Somewhere, I'm over the rainbow: Din nou "acasa" pe Braul lui Raducu

De mai bine de un an de zile de cand m-am mutat la Sibiu mi-am dorit sa revin in Bucegi, aspect declansat mai ales de faptul ca ultima tura in acest masiv, mai precis pe creasta Balaurului pana la vf. Omu, am facut-o pe ceata. Nu pot sa nu merg atata timp in acest masiv, mai ales dupa ce ne-am despartit in ceata. Asta este un mod de-a spune al muntelui ca trebuia sa revin, ca nu se poate sa il las acolo dupa ce atatia ani de zile mi-a incantat sufletul de multe ori aproape la fiecare sfarsit de saptamana. Mi-este un dor nebun de Bucegi, mi-e tare dor de cabana mea preferata de la Omu, unde oricand te duci, foarte adesea gasesti lume cunoscuta acolo fara sa fi vorbit macar in prealabil cu ei. Mi-este foarte dor de locurile prin care am balaurit nu mai putin de aproape 10 ani de zile, locurile unde am facut primele mele trasee marcate, nemarcate, de trekking si de alpinism, si nu mai spun de ski off-piste, ski de tura si ski de partie la Sinaia. In ciuda faptului ca atunci cand stateam la Bucuresti nu eram prea atrasa de valea Prahovei, de Bucegi ma leaga mai multe amintiri decat orice pe lumea asta. Bucegi pt. mine insemna nu numai munte, ci inseamna oameni de munte pe care i-am cunoscut si cu care inca mai merg, inseamna soare si ture nebanuite, dar inseamna si viscol si vant puternic si ceata si exil la Manoliu o saptamana, inseamna multe multe amintiri placute, adica acasa.

Dupa multe tentative de a ajunge in Bucegi si de a nu avea cu cine din Sibiu, apelez cu incredere la vechii prieteni. Norocul meu face ca Cezar cu care ma cunosc de atata amar de vreme (cred ca de pe la intalnirea alpinet din 2005 ?!), dupa intoarcerea sa din Norvegia, pare sa fie la fel de atasat de muntii patriei ca si mine, asa ca revederea cu Bucegii (desi fusese inca de curand pe acolo) ii este binevenita.

Ideea mea era sa refac creasta Balaurului pe vreme buna, dar cum prognozele nu au vrut sa ne permita acest lucru, am avut si planul de rezerva atent discutat de acasa, asa ca alt traseu nemarcat isi va face loc fara sa stie in inimile noastre: braul lui Raducu in sensul de parcurgere dinspre Jepii Mici spre Jepii Mari. Ca o dovada ca acest traseu trebuia refacut este faptul ca, nu stiu cum de s-a intamplat, dar Cezar nu facuse niciodata tot braul, ci numai o parte din acesta (ca retragere din valea Seaca dintre Clai), asa ca ideea mea pare sa ii surada si nu se da indarat. Eu, de asemenea, avusesem acum vreo 4 ani un meci cu acest brau, cand l-am parcurs cu bunul prieten Sebi din Brasov (Panciu) si am balaurit pe jnepeni ca sa gasim poteca in zona valcelului Claitei. Aveam deci si eu o restanta oarecum cu acest brau, sa il fac fara sa orbecai in cautarea potecii firav batute si intretinute cu precadere de capre.

Plec singura din Sibiu, nimeni nefiind interesat sa calatoreasca asa departe. Pt. mine, care atatia ani de zile am batut sute de kilometri ca sa ajung la munte, ca sa ma duc in Bucegi mi se pare o zvarlitura de bat (kilometric vorbind este doar putin mai mult decat faceam de la Bucuresti). Ma sui in acceleratul de orele 17.00 p.m. vineri seara si la orele 21.00 sunt in Busteni. Busteniul nu prea mi-a placut mie niciodata, dar acum am efectiv impresia ca am ajuns acasa. Sunt acasa in Busteni, la poalele Bucegilor. Il sun pe Cezar si coboara de la Caminul Alpin ca sa mai facem niste cumparaturi de tura, apoi urcam impreuna spre camin povestind care mai de care. Cand ne-am vazut ultima oara in Bucuresti prin iunie, urma sa plece intr-un program de voluntariat destul de multa vreme, numai ca s-a facut ca s-a reintors in tara, iar acuma avem posibilitatea sa facem din nou ture impreuna, ca pe vremuri.

A doua zi dimineata ne trezim pe la orele 8.00 a.m. si ne uitam val-vartej pe geam. Este negura proeminenta mai ales pe abruptul Bucegilor, iar ferestre de cer senin se intrevad rar. Probabil ca sus la vf. Omu era mare de nori, dar ceata va incepe sa urce din vale, asa ca va fi negura in curand acolo. Ramanem la planul de rezerva cu braul lui Raducu.

Pentru a ajunge pe braul lui Raducu trebuie urcat cam pana la cota 1700-1800, ori pe Jepii Mari, ori pe Jepii Mici. Pentru ca Cezar nu facuse bucata de brau dintre Jepii Mici si valea Seaca dintre Clai, iar eu aveam f. multe amintiri de ratacire pe aceasta portiune, alegem sa abordam braul venind pe Jepii Mici, astfel incat, daca ne ratacim, macar sa nu o facem spre finalul turei sub amenintarea intunericului, ci macar sa vedem si noi pe unde balaurim, ca sa nu ne mai ratacim data viitoare. Incepem sa urcam pe Jepii Mici si, mai cu o poveste, mai cu amintiri despre ture vechi sau programari de ture noi, parcurgem portiunea din padure de pe versantul stang al vaii. Traversam apoi valea pe versantul drept si imediat ajungem la prima portiune de cabluri.

Pe acolo pe sus pe undeva pe la baza stancilor merge braul lui Raducu (imposibil de depistat mai clar)

Cat timp tot urcam, eu nu reusesc sa am o viziune constanta asupra vaii, nu pot sa spun exact ce portiune urmeaza sau cat mai avem de mers, dar, pe masura ce avansam pe vale, recunosc zonele rand pe rand. Si se repeta povestea, la fiecare pas rememorat, imi vin in minte deja nenumaratele dati cand am fost pe aceasta vale, cu cine, cand si cum, si mai ales de ce.

Inainte sa traversam din nou valea pentru a ne inscrie pe versantul stang pe un horn, ne intalnim cu nimeni altul decat David Neacsu, care, neavand ce face la 6.00 a.m. dimineata, incepuse sa urce pe valea Seaca a Caraimanului, iar acuma, spre orele pranzului, deja isi facuse tura si cobora agale pe Jepii Mici. Si noi abia urcam spre intrarea in traseul nostru, dar asa incet incet savuram mai bine traseul. Trecem din nou pe partea stanga a vaii si abordam un horn, dotat pana in dinti cu lanturi pt. cei care coboara cu adidasi pe aceasta vale, dupa ce au urcat cu telecabina la Babele. Un lant baban domina acest mic hornulet, drept pt. care incercam sa evitam atingerea cu metalul pretios transformart in zale.

Imediat dupa ce iesim din horn, pe partea stanga, pe un tapsan de iarba se vede o potecuta care o ia practic inapoi, dar ea continua de fapt pe langa peretele de stanca spre saua ce strajuieste hat departe valcelul Claitei. La intrarea in braul lui Raducu facem o pauza de masa, ca doar sunt aproape orele pranzului, si apoi o luam agale pe poteca ce va serpui printre valcele si multe, foarte multe zade. Acasa am tot curatat rucsacul de tonele de ace de zade pe care le-am cules in aceasta tura. Nu mai este cazul sa spun cate ace de zade aveam in par, iar Cezar avea si el sub tricou rezerva sa de ace de zada buclucase care patrunsesera nemilos in timpul turei.

Ultima privire aruncata de la intrarea in braul lui Raducu spre valea Jepii Mici

Braul lui Raducu (intitulat in cartea lui Kargel si brana mare a Jepilor) nu este un brau ca in Crai sau un brau ca brana Caprelor, ci este o poteca destul de bine batuta (daca nu te ratacesti pe miile de poteci de capre), aceasta poteca tinand destul de riguros linia peretilor de stanca ce se ridica de la aceasta cota in sus spre platoul Bucegilor. Cu alte cuvinte, cel putin in portiunea dinspre Jepii Mici spre valea Seaca dintre Clai, braul merge integral prin padure, iar regula de aur ca sa nu te pierzi este sa ai tot timpul in imediata vecinatete linia stancilor (mai bine zis in dreapta sa se vada mereu pereti de stanca). Daca te-ai departat de peretii de stanca, deja se intra pe brane de capre, care cel mai probabil duc fix in creasta cu Zimbrii (si de acolo mai jos este doar perete vertical).

Incepem sa serpuim pe poteca modesta si, in scurt timp, incepem sa intretaiem sutele de valcele care vin de sus din platou si duc jos undeva. Banuiesc ca primul valcel intersectat este valceaua Lupului, care pleaca de undeva din platou de langa vf. Jepii Mici si duce pana in firul vaii omonime. Incepem sa tot depasim valcele, apoi vedem in sus cum se inalta semeti nenumarati pereti de stanca, iar noi parcurgem tacut poteca de la baza lor, pt. a patrunde intr-un taram unde galagia de pe valea Jepilor nu ajunge.

La un moment dat, la intersectarea cu un valcel, vazand ca peretii de stanca se departeaza mult in sus, urcam vreo 10-20 metri pe firul valcelului pt. a regasi mai apoi continuarea potecii clar conturate. Pt. ca de data aceasta am stiut si am respectat aceasta regula de aur, spusa mie de draga mea Crisa, de data aceasta nu ne-am mai ratacit si am ajuns chiar nesperat de repede in saua formata de intersectarea crestei cu Zimbrii si marii peretii de sub platoul Jepilor Mici. In zona crestei cu Zimbrii, in afara de valcelul Claitei care ni se deschide accentuat in jos, recunoastem si inceputurile unui alt arbust drag, prin care am balaurit acum 4 ani cu Sebi: jneapanul. Aducem oda jnepenilor pt. avantajele si dezavantajele lor. Sunt robusti, poti face rapel pe dupa radacinile lor, pot sa te tii bine de ramurile lor, ca nu or sa se rupa in veci, dar te si pierzi si te chinui sa inaintezi prin ei de-ti vine s-o iei la fuga, doar ca nu prea ai unde sa o iei la fuga prin increngatura ce o creeaza ramuricile lor dragalase si babane.

Ajunsi in valcelul Claitei, poteca urca un pic in lungul valcelului, continuand pare-se cu un valcel mai sus, dar care din cauza cetii nu stim cum arata mai departe. Initial am crezut ca acela este hornul cu Flori atat de promovat prin carti ca ar face legatura cu platoul de mai sus de langa vf. Jepii Mici. Nu acesta este valcelul sau hornul, in nici un caz nu in susul valcelului Claitei.

Valcelul Claitei vazut din braul lui Raducu in poza de sus, respectiv un valcel care continua cumva Claita in poza de jos (daca continua cumva tot sub aceasta denumire)

Ajunsi la baza acestui valcel fara denumire, poteca va continua pe curba de nivel spre valea Seaca dintre Clai, trecand prin cateva zone de jnepeni sau pur si simplu boscheti.

Suntem inca in zona palniei valcelului Claitei, poteca braului vazandu-se firava in stanga sus a pozei, serpuind pe acolo pe sub peretii de stanca. Inca cativa pasi pe o curba de nivel si suntem deja in saua dintre valcelul Claitei si valea Seaca dintre Clai. Ni se deschide in fata ochilor palnia abrupta si destul de larga a vaii, drept pt. care, pana vine Cezar din urma, eu cad in fund plina de admiratie si ma pun pe holbat la aceasta minunatie a naturii. Cand vine Cezar deja nu mai are incotro si trebuie sa se aseze si el, ca sa ne minunam impreuna.

Vedere inapoi peste valcelul Claitei catre creasta cu Zimbri (aia mica din centrul pozei plina de jnepeni)

Vedere inainte peste valea Seaca dintre Clai spre muchia Claii (pe unde balaurim imediat, tot prin jnepeni !)

Pe tapsanul inierbat si abrupt al palniei este foarte bine de stat si contemplat. Pacat insa ca este ceata si tot Peretele cu Flori nu prea se vede foarte bine de aici si nici ceilalti pereti care se termina undeva departe sus in platou, respectiv muchia Inalta si Hornul cu Flori (pe care nu prea am reusit sa il dibuim la fata locului ca nu aveam toate descrierile cu noi).

Intr-un final ne hotaram sa plecam mai departe, urmeaza sa traversam toata palnia vaii Seci a Jepilor, exista o ruptura in poteca la un moment dat, dar se poate trece lejer, si in cateva minute vom ajunge in saua Claii, sa aflata la intersectia dintre muchia Claii si zona Peretelui cu Flori.

Cezar coborand pe curba de nivel de-a latul palniei vaii Seaca dintre Clai

In saua Claii mi se pare mie ca stam prea bine cu timpul, iar Cezar se pare ca nici el nu se grabeste prea tare. Cunoastem traseul mai departe, putem sa-l facem si pe intuneric, asa ca imi vine brusc ideea sa incercam sa mergem putin pe poteca spre varful Claii Mari, una la mana ca cine stie cand voi mai reveni pe aici, doi la mana ca vreau sa vad mai bine creasta cu Zimbrii si Claita de acolo (daca ma lasa zadele). Incepem sa mergem pe poteca ingusta care serpuieste mai intai printre copaci, apoi ajunge intr-o mica sa de unde se vede intr-adevar foarte bine palnia vaii si motul Claitei.

Daca tot am venit pana aici, putem sa mai continuam spre vf. Claii Mari, nu neaparat ca sa ajungem pana acolo (caci descrierea traseului pare destul de terifianta la traversarea unui perete vertical), dar macar sa vedem si noi o panorama mai frumoasa de pe traseu. Incepem sa ne afundam insa in scurt timp intr-o mare de jnepeni, poteca se intrezareste destul de bine, dar este neumblata de foarte mult timp, drept pt. care ramurile jnepenilor au pus stapanire cu desavarsire pe drumeag, ramanand doar un mic triunghi pe la nivelul solului pe unde poti sa te strecori pe burta.

Reusim sa iesim din padurea de jnepeni si vom mai inainta foarte putin pe creasta impadurita de pe muchia Claii, sperand ca vom avea parte de o panorama mai vasta, dar din pacate copacii sunt mai inalti ca noi si nu vom vedea prea multe.

De pe muchia Claii, in ultimul punct de perspectiva, incercam sa vad cat de mare este peretele de sub noi

La un moment dat, asa cum scria si in descrierile din cartea lui Kargel, poteca pare ca vrea sa inceapa sa traverseze pe deasupra unui perete vertical care stim foarte bina ca merge pana hat-jos in valea Comorilor, asa ca ne rezumam cu ce am vazut pana aici si nu simtim nevoia sa incercam cablurile amenajate in traseu acum cateva zeci de ani (foarte posibil sa nu mai tina pitoanele, in caz ca mai exista cablurile).

Vedere din muchia Claii spre Peretele cu Flori (traversand diagonal sus peretele din dreapta spre stanga, am intuit ca ar fi acel Horn cu Flori despre care am tot citit in carti ca iese din braul lui Raducu fix sus in vf. Jepii Mari in circa o ora, singura problema este ca are grad de dificultate 2A).

Vedere din muchia Claii spre Jepii Mari - printre vaile alea care se vad va serpui mai departe si braul lui Raducu

Vedere din muchia Claii spre braul lui Raducu - portiunea de deasupra palniei vaii Seaca dintre Clai (acolo sus pe ultima brana de iarba se poate vedea aievea o poteca. Pe acolo vine braul si acela este tapsanul unde am lenevit la o poveste in admirarea vaii.

Ne multumim cu cat am vazut pana acuma, facem cale intoarsa pe unde am venit si dupa ce incepem sa mergem din nou pe braul lui Raducu spre Schiel, lasam indarat muchia Claii pe unde ne-am petrecut vreo ora din viata cu niste panorame superbe. De acum inainte firele de vale pe care le vom intersecta sunt mult mai clare si anume cele trei fire superioare ale Comorilor, iar la final valea Urlatorii.

Serpuim cu mult succes toate firele superioare ale vaii Comorilor, iar cand ajungem in valea Urlatorii (vale mult mai larga decat valcelele antecedete ale Comorilor) incepe sa ninga din ce in ce mai tare.

Vedere de pe braul lui Raducu spre Schiel, in saua aceea impadurita iesind braul in traseul marcat de pe Jepii Mari (putin mai jos de pilonii fostului funicular)

Si cum venim noi agale de pe brau, fix pe firul vaii mai sus vreo 50 de metri de noi, vedem o hoarda de capre negre care suiera si ele cand ne vad pe noi.

Facem nenumarate poze la capre, dar care sunt destul de neastamparate si nu prea stau locului. Dupa episodul cu caprele, incepem sa coboram pe firul vaii in asteptarea continuarii braului (a nu se uita ca braul isi are continuarea 50 de metri mai jos pe firul vaii Urlatorii). Se coboara pe vale, dupa care uitandu-ne atent in dreapta (in sensul de coborare), vom vedea poteca ce continua spre Schiel.

La punctul de continuare al braului spre Jepii Mari, observam o poteca firava care urca pe tapsanele de iarba indreptandu-se direct spre valcelele Comorilor, pesemne cei care au parcurs braul in sens invers decat noi, nu au mai avut chef sa urce pe firul vaii si au mers direct spre poteca dinainte stiuta.

Punctul de inflexiune intre braul lui Raducu si valea Urlatorii (bifurcatia de jos, strajuita pe o parte de un peretel de stanca pe care apare si o sageata verde drept semn distinctiv ca suntem pe drumul cel bun).

Ajungem apoi in scurt timp in Jepii Mari, putin mai jos de locul unde sunt pilonii de la fostul funicular. La piloni mancam repede cate ceva si o dam spre vale. Ninge foarte tare, este destul de intuneric, nu pt. ca s-ar fi innoptat, ci pt. ca este nor des si ceata pretutindeni, asa ca dupa n-spe mii de serpentine vom ajunge in sfarsit sa traversam valea Urlatorii, apoi un valcel ce vine din Comori si, abia spre Busteni, traversam si firul Seci dintre Clai.

Ajungem in Busteni. Desi Cezar imi propune sa o taiem pe stradute prin spate, ii spun ca vreau sa merg pe strasse sa revad si eu Busteniul, ca mi-era tare dor. La pravalia din coltul strazii Valea Alba cumparam malai pt. mamaliga si o sticla de vin Babanu cica, pt. un vin cald cu scortisoara. La caminul Alpin vom petrece seara la un pahar de vin fert si la cantece de munte cu tanti Elena si cu Irina Iordan si cu prietenul ei, iar duminica nu vom reusi sa ne urnim pe ceata si ninsoarea de afara decat pana la refugiul Costila - un alt loc drag mie si cu multe amintiri pe care imi doream sa il revad. In lipsa de imaginatie la refugiul Costila ne pozam in pas de dans.