Valea lui Ivan - Braul Rosu - 25 august 2012

Dupa o experienta reusita cu organizarea turei pe carpati.org, chiar am chef sa ma relaxez cu o noua tura in Crai, dar in care nu mai sunt eu sefa si nu mai iau eu deciziile, ci pur si simplu aleg din optiunile prezente, fara insa a le mai oferi tot eu. Zis si facut ! Era batut in cuie ca vine Radu de la Cluj si din motive personale ma roaga sa mai spun la cativa oameni, ca sa fie o echipa pe cinste. Ratza si Dedex baga familie la greu, Cristi este la un curs de alpinism in Rasnoave, asa ca raman Adi, Petru si cu Gabi. Adi s-a hotarat imediat ce l-am sunat (dar s-a dovedit ca intentiile lui erau destul de departe de mersul efectiv pe munte), Petru a fost si el de o promtitudine fara egal si de cuvant pana la capat, Gabi s-a speriat din cauza caniculei in ultima zi inainte de plecare.

Al doilea weekend consecutiv pentru echipa de soc a acestei veri in Crai: Iuliana, Petru si Radu. Cum se pronunta cuvantul Crai, noi suntem cumva la datorie. Au mai incercat sa se alature si altii echipei, dar vorba lui Radu, au fost unii mai mult altii mai putin, diletanti ciudati care incercau sa ni se infiltreze. Baza eram noi, cei trei care au razbatut vestul - abruptul vestic al Craiului.

Tura incepe foarte bine cu o intarziere a trenului meu de o ora in Brasov, motiv pentru care simt ca Radu face treispe-paispe si abia mai are rabdare sa astepte. El venise din Cluj via Sighisoara, asa ca nu am putut sa ne sincronizam conform planului si nici nu a putut sa ma ia din Sibiu. Din gara il luam si pe Adi si pornim spre Podu Dambovitei, unde mai mult sau mai putin reusim sa ne sincronizam si cu Petru. El era trecut de Campulung cand am virat noi dreapta spre Satic si am pierdut semnalul de telefon, dar macar am putut sa il asteptam la parcarea de masini pt. Garofita Pietrei Craiului, respectiv Valea lui Ivan. Ca sa zic asa - norocul lui Petru: daca trenul meu nu ar fi avut intarziere, 'sefu' Radu prognosticase ca Petru va urca singur la cabana. Pana la urma tot raul spre bine, am reusit abia la orele 21.00 p.m. sa plecam spre cabana si am facut 45 de minute pe drumul forestier. La cabana, fiind cu baieti mari bautori de bere, m-am dat si eu la sporturi d-astea, pana mi s-o facut somn. Din pacate abia dupa 2 a.m. am reusit sa adorm, caci a trebuit sa migrez in alt pat si in alta camera din cabana pt. a dormi in liniste.

Sambata dimineata ma trezesc cu greu dupa mult prea putine ore de somn, dar sunt hotarata sa merg in tura orice ar fi. Valea lui Ivan mi-o doream de ceva vreme si nu vroiam sa o ratez nici daca mergeam taras in patru labe. Se scoala si baietii, mancam cam fara elan si reusim sa plecam pe la 8.30 a.m. de la cabana. Vom urma marcajul pe care il vom face de 4 ori in acest weekend, cel mai scurt traseu care ne scoate in 2 h langa Cerdacul Stanciului. Noi vom face in urcare 1 h 1/2 si sub o ora in coborare (depinde la cate taclale am stat).
 

Ajunsi in poteca ce merge pe sub peretii de stanca spre Cerdacul Stanciului, viram la dreapta si cu grija incepem sa ne uitam dupa Valea lui Ivan. Din schite nu era foarte clar pe unde ar fi intrarea, pentru ca nu stiam daca apar desenate chiar toate firele de vale si valcele din teren, dar cu poza de pe internet cu intrarea in vale o dibuim imediat. Radu este insa putin suparat ca am identificat foarte usor valea, el vroia sa vina asa doar cu putine descrieri si sa exploreze totul la fata locului. Eu insa nu eram foarte mare amatoare de investigatii, vroiam sa mergem cumva la sigur si sa nu orbecaim jumatate de Crai dupa valea asta.

Asa arata intrarea inspre Valea lui Ivan, cu mot de stanca pe stanga, inca unul pe dreapta, copaceii tot la locul lor. Usor de identificat daca ai poza cu tine printata, daca nu, toate firele de vale pe acolo arata la fel, existand riscul sa sui pe vreun valcel care apoi se infunda in peretii de sub Braul Rosu.

Incepem sa urcam pe grohotisul marunt ce duce la intrarea in vale si se intrezareste o deschizatura la dreapta ce ne va absorbi imediat in imparatia peretilor de stanca. Firul vaii nu se citeste imediat, iar valea se lasa descoperita incet, pe dupa colt. Are o intrare foarte buclucasa valea asta si cu multe surprize pe parcursul sau.

Niste saritori micute la intrarea in cotul vaii spre dreapta, apoi valea o coteste aproape 90 de grade la stanga si dupa curbura apare Saritoarea Prelucie, asa cum o denumeste Emilian Cristea in Monografia sa despre Piatra Craiului. Stiam ca este singurul obstacol mai dificil de pe vale, si oarecum stateam linistita ca odata trecut acest pasaj, restul vor fi o placere veritabila in ale cataratului. Nu ajungem bine eu si Radu la saritoare, ca baietii deja incepusera sa o abordeze care mai de care. Adi era deja infipt in peretele din stanga si infipt va ramane acolo pana isi va lua curajul sa treaca. Petru dadea din gura de jos si isi concepea traseul evolutiei sale de balerin pe aceasta stanca pana deasupra saritorii.

Pana la urma Petru reuseste sa il depaseasca pe Adi care inca era blocat in perete, ajunge deasupra saritorii si va arunca o cordelina pentru tras rucsacii si pe mine. Eu nu am putut sa o iau prin stanga saritorii pe unde au urcat ei la liber caci daca as fi cazut, chiar si asigurata fiind, pendulam pe toata saritoarea. Am fost singura care am urcat drept in sus pe saritoare si pot spune la propriu cat de lucie era - isi merita numele garantat. Nu am reusit sa avansez in unele zone decat gratie faptului ca eram trasa in sus pe coarda, altfel toate prizele si de maini si de picioare erau scurse la greu, dar incet incet am avansat. Cu mainile nu puteai decat sa te impingi, cu picioarele doar sa stai la aderenta. A fost foarte greu, nu-mi venea sa cred cat de multe prize pareau de jos si la fata locului descopeream ca erau toate scurse si nu puteam sa ma tin ca lumea de niciuna. Era o chestiune de echilibru, ca de obicei, dar ce echilibru sa fac cu dita' mai bocancioii pe stanca ?! M-am smiorcait, baietii au tras in sus de coarda si uite asa am scos si eu capul la lumina.

Dupa acesta saritoare mai urmeaza cateva saritori foarte usor de catarat pana ajungem in Braul Rosu. Unele dintre ele mai au si pasaje expuse, dar peste tot ai multiple variante de depasire a saritorii, mai grele mai usoare, asa ca fiecare isi incearca puterile functie de preferinte.

Valea asta este un adevarat rai al catararii: pe firul vaii aveai mai multe variante, nu numai o saritoare care tinea dintr-un cap in altul pe latimea vai. Firul vaii impartit cam in doua - o saritoare mai grea pe stanga, dar un horn mai usor de urcat si ocolit saritoarea respectiva pe dreapta. Foarte fain si variat, mi-a placut enorm si am experimentat fiecare ce pasaj ii placea si il atragea mai mult. Petru spre exemplu isi permite sa se bage cu picioarele lui lungi prin zone mai delicate, eu insa nu-mi permit. Radu este insa multumit sa exploreze, Adi mai face pe smecherul si mai merge cu doi rucasci in spate cand eu nu incap cu rucsacul meu prin vreo fisura. 

Cat ai zice peste ne trezim ca am si ajuns in Braul Rosu - asta inseamna ca am mai avea vreo jumatate de vale pana sus la iesirea in Cresta Sudica. Nici nu stiu daca sa ma bucur sau sa imi para rau: cumva ma bucur ca a fost usor si ca am putut trece fara probleme, cumva imi pare rau ca mi-a placut mult si as fi vrut sa mai cataram, dar mai avem inca jumatate de vale pana sus.

 

Iesind in Braul Rosu intalnim si tone de flori de colt. Atatea flori de colt eu nu-mi amintesc sa fi vazut vreodata in Crai, dar tura asta a fost de departe tura florilor de colt. Cate flori de colt am vazut anul asta in Crai si in Bucegi, eu nu imi amintesc sa fi vazut vreodata la un loc. Vedeam asa una-doua flori de colt si atata, doar ca sa stiu ca exista si in realitate, nu numai in albumele de scoala, dar acum vedeam manunchiuri de flori de colt. Este adevarat ca altadata nu mergeam atata pe nemarcate, dar acum ca am prins gustul explorarilor, o lume noua mi se deschide si ma absoarbe, pe masura ce eu patrund pas cu pas in minunatiile ei. Ceva extraorinar si ceva ceea ce eu la Crai iubesc enorm: caprele si florile de colt. Ar mai fi multe de iubit la Crai, dar mi-e teama ca-s fara numar si iarasi voi sfarsi prin a ma declara indragostita de un Crai.

Dupa Braul Rosu, Valea lui Ivan continua in sus inspre creasta si mai este presarata cu saritori care mai de care mai dragute, mai usoare si mai pline de pietre care cad la greu. Adi si cu Petru reusesc sa dea niste bolo-stanci jos, care suiera pe langa noi, eu cu Radu nu stiu cum facem, dar reusim sa mergem totusi mai prudent fara sa dislocam toate pietrele din loc. Portiunea aceasta a vaii este foarte frumoasa, dar parca si asta a tinut prea putin. Noi mergem destul de repede ca nu stim sigur ce ne asteapta mai sus si suntem nerabdatori sa aflam cum este si iesirea in Creasta Sudica. Daca as reface valea, as merge relaxat si la viteza minima, ca sa apuc sa profit de toate frumusetile ei fara sa ma grabesc.

Ajungem cumva la finalul firului vaii si vedem crucea din capul vaii, un punct de reper de unde descrierile ne spuneau ca trebuie sa iesim in Creasta Sudica prin dreapta. Valea propriu-zisa nu iese in creasta, mai continua pana sub un perete unde catararea devine foarte expusa si grea, iar lui Radu i-a fost tarsala sa mai insiste ca nu stia daca se mai poate intoarce.

Cam asa arata finalul firului vaii, strajuit in partea superioara de pereti de stanca, zone expuse si friabile. Vorba lui Radu, pe undeva pe acolo trebuie sa fie vreo iesire, dar pe unde si cum si oare ce echipament ne-ar trebui ca sa putem explora pe acolo, nu stim.

Stam si mancam ceva pe platforma de langa cruce si de acolo valea si un valcel inierbat o cotesc la dreapta in sus spre creasta. Pornim in sus pe valcelul de iarba, cam dezamagiti ca valea este atat de simpla la final, un valcel de iarba. Cumva as mai fi vrut sa explorez, sa mai fie de descoperit cate ceva, ceva nou, ceva incitant.

O poteca firava urca spre palcul de jnepeni din punctul de stat langa cruce, urmand cat de cat linia valcelului. Incepem sa urcam curiosi totusi cum se face iesirea in Creasta Sudica. Vedeam doar o mare muchie de jnepeni in fata noastra si ma cam asteptam clantanind asa din dinti sa fie o muchie expusa.

Urcam ce urcam si lasam in urma platforma cu crucea unde ne-am luat picnicul. Poteca urca si ea ca orice poteca normala, doar ca urca abruptel, ca orice poteca pe un valcel inclinat din Crai, care coteste usor la stanga pentru a se indrepta spre Creasta Sudica. Ma asteptam sa fie o iesire in creasta ca la Padina lui Calinet, o dita' mai palnia mare care iese banal in creasta.

Dintr-o data ajungem sus intr-o muchie injnepenita de unde zarim deasupra noastra cum se ridica maiestuoasa Creasta Sudica a Pietrei Craiului. O creasta care urca destul de domol, cu cateva portiuni de catarare usoare, dar impadurita bine in jnepeni ca sa ai de ce te tine pentru orice eventualitate. Ca sa zic asa, si daca ai fi vrut sa cazi, tot nu aveai unde, ca te inghitea jungla de jnepeni.

 

Fermecati de zarile apropiate ale Sudicii, de acolo de unde priveam insistent vedeam cam asa ceva

Pentru mine cel putin surpriza cea mare a fost in momentul in care descoperim ca valcelul ia sfarsit pe nesimtite si o urcare abrupta ne duce intr-o crestulita secundara de jnepeni, destul de aeriana, dar si destul de lata in acelasi timp. Tropaiala printre jnepeni cu fundalul Vaii lui Ivan la picioarele noastre si in scurt timp ajungem in Creasta Sudica, la mica distanta de Saua Funduri.

Vedere din punctul in care se face iesirea din Valea lui Ivan in Creasta Sudica spre Saua Funduri

Vedere din punctul in care se face iesirea din Valea lui Ivan in Creasta Sudica spre Varful La Om

In creasta soare, caldura mare si moleaseala noastra pe masura. Ma simt ca la mare. Ne uitam la un fluture care nu poate sta pe o floare ca il sufla vantul, mustele ne bazaie si ne decidem sa mergem val vartej mai departe si sa facem pauza de pranz la intrarea in Braul Rosu din Valea Urzicii. Tropaim putin pe Sudica pana in Saua Funduri si imi dau seama ca nu am mai fost de foarte multi ani pe aici. Cred ca va trebui sa mai repet traseul, macar pentru reimprospatarea memoriei, ca dificultatea nu pune probleme.

Iuliana, Petru si cu Adi in Creasta Sudica in Saua Funduri 

Din Saua Funduri incepem sa coboram pe Valea Urzicii, o vale frumoasa si usoara. Coboram pe un pamant negru care ne tot aluneca la vale, sosetele mele vor fi la fel de negre pe masura ce cobor, avem la un moment dat un horn cu un cablu, dar in rest nimic complicat tehnic.

Ne uitam din cand in cand la poteca Braului Rosu ca sa nu pierdem din vizor intrarea in brau, o identificam o data, dar ar trebui sa coboram un grohotis din partea dreapta a vaii, asa ca ne reintoarcem in poteca marcata si mai coboram pana reusim sa dam din nou de poteca si de momaie. Incepem sa mergem pe poteca Braului Rosu si eu stau cu gandul numai la conserva de peste pe care o voi manca. Se pare ca sunt singura infometata pana la epuizare, dar reusesc sa ii conving pe baieti sa oprim sub un copac la umbra caruia mancam in brau. Mergea si de un somnic, dar avem de facut Braul Rosu acum.

Cu burtile pline ma cam misc in reluare, eu una ma rostogolesc la propriu si mai beau apa ca sa aiba pestele proaspat mancat in ce sa inoate. Incepem sa serpuim pe Braul Rosu in sus si in jos. De obicei faceam Braul Rosu in sens opus, cu plecare de la Marele Grohotis si nu eram asa de obosita la suisurile si coborasurile interminabile. Mi se parea chiar ca urca si coboara destul de putin in comparatie cu Braul de Mijloc, dar acum, cu burta plina este cu totul alta poveste, si tot cu burta plina este o adevarata jertfa depasirea palcurilor dese de jnepeni ce impanzesc braul si iti intra in nas si-n gura si-n urechi.

 

 

 

 

Parcurgem Braul Rosu, in sus si in jos la nesfarsit. Noroc ca la un moment dat niste capre negre apar in vizor. Eu si Radu ne punem in fund si ne uitam si le filmam cel putin jumatate de ora. Puiutii stateau tolaniti undeva la umbra si noi trecand pe acolo, i-am vazut. In acelasi timp, capra mama ne-a vazut si ea si a coborat in goana la puiuti si i-a luat in sus pe niste stanci de numa', suierand a pericol (adica noi). Pe urma s-au tot fatait inainte si inapoi pe brane atat de inguste, de' nu stiu sincer cum puteau sa stea acolo, demonstrandu-ne ca ele caprele negre, si chiar si puiutii mici, au niste veleitati in ale catararii extraordinare. Cu greu ma desprind cu Radu de familia de capre negre, dar banuim ca ceilalti ne asteapta de ceva vreme.

Ajungem la coborarea din Braul Rosu spre Marele Grohotis, o coborare foarte abrupta, de' le dam numai pietre in cap celorlalti si ajungem la limba de grohotis ce ne scoate in scurt timp la traseul de urcare in Poiana Inchisa.

In cateva minute suntem la punctul de bifurcatie spre cabana Garofita Pietrei Craiului pe unde am urcat si de dimineata si acolo ma pun in fund pe grohotis cu Petru la asteptat Radu de la conferinta telefonica. Adi o luase de mult la vale pe grohotis, ca el nu prea merge cu grupul, asa ca eu cu Petru decidem ca il asteptam pe Radu de la telefon pana la 18.00 p.m., daca nu vine pana atunci o taiem la vale. Norocul lui Radu ca apare cu 4 minute inainte si mai zabovim la taclale in poteca. Coboram spre Cabana Garofita Pitrei Craiului si cand ajungem la apa iara ne mai punem in poteca uitandu-ne fermecati la marii pereti din care tocmai venim.

La Cabana Garofita Pietrei Craiului caldura mare. Mie nu mi-a fost niciodata atat de cald, incat sa stau seara in maieu si sa-mi permit sa ma spal la izvor fara sa clantan de frig. Este ceva neobisnuit pentru mine, dar se pare ca a fost canicula mare in rest, deci si la munte era mult mai cald. Pana ma spal eu, baietii se si proptesc pe iarba la o bere, urmata de alta bere si tot asa, pana cand pun eu piciorul in prag ca mi-e foame de la atata bere si ma duc sa gatesc pastele. Am mancat eu cu Petru din paste ca spartii, restul nu au vrut si nici Petru nu vroia, mereu ii puneam in farfurie si ma oprea, dupa care le manca pe nerasuflate.

Seara tarziu au mai venit altii de la cabana care fusesera pe Padina Lancii si in Poiana Inchisa si ne distram tot intrebandu-i daca si ei vin tot de pe Padina Lancii. Erau echipati pana in dinti cu hamuri, chestii socoteli. La orele 22.00 p.m. m-am declarat invinsa de oboseala si de data asta m-am dus direct in saltelele de la mansarda, ca sa dorm si eu linistita cu gandul la florile de colt pe care le-am vazut, la saritorile pe care le-am catarat, la povestile, glumele si mistourile pe care le-am facut in poteca, la peretii mari la care am cascat gura, noi mici pitici in acesta imensitate de lume a calcarului alb. 

Manunchiurile de flori de colt pe care le-am cuprins cu vederea, le-am pozat si le-am luat ca amintire ca sa-mi aduc aminte cat de frumoase sunt cand oi sta si m-oi uita la nameti de zapada afara pe geam.