam numai pietre in cap celorlalti si ajungem la limba de grohotis ce ne scoate in scurt timp la traseul de urcare in Poiana Inchisa.

In cateva minute suntem la punctul de bifurcatie spre cabana Garofita Pietrei Craiului pe unde am urcat si de dimineata si acolo ma pun in fund pe grohotis cu Petru la asteptat Radu de la conferinta telefonica. Adi o luase de mult la vale pe grohotis, ca el nu prea merge cu grupul, asa ca eu cu Petru decidem ca il asteptam pe Radu de la telefon pana la 18.00 p.m., daca nu vine pana atunci o taiem la vale. Norocul lui Radu ca apare cu 4 minute inainte si mai zabovim la taclale in poteca. Coboram spre Cabana Garofita Pitrei Craiului si cand ajungem la apa iara ne mai punem in poteca uitandu-ne fermecati la marii pereti din care tocmai venim.

La Cabana Garofita Pietrei Craiului caldura mare. Mie nu mi-a fost niciodata atat de cald, incat sa stau seara in maieu si sa-mi permit sa ma spal la izvor fara sa clantan de frig. Este ceva neobisnuit pentru mine, dar se pare ca a fost canicula mare in rest, deci si la munte era mult mai cald. Pana ma spal eu, baietii se si proptesc pe iarba la o bere, urmata de alta bere si tot asa, pana cand pun eu piciorul in prag ca mi-e foame de la atata bere si ma duc sa gatesc pastele. Am mancat eu cu Petru din paste ca spartii, restul nu au vrut si nici Petru nu vroia, mereu ii puneam in farfurie si ma oprea, dupa care le manca pe nerasuflate.

Seara tarziu au mai venit altii de la cabana care fusesera pe Padina Lancii si in Poiana Inchisa si ne distram tot intrebandu-i daca si ei vin tot de pe Padina Lancii. Erau echipati pana in dinti cu hamuri, chestii socoteli. La orele 22.00 p.m. m-am declarat invinsa de oboseala si de data asta m-am dus direct in saltelele de la mansarda, ca sa dorm si eu linistita cu gandul la florile de colt pe care le-am vazut, la saritorile pe care le-am catarat, la povestile, glumele si mistourile pe care le-am facut in poteca, la peretii mari la care am cascat gura, noi mici pitici in acesta imensitate de lume a calcarului alb. 

Manunchiurile de flori de colt pe care le-am cuprins cu vederea, le-am pozat si le-am luat ca amintire ca sa-mi aduc aminte cat de frumoase sunt cand oi sta si m-oi uita la nameti de zapada afara pe geam.