Valea Alba si Jepii Mici - 17 iunie 2012

Mi-era un dor de Bucegi de numai. Nu mai fusesem de multa vreme, asa ca tura propusa de Liviu Faur de la CAR Cluj Universitar pe Valea Alba pica numai bine. Din nou pe Valea Alba, valea asta pe care am fost de atatea ori, ca nu-mi mai aduc aminte, pe iarna, pe schiuri, pe vara, in coborare, in urcare. Si culmea este ca de fiecare data mi se pare la fel de frumoasa sau chiar mai frumoasa, ceva extraordinar. Propunerea lui Liviu a venit mai mult decat la fix, nu prea stiam eu foarte exact cum sa fac sa fiu si in Bucegi si peste doua zile in Spania la Santiago de Compostela, dar am gasit o solutie: am plecat de joi spre Bucuresti, am lasat pisica la ai mei, vineri am plecat spre Busteni, sambata am facut vf. Omu si Valea Cerbului (tura de hiper-relaxare) si duminica eram numai bine apta sa merg pe Valea Alba.

Ii las un mesaj lui Liviu spunandu-i ca putem sa ne intalnim la 9.00 a.m. in fata Caminului Alpin, dar cand ma scol duminica dimineata pe la 8.00 a.m., gasesc deja mesaj de la el ca cica au ajuns si ma asteapta. Ups, la asta nu ma gandisem. Stiam ca vor veni din Sibiu, Liviu fusese la maratonul Sibiului, a.i. sa ajunga la ora stabilita, nu cu o ora mai devreme.

Surpriza cea mare pentru mine o constituie Romeo si Sergiu (baietii pe care ii cunoscusem la cabana din Valea Sambetei in toamna), care erau prieteni cu Liviu si care venisera si ei pentru prima oara in Bucegi. Ne intalnim si ne punem pe asteptat Radu Antonescu, prietenul meu din Bucuresti de cand faceam ture impreuna. Poanta este ca Radu trebuia sa ajunga cu microbuzul in jurul orei de intalnire si, cum microbuzul a avut intarziere, l-am asteptat pe Radu pana am facut bube. Apare in sfarsit Radu la Caminul Alpin, in sfarsit plecam, in sfarsit ne punem in miscare.

Urcam incet pe langa Troita, ne despartim de marcaj si o luam spre drumul de Valea Alba. Eu incep sa merg foarte incet din cauza unor probleme tehnice, Liviu insa ma asigura sa nu ma stresez ca nu ne grabim nicaieri. Bag o pastila si ma rog sa-si faca efectul, merg incet, trecem pe langa izvor, dar are apa cam statuta, asa ca vom lua de pe Valea Alba din cascadele de sub rimaye. Urcam usurel, ajungem si la brana spre La Verdeata si din celebrul punct de belvedere ni se deschide in fata ochilor mareata Valea Alba si Albisoarele ce dau in Creasta Picaturii. Inca cu zapada, ca d-aia i se zice Valea Alba, ca uneori si vara tarziu se mai gaseau inca limbi de zapada pe firul vaii. 

 

La Verdeata ma intalnesc cu fratele Matei care era acolo venit la ziua cuiva. Venise cu o seara inainte si teoretic zisese ca ar veni si el cu noi pe vale, dar cand am ajuns noi La Verdeata, Matei era asa de bine tolanit la soare facand fotosinteza, incat nu-l misca nimic din loc. Avea un zambet mare pe fata si era foarte fericit sa stea asa pur si simplu pe Valea Alba, asa ca nici eu nu am mai insistat sa ii distrug bucuria cu o urcare pe vale. Ne-am pupat, ca nu ne vazuseram de mult timp, ne-am facut cu mana si am plecat mai departe. Eu in sus si el pe loc.

Valea Alba, precum spuneam, frumoasa ca de obicei. Era si o zi dementiala, asa ca soarele a contribuit din plin la sclipirile zapezii, verdele crud al brazilor de La Verdeata si stancile semete ce se ridicau din peretele si circurile Vaii Albe. Eram evident singura fata, asa ca m-au alergat astia de' mi-au sarit capacele, noroc ca mai era un baiat din Bucuresti care mergea doar de 2-3 ori pe an la munte si nu prea avea elan. Eu cu problemele mele ma miscam incet, dar constant, asa ca din saritoare in saritoare ne mai regrupam.

Si ajungem la zapada. In teorie vorbisem cu Liviu sa isi ia toata lumea coltarii, caci nu se stia cata si cum este zapada si atunci era mai prudent sa ne luam coltarii. Deci am mai carat si coltarii, noroc ca o portiune s-a oferit Sergiu voluntar sa mi care, ca altfel la mine dadea cu virgula. Numai eu si Liviu ne punem coltarii si ne scoatem pioletul, restul mai ca nu erau in adidasi, sapau cica trepte in zapada. Era un patinoar artistic demential ! Eu cu Liviu cu coltari am urcat foarte bine si ok, restul si ei afirma ca au urcat bine si ok, doar ca nu prea erau constienti de riscurile pe care si le asumau. Pana la saritoarea Carnului, adica pana in dreptul valcelului de ocolire am mers cu coltarii, la valcel insa, neavand zapada, a trebuit sa ii scoatem si sa cataram in bocancii de iarna.

Ajungem in dreptul valcelului de ocolire din dreapta saritorii Carnului si minune mare, zapada se cam termina, ca acolo era soare. Aveam sa mai intalnim zapada abia mai incolo dupa saritoare. Pana una alta doar stanca si un fel de grohotis f. friabil, tone de pietre care mai de care, care cadeau pe langa capul meu si se opreau mai jos pe unde gaseau ceva bun de infipt.

In partea stanga se poate vedea saritoarea Carnului de jos, iar in partea dreapta valcelul de ocolire.

In poza de jos si cea de sus, valcelul de ocolire al saritorii Carnului, cu tonele lui de grohotis friabil

Facem cateva figuri de catarare, nu prea mai imi aminteam eu cum erau saritorile pe aici (ca nu mai fusesem de vreo 4 ani), dar stiam ca le-am trecut la liber, asa ca trebuia sa le trec si acuma. Radu cu Romeo se baga pe fetele de iarba de langa valcel, dar evident trebuie sa foloseasca si putina cordelina. Eu cu Liviu si cu Mircea cataram saritoare cu saritoare pe valcel, apoi facem stanga pe poteca de brana peste saritoarea Carnului.

Acolo deasupra saritorii Carnului este Sergiu si Dragos parca, urcasera nu stiu pe unde si nu stiu cum

Vedere spre La Verdeata de deasupra saritorii Carnului, vazandu-se inca firul de zapada

De cate ori vin pe valea Alba, de cand ma stiu imi fac o poza la celebra Saritoare a Carnului. Aici sunt deasupra saritorii respective, dupa ocolirea sa pe valcelul din dreapta (in sensul de urcare)

Valea Alba continua dupa saritoarea Carnului, numai ca baietii nostrii fara coltari decid ca nu mai au chef sa urce pe zapada si ca urmare se baga stanga mult pe fetele de iarba. Pana la urma i-a afectat deci ca nu au avut coltari, doar ca nu au vrut sa recunoasca. Eu cu Liviu, avand in vedere ca ne daduseram jos coltarii, ne luam dupa ei si nu ni mai punem nici noi, si uite asa am carat coltari ca sa ii folosim doar jumatate de vale. 

Problema cu mersul pe fetele de iarba este ca nu am mai gasit brana Vaii Albe. Daca am fi mers pe firul vaii, brana este marcata cu o sageata si chiar scrie pe stanca sa stii pe unde sa o iei. Noi mergand mult in stanga, am trecut de brana, mai bine zis baietii care mergeau ca glontul in fata au trecut de brana si cand eu si Radu i-am ajuns din urma, eram deja mult deasupra branei. Iarasi nu am facut brana Vaii Albe.

Pana la urma, am gasit noi o brana care am sperat sa fi fost brana Vaii Albe, dar s-a dovedit total eronat, pentru caci in momentul in care acesta brana a iesit in platou mult deasupra Crucii Caraiman, ne-am dat seama ca nu avea cum sa fie de nici o culoare brana mult dorita de noi.

Ajungem deasupra crucii unde facem un picnic in toata regula. Clar, si acuma imi ploua in gura, aveau baietii care mai de care la ei de mancare. Numai bunatati, ce sa mai, iar panoramele erau pe masura spre peretele Vaii Albe in toata maretia sa.

Coboram apoi pana la Crucea Caraiman, ca sa o vada si baietii care nu mai fusesera niciodata in Bucegi

Dupa cruce trag o ocheada ca sa vad si eu cum arata oare hornurile de iesire din Seaca Caraimanului (nu par foarte infioratoare).

Recunosc ca nici nu sunt foarte sigura care erau Hornurle de iesire din Seaca Caraimanului, dar banuiesc ca in jos in abrupt

Dupa Crucea Caraiman ne indreptam spre Brana Caraimanului, pe care baietii iarasi vor alerga. Continuam pe Brana Caraimanului pana spre cabana omonima, traseu foarte frumos de altfel si impresionant in unele locuri.

Cam din toata Brana Caraimanului se vede in permanenta in partea stanga abruptul Jepilor Mici cu ai sai pereti incinsi de Braul lui Raducu. Incerc sa identific traseul braului, dar este destul de complicat, avand in vedere ca braul merge destul de mult prin padure.

Dupa un cot al Branei Caraiman, apare nestingherita jos in vale, situata pe un promontoriu cu o panorama superba, Cabana Caraimanului.

Nu am mai stat demult pe la aceasta cabana, de fapt cred ca am stat doar de 2 ori in viata mea, dar intotdeauna as fi vrut sa stau, dar am ocolit-o din cauza popularitatii sale exagerate pe traseul Jepilor. Adevarul este ca nu am avut motive de neplacere cand am mai fost aici, asa ca ma gandesc serios sa o re-abordez cand o sa mai vin prin zona (evident la camere mici si nu la prich-uri).

De la Cabana Caraiman vom aborda clasicii si stresantii Jepii Mici: o vale foarte frumoasa de altfel, dar datorita faptului ca pe aici coboara toti cocalarii care urca cu cabina din Busteni, se transforma intr-o vale urata prin prezenta genului de porcus turisticus care merge pe aici, nu din alte motive. Valea de altfel este destul de dificila in unele puncte, cel putin pentru niste agarici in adidasi este chiar riscanta (dar ei sunt inconstienti evident), asa ca mie imi va lua ceva timp la vale, avand in vedere bocancii cu talpa rigida pe care ii am in picioare si avand in vedere ca se coboara foarte abrupt.

Trecem de portiunile de cabluri si ajungem oarecum in firul vaii, cam pe unde depasim Brana Portitei si acolo se deschide in fata noastra si mareata cascada care este mai mult primavara-inceputul de vara, dupa topirea zapezilor.

Cobor mai mult eu si Liviu ultimii, pe mine batandu-ma bocancii rigizi, pe Liviu unghiile de la degete. Fiecare cu ce-l doare ! Dar bucurie mare: cand ajungem jos la telecabina, Sergiu si Dragos deja s-au dus sa ia masina de la Caminul Alpin (astia chiar au alergat pe munte, sa mor eu) si au venit sa ne astepte ca sa ne duca motorizati la gara. Dragut, trebuie sa recunosc. Pe mine si pe Radu si pe Dragos ne duc la gara ca sa prindem trenul de Bucuresti, iar ei vor pleca mai departe spre Sibiu. In tren spre Bucuresti a fost foarte liber si am ajuns foarte repede: avantajul de a nu fi in trafic, dar si dezavantajul ca daca ai pierdut ultimul tren, nu prea mai ai cum sa ajungi in Bucuresti. A fost o tura reusita, am revazut locuri dragi mie si ma bucur nespus ca am mai ajuns in Bucegi, chiar si asa pe trasee marcate, dar si nemarcate usoare. Poate data viitoare totusi am sa schiez pe Valea Alba, ca nu am mai coborat-o cam de multisor in alunecare.