Cabana Barcaciu - valea Puha - drumul Tunurilor - 2 iunie 2012

Cu o mare dorinta de a ajunge din nou pe munte si de a-mi testa spatele, am inceput sa cuget inca din timpul saptamanii la o tura usurica, de cabana, ca tot se anuntau ploi. Dar cum unii sunt nehotarati ca cica ploua, sambata dimineata plec numai eu cu Marius inspre Barcaciu, cu gand sa mergem doar pana la cabana Barcaciu, sa stam pe acolo pana dupa pranz si pe urma sa ne intoarcem acasa la Sibiu.

Pornim destul de devreme in sus spre cabana si urcam in doua ore la cabana Barcaciu. Ceva neobisnuit pentru mine sa ma misc atat de repede, dar sunt atat de avida si eu si Marius de miscare, incat aproape ca nu ne oprim. Simt doar la un moment dat o stare de lesineala, caci nu prea am putut manca de dimineata, rontai niste ciocolata din Germania de la Marius si pe urma ii dam mai departe, stiind ca mult nu mai este. Marius este foarte incantat, face poze la tot felul de copaci, la cum incepe sa bata razele soarelui printre copaci, este foarte fericit ca a avut ocazia sa mearga pe aici si isi aduce aminte de acum 20 de ani cand a mai fost el la Barcaciu. "Mai, Marius, daca tie aici iti place atata de mult, sa vezi cum este mai sus inspre creasta !" Nu prea a fost Marius in Fagarasi decat destul de putin, el isi face veacul cu bicla in jurul Sibiului si Paltinisului, dar are o asemenea bucurie, ca din bucuroasa ce eram eu ca respir din nou munte, acuma sunt in culmea fericirii.

 

Intre timp constat ca mi-e mai bine daca urc direct abrupt si tai curbele de nivel de la poteca, si inainte de orele pranzului ne infiintam in fata cabanei.

Nea Petre binevoitor nu mai stie ce sa ne faca, dar ii explic eu curand ca trebuie sa faca o poza cu noi, poza d-aia de amintiri pentru nepoti: Iuliana, nea Petre si Marius la cabana Barcaciu, in 2 iunie 2012.

Nea Petre ne povesteste ca de 20 de ani este aici la cabana si ca sta tot anul aici sus, aici este casa lui, aici este viata lui si nici nu ii trece prin cap sa plece vreodata de aici. Un om hotarat care stie ce vrea si si-a gasit linistea.

Apoi urmeaza catei ...... vai doamne da' ce catei ! Patru patrupede care mai de care mai fericite ca a mai venit un drumet la cabana, sar pe noi intr-o fericire, dar nu sar ca niste javre d-alea insistente, sar pe noi cu gingasie si cu veselie, sunt cu adevarat incantati ca suntem acolo. Vreau sa le dau de mancare, dar nea Petre ii cearta dojenitor ca pe copii lui, spunandu-le ca nu au voie sa manance de la turisti, asa ca ma conformez si eu si nu ii mai hranesc. Dar poze cu ei tot trebuie sa imi fac, asa pentru ca sunt frumosi si afectuosi si as vrea sa ii pot mangaia pe toti patru odata.

Cum tot mangaiam eu patrupedele si ma bronzam la soare, Marius asimileaza cat mai multa bucurie si bea o bere. Apoi, odihnita fiind, imi trosneste mie prin cap cum sa urcam pe Piciorul Scarisoarei si sa coboram pe Valea Puha pana in drumul care vine de la cabana Negoiu la cabana Barcaciu. Marius oricum nu prea a fost pe aici, eu pe Valea Puha nu am fost niciodata, dar stiu ca din Piciorul Scarisoarei un drum marcat cu momai se desprinde si te duce in vale, vale care pare usoara si fara saritori, asa ca trebuie incercata. Il intreb pe nea' Petre daca este practicabil drumul, ma incurajeaza, asa ca deja nu mai stau pe ganduri si il conving val-vartej pe Marius ca trebuie sa mergem mai sus, ca este o zi prea frumoasa ca sa stam la cabana.

Incepem sa urcam, si iarasi avem prea mult elan si urcam vorba aia mancand pamantul. Cum iesim din padure incep de jur imprejurul nostru sa se ridice toate minunatiile, apar si rhododendronii si totul este superb.

Cum iesim in Piciorul Scarisoarei incepe sa bata si vantul dinspre Valea Avrigului, asa ca sigur nu o sa ploua la cat de repede se misca norii pe cer, dar noi cu siguranta trebuie sa ne imbracam ca vantul e ste rece rau.
 

Pun pe mine o geaca subtire de fas, dar care peste polar tine de minune la vant, pun si pantalonii de fas care erau programati in rucsac pentru ploaie, dar sunt buni si la vant, si echipati asa ca la polul nord urcam inspre Varful Scara.

 

 

Exact cam dupa o ora si jumatate cum ne spusese nea Petre, ajungem la bifurcatia spre Valea Puha. Lasam Valea Avrigului adanca si spectaculoasa in dreapta noastra, caut cu privirile lacul din caldarea superioara, dar suntem chiar la rasul oglinzii sale de apa, ma uit la traseul de coborarea de pe Ciortea, dar caldarea nordica are inca zapada si cand sa ma uit spre Valea Puha, mi se face rau de cat de frumos este.

Mergem pe poteca ce urmeaza curba de nivel sub Varful Scara, vantul aici nu ne mai ajunge si pe tapsanul de sub peretele de stanci luam o pauza. Este teribil de frumos si caldarea imi aduce mult aminte de caldarea Ciubotei din Bucegi. Aceeasi salbaticie si intimitate, desi esti atat de aproape de traseele marcate. Stam pe tapsan la plaja, dar totusi nu zabovim mult, caci frigul se face simtit cand intra soarele in nori.

De coborat aleg sa coboram pe firul vaii, pe unde se poate, in ideea de a nimeri la un moment dat in poteca marcata care vine de la Cabana Negoiu. Valea este superba si coboram incet pe ea, bucurandu-ne de fiecare cot al paraului ce serpuieste prin caldarea superioara a vaii. Apa clipoceste frumos la urechile noastre, cerul invita soarele sa ne incalzeasca fasurile de pe noi cu care ne-am blindat si, pe masura ce ne apropiem de pragul glaciar, valea devine din ce in ce mai abrupta.

 

 

 

 

 

 

 

 

Marius este putin nelinistit ca nu prea vede el poteca aia pe care trebuie sa o intersectam noi, dar eu cu ochii mei ageri de muntoman o reperez imediat jos la stana si sus in dreapta de unde vine de la Negoiu. Nu ma uit insa foarte bine si in stanga ca sa vad pe unde va continua, in capul meu trebuind ca poteca sa urce in muchie si abia apoi sa coboare si sa mearga pe curba de nivel inspre Cabana Barcaciu.

Amintirile mele despre acest traseu pe curba de nivel Negoiu - Barcaciu sunt indepartate in negura amintirilor de la EuroRevelionul cu ceea ce a fost odata gasca de munte din Bucuresti. Atunci ei au plecat pe 3 ianurie la Bucuresti, iar eu cu Alex am mai ramas o zi si am incercat sa mergem spre Cabana Negoiu, desi nea Petre ne spusese ca se traverseaza numai 14 culoare de avalanse. Noi am mers totusi, dar cand am iesit din padure, adica exact inainte sa ajungem la stana din Valea Puha, am inceput sa numar valcelele de avalansa si mi-a dat cu virgula, asa ca am bagat coada intre picioare si am explicat ca eu nu mai merg. Am fost considerata fricoasa si prea prudenta, dar pentru ca ceilalti doi cu care mai eram nu prea stiau nici sa manuiasca pioletul, mi-am dat seama ca sunt cea mai in masura si cu experienta de iarna cat sa decid intoarcerea.

Odata ajunsi aproape de stana din Puha, eu merg pe curba de nivel in sus pe un fel de poteca, fiind convinsa ca in scur timp vom intersecta si marcajul. Vad stalpul indicator in saua dinspre Negoiu si imi confirma ca suntem pe drumul cel bun, numai ca noi eram pe drumul cel bun cu cateva zeci de metri mai sus de poteca marcata, care trecea fix pe la stana apoi intra pe curba de nivel in padure. Eu am crezut insa ca urca in muchie si am tot urcat te miri pe unde. M-am si mirat pe unde, pentru ca era o mare de afinis si ienupar, de m-am bucurat ca nu-s jnepeni pe aici ca altfel o imbarligam rau detot. Ienuparul este mai scund ca inaltime si iti permite sa vezi peste el si sa te orientezi, nu-ti intra nici in nas/gura/ochi/urechi, ci doar te zgarie bine daca ai panataloni scurti sau maneca scurta. Ori eu aveam parazapezi, ca sa fie setul complet, deci ac de ienupar nu mi-a intrat nici macar in bocanci.

La un moment dat ne gandim sa coboram inapoi la stana si sa cautam marcajul, ca devine clar ca mergem pe sutele de poteci de capre si de afinari, dar numai cand ma uit in jos si vad cat am de coborat, mi se pare ca imi bat joc de cat am urcat pana aici. Incet incet, cu Marius bodoganind in spateca ii este cam frica de potecile astea ciudate, ne trezim in muchie. In muchie surpriza mare, in fata noastra ca sa ajungem la poteca cu marcaj pe unde am urmat, ar trebui sa mai bananim mult si bine prin iepupar. M-am saturat de atata inotat prin tufe, drumul asta care merge in jos fix pe muchia matematica este foarte bun si la un moment dat ne va scoate si in marcaj. Ulterior am aflat de la nea Petre ca drumul acela se numeste Drumul Tunurilor, nu este marcat, dar poteca afinarilor este atat de clara pe el, incat nu-s probleme, doar tii muchia matematica.

Incepem sa coboram in lungul muchiei, Marius il simt ca este foarte speriat, nu are incredere in mine si incep si eu sa imi pierd increderea, desi este logic cum arata harta. O studiez de 5 ori si sigur vom intersecta marcajul. Ma gandesc la un moment dat ca poate mai bine urcam pana sus in platou si de acolo luam traseul de Muchia Scarisoarei, dar suntem totusi obositi si parca mai bine este la vale. Poteca nemarcata pe Drumul Tunurilor incepe sa fie napadita de vegetatie, se ingusteaza mult pe alocuri si trebuie sa ne croim drum prin padurea deasa, dar constant constant inaintam si simt ca vom ajunge. Dar cand ?! Fiecare pas pare ca dureaza o vesnicie, si fiecare metru coborat ma gandesc cu groaza ca va trebui sa il urcam daca nu gasim marcajul. Ma mai gandesc ca poate am depasit intersectia si coboram pe poteca nemarcata pana dupa Poiana Neamtului. Si daca poteca este mai napadita de vegetatie inainte, in padure dormim ! Si cu gandurile astea si pronosticurile in cap intersectam si marele marcaj care vine de la Cabana Negoiu. Dita mai poteca sanatoasa, cu vopsea rosie pe ea, se linisteste Marius, ma linistesc si eu ca nu voi fi injurata si incepem sa mergem agale spre Cabana Barcaciu.

Oboseala isi spune cuvantul, mai mult oboseala orbecaielii, ca traseul lung nu a fost, asa ca la Barcaciu ma infig intr-o friptura. Friptura este insa formata din 3 bucati pe care nu pot sa le mananc, le-as da la patrupede, dar nu ne lasa nea Petre, asa ca o bag in rucsac intre doua felii de paine. Dupa o siesta binemeritata incepem sa coboram spre Poaiana Neamtului, cam fara chef, asa de mult as fi vrut sa raman aici sus in varful muntelui, la o poveste de seara cu nea Petre. Dar Marius are duminica tura cu clubul de ciclism si nu poate sa lipseasca chiar initiatorul turei, asa ca ma conformez si ma misc fara talent spre casa. Povestim pe drum de toate cele si ne minunam  de un endurist care are ambitie sa care la propriu motorul pana la cabana numai ca sa isi faca poza acolo. Abia pe la orele 20 ajungem inapoi la masina dupa o tura binemeritata din care ma simt bine si spatele nu ma doare, doar ma simt obosita evident dupa 10 h de mers, dar o oboseala placuta care te umple de multumire.