Mega-circuit in jurul cheilor Rametului - 1-4 dec. 2011

In tura propusa de 1 decembrie de 4 zile vorbisem sa merg cu Cezar (care urma sa vina din Bucuresti la Sibiu), sa ma culeaga pe mine si apoi sa mergem mai departe in Trascau prin satele motesti. Cum nu mai fusesem niciodata in Trascau (doarin Cheile Rametului), l-am lasat pe el sa faca traseul, ca vorba aia stie foarte bine sa isi organizeze o tura si, cum venea si de departe, am zis sa il las sa aleaga pe unde vrea sa mearga ca sa fie satisfactia maxima. Vorbesc si cu Gabi din Deva, care se arata interesata cand ii trimit traseul, si in ultimul moment vor sa vina si Mihaela si Eugen din Sibiu, carora le trimit traseul propus ca sa stie pe unde vom merge si sa isi evalueze fortele, bagajele si mancarea pentru 4 zile. De plecat plecam inspre pranz din Sibiu, dupa ce ajunge Cezar cu trenul, il culeg eu pe Cezar de la gara, ca Mihaela ma suna dupa ce deja trecuse ora de intalnire ca ea intarzie, ne reunim cu totii la mine acasa cu intarzierea de rigoare a Mihaelei si plecam spre Sebes. Pe undeva pe drumul dintre Sebes si Alba Iulia o culegem si pe Gabi care ne astepta de ceva vreme, mergem mai departe in formula finala completa, parcam la manastirea Ramet si de acolo ne echipam cu catel si purcel si purcedem mai departe in tura noastra prin satele motesti.

Ziua I: Manastirea Ramet - Catunul Fata Pietrii (dormit la tanti Eugenia in sura in fan)

Mai in detaliu: Plecam de la manastirea Ramet pe dupa-masa, vorba aia mai erau cateva ore de lumina si apunea soarele, dar pana ne mai si echipam 4 oameni dureaza mult, ca avem corturi, izoprene, polare, caciuli, manusi, se inghesuie toate in rucsaci, astfel ca pentru mancare ramane cam putin loc la unii. Din satul Valea Manastirii ne angajam pe drumul de caruta care pleaca de pe malul celalalt al manastirii, drum care urca sus deasupra Cheilor Manastirii Rametului. Incepem sa urcam pe sub marii pereti de stanca prin poienile ce ne vor scoate la primul catun rasfirat de pe dealurile Trascaului (si poate cel care mi-a placut cel mai mult).

Pe masura ce urcam, incep timid sa-si faca aparitia primele case cu acoperis inalt cu fan, specifice acestei zone, motiv pentru care imi plac mie foarte mult Apusenii: casute mici, cochete, modeste, cu una sau doua camarute, din lemn, cu fan pe acoperis - adevarate bijuterii ale arhitecturii vernaculare.

Mihaela, Gabi, Iuliana si Cezar in drumul de urcare dinspre Valea Manastirii spre poienile cu catunul Fata Pietrii

Vedere spre Cheile Manastirii Rametului care se intind si de cealalta parte a vaii Manastirii

Ajungem destul de repede la asa zisul gol alpin al catunului, desi aici nu este altitudinea specifica, ci mai degraba incep sa apara poieni si pasuni, ceea ce pe mine ma bucura nespus de mult ca sa putem privi in zare satele rasfirate pe dealuri. Cum insa nu am carat cine stie ce apa, ca doar mergem prin sate, la prima fantana intalnita facem un popas de adapat.

Poza de grup in oglinda apei din fantana (de la stanga la dreapta in cerc): Mihaela, Cezar, Eugen, Gabi si Iuliana (in partea de jos a pozei)

In catunul Fata Pietrii aveam programat sa dormim, una la mana ca plecand tarziu dupa pranz in traseu nu mai aveam timp sa mergem foarte departe, doi la mana ca Cezar isi dorea foarte mult sa ajunga la tanti Eugenia, de care auzise de la Dia din clubul CAR Cluj Universitar (al carui membru este) si vroia sa o cunoasca si sa vada si el care este treaba pe acolo cu tanti Eugeni asta.

Cum incep poienile in urcusul nostru, incep sa apara si casutele din catunul Fata Pietrii si tot felul de instrumente si unelte de lucru pentru animale, oameni si nu numai.










Ne abatem usor pe la casele din drum intalnite, case foarte frumoase si modeste si dichisite, numai ca din pacate sunt parasite, asa ca trecem pe langa ele, le pozam si ne intrebam oare pentru cat timp or mai fi casele astea pe acolo daca nimeni nu le mai intretine. La un moment dat se vor prabusi cand lipsa vietii isi va pune amprenta definitiva peste camarutele altadata pline de viata si de caldura unui foc in soba.



















Ajungem in inima catunului Fata Pietrii, bine, vorba vine in inima catunului ca ne dam seama ca am ajuns dupa faptul ca sunt mai multe case decat inainte, dar nicidecum cum ca ar fi o strada sau o biserica ceva care sa marcheze centrul satului. Asa ca neavand nici un punct de reper ne ducem la o casa unde vedem ceva miscare (mai bine zis singura casa cu miscare) si intrebam de tanti Eugenia. Ni se spune ca sta la casa aia de mai sus de pe deal de sub Fata Pietrii, asa ca ne luam ziua buna si mergem mai departe.

Pe tanti Eugenia o gasim acasa, bine, ca la cat de mic este catunul si cat de putine lucruri se pot face aici, nu puteam sa o gasim decat cu treaba prin jurul casei. Intram in vorba cu ea si Cezar ii spune de Dia de la Cluj si tanti Eugenia se lumineaza la fata. Noi speram sa avem unde sa dormim la ea acasa, dar cum saraca are numai 2 camarute, dintre care una neincalzita pe post de camara, este clar ca vom alege sura (mai putin Mihaela care nu are echipament de dormit in frig si o bate pe tanti Eugenia la cap sa doarma in casa). Urma sa fie de altfel singura noapte in care nu am dormit la cort, in restul zilelor, negasind cazare, a fost ales cortul ca cel mai bun loc de dormit. Pentru mine si Cezar a fost bine, ca noi asa ne propusesem tura ca sa fim flexibili si sa nu cautam ceva special de dormit, pentru restul se pare ca nu a fost asa de bine, dar noi le spusesem ce intentii aveam inca de la plecare.

Sura in care am dormit in gospodaria lui tanti Eugenia: am dormit la etaj evident, in fan, cam incomod fanul

Pentru ca inca nu se intunecase si vroiam sa mai ne miscam putin inainte de apusul soarelui ca sa nu inghetam de frig, ne-am urcat sus pe Fata Pietrii pe unde am vazut cu ochii: pe grohotis, prin maracini, in patru labe, in fine, cert este ca am ajuns sus si am prins un superb apus de soare.
In poza de jos si poza de sus se vad Cheile Manastirii si Cheile Rametului vazute de sus de pe Fata Pietrii
  Coboram de pe Fata Pietrii si mergem inapoi la tanti Eugenia acasa, care ne primeste in casa (in unica ei camera incalzita de altfel) ca sa petrecem seara impreuna la taifas: ne povesteste despre viata ei, cum s-a nascut aici, cum s-a casatorit aici cu un baiat tot din catun, cum au trait, cum a murit "omul" ei (asa ii zicea barbatului ei), cum a plans, cum a suferit, cum a vrut sa plece de acasa dupa moartea lui, cum si-a dat seama ca locul ei este aici unde a trait cu omul ei si cum a revenit si traieste in continuare in casa pe care i-a lasat-o omul ei. Ne-a aratat si placuta cu poza lor pe care trebuie sa o duca la mormant, ne-a aratat cate nuci are de curatat ca sa vanda miezul. Noi la inceput o tot ajutam sa curete miejii de nuca, dar ne-am dat seama ca daca ramane fara activitate dupa ce plecam noi o sa fie mai nasol si o sa se plictiseasca pe urma acolo in batranetile ei.

Tanti Eugenia ne-a citit inclusiv ce a scris Dia despre ea intr-un articol la o revista si Cezar a sunat-o pe Dia ca sa vorbeasca cu tanti Eugenia (care ii este mai draga decat o bunica).

De dormit, am dormit in fan in sura precum am spus, desi am descoperit ca nu este cea mai buna varianta ca fanul ala nu este stabil si se tot misca si aluneci si te rostogolesti si nu poti sa stai comod. In viermuiala asta continua cred ca am migrat prin tot podul in cautarea unui loc orizontal, dar nu l-am gasit. Dar chiar si asa, eu am fost fericita ca am dormit in fan, chiar daca nu prea am dormit de fapt si m-am luptat cu izoprenul sa nu o iau la vale.

A doua zi dimineata teoretic trebuia sa mancam si sa plecam, dar nu putem sa plecam ca Mihaela s-a apucat sa ii faca curat lui tanti Eugenia prin casa si sa ii scuture toate servetele. O mai ajutam si noi, Cezar mai scutura si el la stergare, dar totusi trebuie sa plecam, ziua e scurta si vrem sa mergem pe lumina cat putem. Dar nu reusim sa plecam inainte de ora 11 a.m., facem repede o poza de grup in poarta gospodariei de la tanti Eugenia si o intindem.

Poza de grup in fata casei lui Tanti Eugenia (de la stanga la dreapta): Iuliana, Mihaela, Eugen, Cezar, Gabi si tanti Eugenia stand jos pe scaun curatand nuci

Ziua a II-a: Catunul Fata Pietrii - coborare in drumul forestier de Tecsesti - urcare spre Catunul Raicani - urcare pe Piatra Cetii (explorat dupa avenul omonim) - coborare spre Poiana cu Narcise (dormit la cort printre capite de fan)

Mai in detaliu: Reusim sa plecam abia pe la 11.00 a.m. dupa ce terminam cu curatenia inceputa de Mihaela la tanti Eugenia, ne punem rucsacii in spate si plecam in sfarsit mai departe la drum. Un drum frumos ne duce in sus spre stanga spre o culme de unde vom incepe sa coboram o bucata de drum.

Lasam in urma Fata Pietrii care strajuieste si apara catunul omonim si ne promitem sa revenim, cel putin mie si lui Cezar ne place foarte mult si speram sa fie doar inceputul unor ture prin Trascau.

Ajunsi in culme ne punem in fund si mancat cate ceva, desi nu plecaseram decat de vreo jumatate de ora de la tanti Eugenia. Peisajul este insa imbietor si incep sa se vada noi casute cu acoperis de fan, superbe, macar atata cat mai exista sunt superbe.

Dupa scurta pauza incepem sa coboram pe un drum de caruta inspre drumul care duce spre satul Tecsesti care se vede undeva in zare la poalele de la Piatra Cetii.

Desi este decembrie nu a nins inca deloc si putem sa zburdam in voie pe potecile Orientalilor. Nu stim ce marcaj avem, dar nici nu avem nevoie, ca drumul este suficient de clar si la o atenta consultare a hartii te prinzi destul de repede pe unde trebuie sa o iei.

Casute cochete ne asezoneaza drumul si facem poze innebuniti pe buna dreptate, ca nu stim cat or sa mai fie casele acelea acolo, oricum toate pe langa care treceam erau parasite, deci prea mari sanse sa reziste nu erau.



















La un moment dat ajungem si la o coliba mai noua (adica mai urata as completa eu) si este si o dacie d-aia veche parcata acolo, semn ca suntem aproape de ceva, un drum important - drumul de Tecsesti.

De la coliba cu Dacie o vom lua pe culmea din stanga jos si vom trece pe langa un magar pironit. Bun, deci daca vom trece pe langa un magar pironit este semn ca acolo se va sta la o sedinta de photo cu magarul, care este foarte mieros si blajin, se vede ca se plictiseste saracul acolo singur legat cu o sfoara de un tarus.

Poza cu magaruuuuuuuuuuuuuul ! Nu am ratat ocazia, trebuia sa am o poza cu urechiatul ! Si cat l-am mangaita, as fi stat sa il mai mangai numai eu o jumatate de ora, atat de bland si tandru era. 

Si pentru ca trebuie sa mergem mai departe, ne luam la revedere de la urechiat, Cezar si Mihaela facandu-i cu mana de la revedere, saracul magar stand foarte trist si uitandu-se la noi cum plecam si il parasim dupa ce l-am mangaiat si l-am dezmierdat atata. Mai departe coboram spre valea Cetea, unde vom intersecta drumul care duce spre satul Tecsesti (asta este cica un sat mai mare al zonei, un fel de pol, care are si biserica si mai multe case adunate). Ajunsi in drumul de Tecsesti urcam mai departe de cealalta parte a drumului pe un drum de caruta spre catunul Raicani.

Urcand spre catunul Raicani dam de prima casuta pe deal si chiar si de oamenii, ceea ce este ceva mai rar pe aici. Spunem unde vrem sa mergem, ne indeamna la deal, harta oricum ne arata acelasi lucru si purcedem mai departe, trecand pe langa cimitirul lor, aflat cumva in spatele casei, marcat doar cu niste cruci de lemn.

Mergem mai departe pe curba de nivel, din obosita ce eram eu ajung in fata, ca oricat de obosita as fi nu pot sa merg totusi chiar asa de incet ca inghet de-a binelea, asa ca cu harta pusa bine in buzunar deschid calea, ca mi-a aratat Cezar suficient de bine pe unde trebuie sa mergem.

La o bifurcatie de drumuri continuam pe curba de nivel pe dreapta, usor ascendent in sus, astfel incat sa ajungem pe platoul de deasupra catunului Raicani si sub Piatra Cetii, pe care va trebui sa o urcam.

Urcam destul de sustinut din valea Cetii pana sub Piatra omonima, dar in momentul in care ajungem in platoul respectiv, pot spune ca se merita vorba aia toti banii. Piatra Cetii este absolut superba, dantelata si zimtata si abia astept sa merg mai aproape sa ii vad dantelariile de stanca. Mihaela insa cand aude ca trebuie sa urcam pe acolo, ne spune din start ca ea nu urca, desi traseul era stabilit de acasa si acuma ni se cerea sa gasim alt traseu de ocolire al pietrei pana in Poiana cu Narcise ca ea nu vrea sa urce. Gabi ii pufneste in fata, eu imi vad mai departe de drum fara sa o bag in seama, Cezar ramane cu ei sa ii linisteasca si sa ii pregateasca de marele urcus. 

Vedere spre Piatra Cetii din platoul de deasupra catunului Raicani

Din platou incepem sa urcam pe Piatra Cetii, eu muuuuult in fata, restul muuuuult in urma, mai bine zis chiar stau si se tolanesc la o alta pauza de mancat. Eu continui sa urc, prefer sa fac pauza mai sus si sa admir privelistile decat sa stau jos. Pe la jumatatea urcusului, acolo unde se face o panorama frumoasa stau sa ii astept si pe restul si de acolo numai este asa de mult de urcat, oricum toata Piatra Cetii nu are decat 1233 m altitudine.

In varf la Piatra Cetii ne pierdem putin, ca este impadurit si marcajul dispare cand ti-e lumea mai draga, dar noroc ca pe harta identific o oarecare schimbare de directie a potecii si mergem putin pe culme si iesim la un gol de unde ne orientam mai usor. Mai stam putin in varful Piatra Cetii sa gasim avenul, o gaura verticala evident care nu imi spune mie personal prea multe, pentru ca eu nu prea le am cu pesterile.

Din varful Piatra Cetii incepem sa coboram cat inca mai este lumina, desi apusul soarelui se apropie cu pasi repezi. Coborarea este foarte abrupta si pe drum intalnim si niste capre, apoi ajungem intr-o poiana unde pierdem marcajul, caci era o schimbare de directie nesemnalizata si in teren. Consultam harta, luam azimutul asa ochiometric raportat la alte repere din teren si de pe harta si in sfarsit gasim continuarea la poteca marcata undeva in stanga jos fata de unde veneam noi, poteca ce ne va scoate in Poiana cu Narcise (fara narcise acuma in luna decembrie).

Poiana cu Narcise este de fapt un foarte mic catun, cateva case risipite, cateva capite de fan, un gard, un ogor, un catel care ne latra, mmmhm, pare animatie pe aici. Numa' bine ca imediat ce intram in poiana, de la latratul cainilor se vede miscare in casa si ies si oamenii sa vada care este treaba. La insistentele Mihaelei ii intrebam de loc de dormit si saracii oameni se dau peste cap sa ne arate un pod, un grajd, o sura etc. Nu au unde sa ne gazduiasca in casa, nici macar un om, asa ca planul initial cu dormitul la cort era foarte valabil si inteligent gandit. Pana la urma ne vom pune corturile printre capitele de fan si o sa dormim bine mersi acolo, desi unii erau terorizati de frig, dar pe munte nu prea ai conditii de 5 stele.

Poza de grup printre capitele de fan (de la stanga la dreapta): Cezar, Mihaela, Iuliana si in spate Eugen si Gabi

Mergem sa mancam la oameni in casa si oamenii ne mai si servesc cu tuica (ghinars .... d-ala de ne daduse si tanti Eugenia cu o zi inainte), drept pentru care eu ma binedispun instantaneu si nu mai imi trebuie nimica, sunt fericita orice ar fi, mai ales daca trebuie sa dorm in cort unde imi place la nebunie.

Cam asa arata o parte din cina noastra cu slaninuta, ceapa si ghinars (tuica)

 

Poza de grup cu gazdele noastre (de la stanga la dreapta in jurul mesei): gazda nr. 1, Iuliana, Mihaela, Gabi, gazda nr. 2 si Cezar (Eugen facea poza, deci este poza de semi-grup)

 

Si cateii si pisicile din poiana cu narcise erau atat de bine educati, incat stateau in usa fara sa intre inauntru vorba aia nici daca ii chemai in casa. Asa ca i-am pozat, ca sa imortalizez cumintenia pamantului de animalute.

Ziua a III-a: Poiana cu Narcise - coborat cumva spre Catunul Botani - mers paralel cu Cheile Pravului si Cheile Piatra Baltii - Catunul Cheia (picnic) - valea Cheii - valea Geogelului si cheile omonime - valea Bradestilor - Satul Bradesti (dormit la cort langa un grajd)

Mai in detaliu: Dimineata ne trezim, facem repede ceva de mancare si speram si noi sa plecam mai repede in traseu ca sa nu ne mai apuce noaptea pe drum. Dar n-avem nici o sansa, cand mergem in bucatarie la localnici unde erau stansi restul coechipierilor nostri si zicem ca sa plecam, suntem intampinati cu un "stai ... ca", si stai ca-ul asta avea sa dureze mult si bine si aveam sa plecam iarasi la orele 10.00 a.m.

Ma tot fatai cu Cezar pe afara, ne dam in leagan, ne ducem la buda, iar ne dam in leagan, ni se face frig, inauntru totusi nu am sta ca am venit sa stam afara, dar totusi trebuie sa mai mobilizam putin lumea ca sa ne punem in miscare macar azi mai devreme. Au functionat pana la urma insistentele plecarii, ca am reusit sa ne deplasam cu o ora mai devreme decat in ziua precedenta. Am luat frumusel drumul de-a lungul Poienii cu Narcise, drum care lasa in urma satul Tecsesti, din care se putea ajunge la Manastirea Ramet.

Vedere spre satul Tecsesti din Poiana cu Narcise

Mihaela cand aude ca ala este satul Tecsesti si ca de acolo se poate ajunge la manastirea Ramet ne intreaba noi de ce nu o luam pe acolo ? Spre Tecsesti !? Planul intiial si pe care li-l spuseseram cand isi manifestasera intentia sa vina si ei in tura era sa facem circuit si sa dam inconjor la cheile Rametului. In fundal, adica acolo incotro mergem noi, incep sa apara niste nori negri la orizont.

Mergem spre dealul Magurii, pe care trebuie sa il avem in stanga noastra, urmand ca undeva in capat sa ne orientam dupa un drum ceva care taie in dreapta pe diagonala. Norii mari si negrii continua sa se apropie.

Pe masura ce vin norii negri si atmosfera devine mohorata si totul devine cenusiu si monocrom in toate pozele, razele soarelui urmand sa nu mai apara in pozele mele de acum inainte. Culori de maroniu si gri domina imaginile in toate partile, iar umiditatea mare incetoseaza imaginile din fundal.

Piatra Cetii vazuta de langa dealul Magurii, cumva la capatul extrem al Poienii cu Narcise (daca ar fi sa consideram poiana tot golul acela alpin)

Ajungem la o cruce de piatra care inca este in picioare si alte cateva mari lucrari ingineresti distruse pe jos. Ni se spusese despre asa ceva de la nenii localnici din Poiana cu Narcise, asta era semn ca pe aici trebuia sa nu mergem pe drumul forestier care o lua in stanga si abia dupa mari ocoluri ne ducea spre catunul Botani. 

Incepem sa cautam poteca despre care ni se spusese ca merge de la crucea de piatra diagonal in dreapta si coboara aproape direct spre catunul Botani. Nu gasim nici o poteca clar conturata, ci tot felul de poteci si potecute, ba pe deasupra zona a fost si arsa si totul este cenusiu si negru.

Totusi, cumva reusim sa identificam cum sa trecem peste niste zone stancoase, apoi ni se deschide un fel de liziera padurii, nu pare foarte abrupt, asa ca tinem linia de coborare in speranta ca va avea continuitate pana jos. Iesim numai bine intr-o poiana care da in drumul de pe valea Ivasanilor, in scurt timp urmand sa vedem si casele risipite ale catunului Botani.

Ajunsi in firul vaii Ivasanilor suntem in traseul marcat si nu avem decat sa urmam indicatoarele ca sa ne indreptam spre satul Cheia (satul parasit din capatul lipsit de civilizatie al Cheilor Rametului). Avem de mers pe un drum de caruta foarte evident acuma, o portiune in lungul apei, dar apoi drumul urca pe versantul drept si ne cocoata si pe noi sus pe o poteca din ce in ce mai ingusta (ingusta in sensul ca nu se putea merge cu bicicleta pe ea, nu in sensul ca ar fi fost aninata cumva).

Lasam in urma catunul Botani si incepem sa vedem pereti izolati de stanca din ce va sa fie Cheile Pravului. Eu sunt foarte incantata ca am sa vad niste chei, dar in acelasi timp sunt foarte dezamagita pentru ca se numesc chei niste chestii care trec doar pe langa niste peretei de stanca. Cheile Pravului sunt doar niste stanci semete care se intrezaresc intr-o vale, asa ca nu mai regret ca nu mai coboram la ele si ca poteca merge mai pe sus.

Drumul devine insa foarte interesant datorita faptului ca este presarat cu tot felul de colibe pitoresti, parasite insa si acestea, dar unele dintre ele inca mai au inauntru tot felul de unelte care au fost lasate de catre fostii proprietari pe acolo.

Pe unele casute s-a asternut si un strat gros de muschi (probabil pe fata nordica a caselor si a acoperisului), astfel ca sunt si mai pitoresti.

Cezar pozeaza de zor ultimele casute pe care le mai vedem inainte sa ne apropiem de Cheile Ramatului, de fapt de terminatia acestora - satul Cheia. Traseul a urcat destul de mult de la catunul Botani pentru a ajunge acuma intr-un platou de unde ne dezvaluie Cheile Rametului vazute de sus.

Cheile Rametului vazute din drumul care vine de la catunul Botani (undeva pe versantul stang sus fiind Brana Caprelor)
Pentru a ajunge in satul Cheia trebuie sa coboram acuma la apa care ne duce in valea Cheii si pe deasupra trebuie sa si trecem apa. Noroc ca avem pod, cu gheata ce-i drept, dar macar e pod frate si nu riscam sa ne udam la picioare spargand si gheata.

Echilibristica pe podul de peste apa din valea Cheii 

Ajungem in satul Cheia. Perfect, de cand vroiam sa ajung in satul asta pentru ca auzisem ca este parasit si banuiam ca are si foarte multe case traditionale cu acoperis cu fan. Casele nu mai exista insa, poate or fi existat vreodata, dar acuma nu mai este decat biserica si Caminul Cultural vorba aia = cele doua cladiri care erau construite din zid si care au putut rezista vicisitudinilor vremii.

In poiana cu masa de lemn de la caminul cultural din satul Cheia ne punem de un picnic, ca ni s-a facut foame la ora pranzului si incepe Cezar sa scoata de prin rucsac tot ce are de mancare. Restul nu mai aveau de mancare deloc, era deja a treia zi si nu isi luasera atata mancare, asa ca toata lumea se ospateaza din rucsacul lui Cezar. Noroc ca am supra-estimat eu capacitatea lui Cezar de a manca si nestiind ce sa iau de mancare si pentru el, am luat de tot felul ca sa nimeresc sigur: cascaval, salam, conserva etc. Restul se pare ca se bazau ca o sa gaseasca vreun magazin alimentar prin vreun sat, iar mancarea lui Gabi, desi fusese suficienta pentru o persoana la numarul de zile propuse, se terminase prima pentru ca fusese cea mai buna: snitele si placinta cu branza, cum sa nu le mananci primele ?!

Mancam, noroc ca a carat Cezar toata mancarea luata de mine si noroc ca ajunge la toti. Si apoi cu burtile pline sa ne indreptam spre ultima noastra destinatie: satul Bradesti, unde intentionam sa dormim. Zis si facut, avem de urmat o vale luuuunga in lungul unei ape intitulate a Bradestilor. Pai daca duce la Bradesti, e totul din aceeasi familie de cuvinte.

Un prim pod miscator ma umple de adrenalina ! E pod d-ala himalayan nepalez, doar ca asta nu este la inaltime, e numai la juma' de metru de apa, dar si asa se misca de numa' ! Teoretic nu ar fi trebuit sa mai intalnim vreaun catun in cale, dar cum valea pare-se sa duca spre un centru rural polarizator, cum este cel al Bradestilor, casele se rasfira pe tot parcursul vaii in locuri unde terenul a permis amplasarea lor cat de cat pe orizontala.

 

Mai mergem in lungul vaii si incepem sa descoperim ca valea asta este mai populata decat precedenta, care unea doua catune din infinitul nedefinit al Trascaului.

Nu trece mult timp si intersectam si paraul care vine din Cheile Geogelului, asa ca daca tot suntem la altitudinea acestora, macar sa ne ducem sa le pozam si pe urma ne intoarcem inapoi. Mergem putin prin padure in lungul apei pana dam de asa zisele chei, iesim din cheile cu peretii de stanca ingusti si pe urma mai exploram de partea cealalta sa vedem ce se intampla.

Cheile Geogelului sunt foarte asemanatoare cu cele ale Manastirii (de langa manastirea Rametului, nu cheile Rametului !), doar ca intrate la apa ca dimensiune, nu ca ar avea apa. Partea prin care se trece printre stanci este foarte scurta, apoi peretii de stanca se desfasoara stanga dreapta urcand pe versant, ca niste limbi care se catara pe dealuri. La iesirea din chei intalnim si niste oameni care cara butuci mari de lemne cu niste cai foarte vanjosi si foarte transpirati, din care iese un abur continuu, de' zici ca au fost la sauna. Mai departe drumul cica ar merge spre catunul Ponor, deja se zaresc niste case, dar tot in sistemul rasfirate pe toate dealurile.

Eu cu Gabi si cu Cezar ne suim si pe deal ca sa vedem ce apare si de partea cealalta si daca tot nu vedem mare lucru, avem onoarea sa vedem o cartita care nu isi mai gasea gaura in pamant dupa ce ii barasem noi calea ca sa o studiem. Era cam albinoasa cartita asta, dovada ca traieste mai mult sub pamant si scotea niste schieunaturi foarte interesante, probabil era ceva un semnal de alerta pentru ea saraca. Ne reintoarcem inapoi la Mihaela si Eugen care deja ne asteptau la casuta unde lasasem rucsacii in valea Bradestilor.

Un canton parasit in valea Bradestilor: Cezar, Gabi, Mihaela si Eugen

Dupa ce depasim intersectia cu valea Geogelului poteca noastra va incepe sa urce pe versantul drept al vaii, lasand in urma cateva case cu ceva oameni si animatie, de unde se aciuiaza dupa noi si un catel mare si alb si foarte jucaus.

Noi urcam sustinut in lungul vaii si catelul dupa noi. Ma joc cu Mihaela cu el si nu ne mai vine sa plecam de acolo, dar totusi catelul trebuie sa se intoarca acasa, desi cumva regret ca in tura asta nu am avut un catel al nostru, care sa vina cu noi tot traseul cum am patit in alte ture.

Drumul urca de acum inainte prin padure, pastrand directia in lungul vaii, iar sus undeva departe, dupa ce depasim o poiana destul de mare, incep sa se vada luminile de la satul Bradesti. Ajungem in satul Bradesti cand deja este noapte. In sat ne tot foim stanga dreapta prin centru, vorba vine centru, ci mai degraba intersectia aia de drumuri mai principale pe care se poate circula si cu masina.

Acuma ca am ajuns la locul de destinatie al innoptarii, suntem stresati sa gasim cazare undeva inauntru ca sa nu mai doarma Mihaela in cort si sa nu ne mai streseze nici pe noi cu problema asta. Intrebam la birt, dar aia sunt demult si deja piliti, ne tot trimit pe la unu' altu' dar fara nici un rezultat concret, caci toti ne ofera tot camere neincalzite, deci nu inteleg de ce ar fi fost mai bine de dormit intr-o camera jegoasa care nu se va incalzi in veci, cand poti sa dormi in cort care macar mai izoleaza termic de la respiratia locuitorilor sai. La un moment dat chiar dam de un baiat care ne invita sa dormim la ai lui acasa, dar pe urma incercand sa recunoastem casa unde ne spusese sa venim, aflam ca este handicapat si ca nici gand sa aiba loc de dormit la ei acolo, asa ca toata lumea ne trimite dintr-o parte intr-alta. Cezar chiar se duce pana la o casa unde stia el ca fusese cu Dana intr-un an si cica ii ospatasera acolo, doar ca se intoarce cu acelasi rezultat, asa ca la foamea care incepe sa urle in stomac, ar fi cazul sa punem cortul. Pana la urma reusim sa gasim un loc bun in dreptul unei suri si acolo montam corturile, numai bine sa nu fim si in mijlocul satului.

Ziua a IV-a: Satul Bradesti - incercare de Catunul Floresti - Catunul Valea Uzei - Manastirea Ramet

Mai in detaliu: Ultima zi de dimineata nu ne mai grabim, pentru ca mai avem destul de putin de mers pana la manastirea din Cheile Rametului si pe deasupra si vremea este destul de naspa. Dar tocmai acuma Mihaela si Eugen sunt gata primii si vor sa plecam. 

Mai stau sa ma mai lalai cu Cezar in cort si nu avem nici unul chef de plecat, mai ales ca cu cat plecam mai repede, cu atat mai repede ajungem acasa, asa ca ne mai tot intarziem ca sa profitam mai mult de statul pe munte. De fapt pentru asta veniseram si vroiam sa stam cat mai mult pe munte, asta ne propuseseram si asta vroiam sa primim. 

Sura in fat acareia ne-am plantat noi corturile, de fapt mai era sura langa aceasta la dreapta si aveam si niste dulapi de lemn stivuiti pe post de masa

Intr-un final glorios ne strangem si eu si Cezar si ne punem pe micul dejun. Gabi ne astepta deja cu juma' de conserva pe care o cumparase de la unicul magazin din sat si ne servea si pe noi, in schimbul a ceea ce mancase de la noi. Eugen cumparase si el de mancare de la magazin, dar deja o si terminase, probabil ii fusese foame dupa cat de putina mancare avusese la el in zilele precedente.

Prin centrul satului Bradesti: downtown la intersectie de drumuri cu Gabi, Cezar, Mihaela si Eugen

Din centrul satului incepem sa mergem pe drumul de masina, dar neasfaltat, care ne duce teoretic direct la Valea Uzei. Doar ca totusi nu vrem sa ajungem iarasi atat de devreme acasa, asa ca parca am mai sta pe acolo, mai ales ca inca nu ploua si am mai merge si pana in satul Floresti.

La un moment dat din drumul de masina neasfaltat vedem cum se face la stanga un nou drum de caruta, ceea ce pe harta noastra aparea desenat cu linie punctata. Suntem convinsi ca drumul duce fara probleme la catunul Floresti, asa ca il urmam, doar ca la un moment dat ca sa nu mergem numai pe drum, ne decidem sa o taiem brusc prin padure, ceea ce ne va face sa ratam de fapt Florestiul. Iesim cumva intr-o poiana si intersectam un drum care ne scoate la stanga tot in drumul mare de masina neasfaltat.

Cum ajungem in drumul mare incepe sa picure. Suntem in vecinatatea unei statii de autobuz, asa ca ne adapostim acolo, punem pelerinele pe noi si o taiem mai departe. Oricum nu o sa ne ia nimeni la "ia-ma nene" 5 persoane, asa ca nu avem alta varianta decat sa mergem mai departe, prin ploaie, cu rucsacii mari in spate.
Pe masura ce mergem incepe sa se opreasca si ploaia, a fost doar o mocaneasca d-aia de inceput de decembrie si pe deasupra mai exista si o tentativa de raze de soare inspre Cheile Manastirii, adica acolo unde trebuie sa ajungem noi.

Cheile Manastirii vazute din drumul de masina ce duce la satul Bradesti

Undeva pe drum pe aici chiar incepe sa ne dogoreasca soarele in cap, asa ca incepem sa ne dezbracam, mai ales ca sub pelerinele alea faceam sauna curata. In statia de autobuz (ca trece autobuz pe acolo !), rog un nene care trecea prin zona sa ne faca o poza, cam miscata, dar e si asta farmecul pozei facut de un om care nu prea a tinut vreodata aparat foto in mana.

Poza de grup in statia de autobuz spre satul Bradesti (de la stanga la dreapta): Mihaela, Gabi, Eugen, Cezar si Iuliana (sprijinita de cadrul statiei)

In statia de autobuz acuma Gabi declanseaza ospatul: a cumparat saraca fata tot magazinul mixt din Bradesti vorba aia, ca daca tot am hranit-o doua zile, acuma ne hraneste si ea peste masura in ultima zi. Ne ospatam, dar si plecam mai departe la drum. Undeva la cateva sute de metri de statia de autobuz, mergand evident in sens opus Bradestilor, un marcaj firav si un drum la fel de firav cu o poteca aproape invizibila ne indica faptul ca pe acolo trebuie sa coboram noi spre Valea Uzei.

Incepem sa coboram spre catunul Valea Uzei, un catun mai mare, dar cu case la fel de parasite ca si predecesoarele sale. Soarele a inceput sa-si faca aparitia mai mult pe cer, asa ca acuma mai stam sa lenevim intr-o zona de stanci foarte frumoasa, care nici nu imi imaginam ca are ce cauta aici printre satele astea rasfirate pe dealuri domoale, sau macar aparent domoale.

Sedinta foto la stanci, soare, cald, bine, coboram mai mult sau mai putin dupa marcaj, caci teoretic avem marcajul, dar practic cu toate poienile astea il pierdem de 200 000 de ori si pe urma mai jos cand intram intr-un fel de padure dam din colt in colt dupa marcaj ca sa nu stam sa luam toti ciulinii la rand pe nemarcate.

Coboram spre vale pe o poteca ba conturata, ba care se pierde in padure. Dam intr-un drum, apoi in alt drum, acuma toate drumurile or duce jos, ca cumva au ajuns ele in sus acolo. Apucam mai mult la plesneala pe un drum, dar totusi ne orientam si dupa turla bisericii, semn ca aia ar trebui sa fie pe undeva in centrul catunului.

Cu Mihaela in curtea bisericii din catunul Valea Uzei, in coborare spre manastirea Ramet

Multe case, foarte multe case parasite si lasate de oameni in paragina, pe masura ce fiecare a decis sa isi incerce norocul la oras, unde teoretic se munceste mai putin (fizic vorbind) si se castiga mai multi bani.

Acuma ca am intrat cumva in miezul catunului din Valea Uzei, ne pierdem pe ulite si admiram, sau mai degraba deplangem ce a mai ramas din acest sat, care parea foarte activ odata (in fond si la urma urmei era in proximitatea manastirii Ramet).

La un moment dat trecem si pe langa o gospodarie populata, mai putin de oameni care sunt doar cativa, dar foarte populata de caini si porci, care isi fac aparitia si unii si altii cand ne infiintam noi in varful dealului de deasupra casei lor. Porcii fug, cainii ne latra ! Imi pun betele telescopice pe post de scut de aparare cu varfurile indreptate catre dulai si purced in avansare, reunindu-ne un pic mai jos de gospodaria unde vroiam sa pozez ceva, dar nu am mai putut din cauza cainilor.

Dupa ce depasim catunul Valea Uzei ajungem intr-o poiana puternic descendenta, din care nu mai avem mult pana la manastire. Ne punem in fund si aprofundam tura pe care tocmai o incheiem, facand si ultima poza cu toata lumea intreaga si nevatamata dupa mers 4 zile si dormit in cort.

Poza de grup (de sus din stanga in jos in dreapta): Eugen, Mihaela, Gabi, Cezar si Iuliana

Un drum de caruta cu multe frunze pe jos si incepem sa coboram abrupt spre apa ce curge prin cheile Manastirii si cheile Rametului. Satul Valea Manastirii incepe sa se contureze si sa ne aminteasca de civilizatie, aici unde sunt case mai multe este si bataia mai mare pe aglomeratie. Coboram la apa si mai mergem o portiune in lungul drumului, incercand noi sa tinem stanga malului de curgere. Nu ne iese, ca se cam infunda, asa ca trebuie sa traversam si sa o luam pe sosea. Deja suntem la sosea !

Mai mergem pe sosea nu mult si dam cu ochii de drumul pe unde acum cateva zile am luat-o in sus spre catunul de sub Fata Pietrii la tanti Eugenia. Sincera sa fiu as mai merge o data. A fost frumos, peisajele deosebite si casele alea traditionale, care inca rezista, alea fac toti banii si se merita tot efortul. Este ca un eco-muzeu in aer liber.

Poze de grup la intoarcere pe podul spre manastirea Rametului (de la stanga la dreapta): Eugen, Iuliana si Gabi

Pe drumul de intoarcere spre Sibiu ne mai oprim la Ciugud la bunica Mihaelei ca sa lase oasele de caine cumparate cand veniseram (facuseram adevarate cumparaturi in tura asta in drum spre munte). Pe Gabi o lasam pe undeva prin Sebes si pe Cezar il lasam la mustata la gara in Sibiu, de unde prinde ultimul tren spre Bucuresti, dupa ce Mihaela a alergat cu masina mai rau ca la curse ca sa prindem trenul.