Cozia pe sub Coltii Foarfecii - 20-21 oct. 2012

L-am asteptat, a venit cu emotii si bucurii si a trecut si week-end-ul asta cu tura lui Ratza. A trecut ca vantul si ca gandul. Nu pentru ca ar fi fost un mare traseu, dar a fost atat de fain, pentru ca am cunoscut o groaza de oameni extraordinari. Dupa tura pe care am organizat-o eu pe carpati.org in august in Piatra Craiului, am tot vorbit cu Ratza si cu Dedex, dar nu am mai reusit sa ne suprapunem in aceeasi tura, mai ales ca pe mine ma si mancau vaile si crestele alpine. Dar, acum vreo 3 saptamani, Ratza imi lasa un mesaj terifiant pe FB: "N-am liber decat week-end-ul 20-21 octombrie ! Mergem pe sub Coltii Foarfecii ! Sa dea dracu' sa nu vii !" Pe urma imi scrie Dodo79 mesaj pe carpati.org si imi spune ca Ratza a pus tura pe site si stia ca vreau sa merg si eu pe sub Coltii Foarfecii. Dau iama sa ma inscriu prima. Sa dau bine la sefu' ! Cum Ratza este baiat de treaba, accepta pe toata lumea, drept pentru care la sfarsit (dupa vreo 3 saptamani de inscrieri) ajunseseram vreo 35-40, dintre care noroc ca s-au mai retras si am ramas doar in jur de 30.

Seful de trib, denumit si poreclit de toti si toate, domnul Ratza 

Am plecat sambata dimineata la 7.00 a.m. din Sibiu, pe un semi-intuneric si un frig, de' nu-ti venea sa scoti nici cainele afara din casa. Mergem cu masina mea, dar conduce Ratza, ca eu nu pot sa ma concentrez la activitati atat de importante dimineata. La 8.35 a.m. ajungem la Manastirea Turnu, unde au venit deja cam 3 sferturi din participanti. Mai asteptam vreo doua masini, vin si masinile, facem cunostinta, striga Ratza prezenta, este toata lumea, gata plecam.

Ratza facand prezenta la 30 si ceva de oameni. Oamenii stransi in cerc, Ratza citind de pe telefon conectat la internet pe site-ul cu tura organizata de el, moderne ratzele astea

Ne-am reunit, ne-am zambit si la strigatul de lupta al sefului de trib decolam toate ratzele ca la comanda inspre Manastirea Stanisoara. O luam in sus pe drumul ce uneste Manastirea Turnu de Manastirea Stanisoara. Drumul este suficient de lin, nu urca abrupt pana La Troita de la marea bifurcatie, unii o iau mai tare, altii mai incet, unii au rucsaci mari cu corturi, altii nu (ca mine). Transpiram, gafaim, glumim si ne regrupam La Troita pentru o pauza de mancat ceva lejer.

De La Troita pornim apoi pe drumul lat, dar plin de frunze colorate ce duce spre Manastirea Stanisoara, dar inainte sa ajungem la manastire, facem stanga pe marcajul ce ne duce spre Cascada Gardului. Sunt eu cu Dedex in fata si el propune sa urcam pana la cascada si sa ii asteptam acolo pe restul, mai ales ca pe vale este umbra si nu este loc fain de stat.

Regrupam la Cascada Gardului toti 30 + inca 4 din Cluj care plecasera si ei in acelasi timp cu noi, dar pe cont propriu. Am fost toti o gasca si o coada interminabila pe acest traseu, vorba lui Ratza: cu autocarul pe sub Coltii Foarfecii, sau vorba lui Albinutza: cu grupa mica de la gradinita pe sub Coltii Foarfecii. De aici va incepe lantul uman in urcare spre stanga pe o poteca nemarcata, care ne va scoate intr-o seuta mica impadurita sus. Lant uman, pentru ca suntem 30 pe un traseu pe unde, abrupt fiind, pamantul este foarte alunecos si trebuie sa trecem mai la 4x4 ca sa ajungem sus.

Coada pe care o formaseram cu totii in acest infinit lant (si inca aia din fata deja se rasfirasera)

Din saua in care ajungem pe pamantul negricios si alunecos mergem pe o poteca marcata prin padure, si numai bine ca dupa colt apare pasajul de catarare. Mai intai este un horn la dreapta, apoi o traversare in stanga pe o branita de piatra, apoi o catarare in sus vreo cativa metri si pe urma urcare pe stanca combinata cu copaci, dar la un unghi mult mai domol.

Stam mult la coada ca sa treaca fiecare: este un pasaj un pic mai expus, asa ca trebuie mers cu grija mai ales la traversarea de pe brana spre fetele cazute mai de sus. O fata (care aflu ca de fapt era o tanti), i se face frica si zice ca ea nu mai vrea sa treaca pe brana, ca ea ramane aici si se intoarce, ca ea nu poate sa mearga pe acolo. Incerc sa o conving sa mearga cu mine si cu Emndi, dar ii este frica, desi o tinem de mana. Se intoarce inapoi, nu este obisnuita cu pasajele expuse si pasajul de catarare o sperie efectiv. Ii este frica sa nu ameteasca si sa nu pateasca ceva, si ne tot spune ca are o fetita acasa si ca ce se face daca pateste ceva. Imi aduc aminte de vremurile cand si eu eram la fel si imi era frica la asemenea pasaje. De  fapt daca ma uit in jos, si acum mi-e frica, dar acum stiu ca pot sa trec si stiu cum sa imi gestionez frica. Mai vin cativa baieti din spate si ii rog sa ma ajute sa o trec pe tanti, dar si lor le este frica si sunt mai ne-experimentati. Ma tot rog de unul de altul sa o apuce de o mana, ca eu ii asigur spatele. Noroc ca vin niste baieti de sus mai experimentati si intind doua maini vanjoase cu care tanti este aproape saltata in sus in ciuda faptului ca ii este frica, iar eu o imping de la spate ca sa se simta in siguranta de jos. Trece si o ajuta baietii sa urce mai sus. Urc si eu, destul de delicat pasajul pentru cineva care nu este obisnuit sa catere, sunt chiar si niste cabluri vechi pe acolo, dar mi se pare mai expus pe unde este cablul si mai bine este pe unde a luat-o toata lumea. Ratza se ofera gentilom ce este sa ma ajute la ultima portiune de catarare, dar eu nu si nu.

Regrupam cu totii deasupra pasajului de catarat si facem poze in toate zarile. Este clar, mi-am pierdut sensibilitatea, nu ma mai impresioneaza peisajele dragute, trebuie sa vad musai hauri sub mine. Regrupati deasupra Cascadei Gardului, ne uitam la panorama: copaci colorati in toate nuantele toamnei cat vezi cu ochii, pana hat in zare. Sunt incantata sa socializez cu cateii (au venit doar 3 dulai cu noi), sunt curioasa ce urmeaza mai departe. Mai departe se arata doar marea padure, prin care va trebui sa razbatem, cu crengile in cap, in gura, in dinti, in nas, in urechi, dar nu si in ochi. In padure, la umbra, la amenintarea crengilor nemiloase, imi pun ochelarii de soare, marca no name, ca sa nu-mi iau crengile si-n ochi.

Mergem prin desisul padurii, eu nu prea imi amintesc mare lucru. Poteca pe alocuri este, pe alocuri nu mai este, marcajul mai rasare si el din ani in pasti, la un moment dat nu este bine si Ratza ne zice ca trebuie sa coboram in firul vaii ca sa gasim traseul. Coboram in firul vaii si de bine ce incepem sa urcam, Ratza anunta o noua pauza de masa. Da' abia am mancat acum o ora ! Iara mancam ?! Vorba lui Ratza, momentul democratic izbeste si pe mine ma izbeste sa ma duc inainte cu cei care nu vor sa manance. Urc si urc si iarasi urc, nu pot sa neg, urca traseul asta, il depasesc pe Dedex, mai depasesc ceva lume si, in sfarsit, ne formam un grup fruntas.

Tot urcam si tot urcam, incercam sa nu ignoram marcajele, caci se mai arata si un triunghi galben pe vale, mergem acum dupa doua marcaje, trecem peste un fir de vale, si urcam puternic dreapta, apoi pe curba de nivel foarte urcatoare, pe pietroi si crengi multiple, apoi mai trecem un fir de vale si viram puternic stanga, pe un urcus simpatic si dragut si abrupt de numa', de' numa' iti da ala din fata crengi in fata ta si pe urma iti zice: "Aproape ca imi pare rau !" ... ca te-am plesnit cu creanga in fata, dar de fapt rade in barba si nu ii pare rau. Celebrul inca in viata care a rostit aceste cuvinte este Vlad Moise, un pustan nascut prin '91-'92 parca, cu un tupeu cat China, dar care reuseste sa scoata un veritabil zambet pe fata mea. De acum inainte in aceata tura, orice replica vom schimba intre noi va incepe cu "aproape", in cinstea raspunsului autentic pe care mi l-a dat cand imi lua creanga plesnita de pe ochi. Sa recapitulam, "aproape" ca imi pare bine ca l-am cunosct, dar inca mai astept, "aproape" ca-s sigura ca poate ma razgandesc.

Urcam in continuare, iar urcam, abrupt ca-n China, si ajungem in Seuta Doctorului, o sa dedicata cica lui Petre Maldarascu, o sa aflata sub cei doi Colti ai Foarfecii. Aici ne vom pune pe asteptat toata gradinita de 30 de carpatisti, care mai de care venind in ritmul sau propriu. Mancam, socializam cu cainii fruntasi, aia care au veniti primii cu noi, nu aia care au ramas in urma, facem fotosinteza, cel putin eu (ca doar sunt uda pe spate) etc. Si pe urma vine Mihai cu ideea salvatoare sa mergem pe Coltii Foarfecii. Nu este greu, doar cateva pasaje simple de catarat.

Daca cineva nu a gasit definitia cuvantului fotosinteza in DEX-ul limbii romane, uitati-va la poza in care toata lumea zace la soare si se va intelege imediat notiunea.

Din Seuta Doctorului mergem in stanga (in sensul de urcare pana in seuta), in directia in care sunt Coltii Foarfecii: doua mogaldoaie imense de stanca, dintre care noi vom urca pe coltul mai din spate, coltul mai din fata fiind cica mai greu abordabil fara echipament de alpinism. Mergem pe o curba de nivel putin prin niste ienupar care inteapa ca naiba, apoi dupa ce depasim primul colt, incepem sa urcam panta abrupta a celui de-al doilea colt. O poteca serpuieste pana spre o sa ce desparte cei doi colti, apoi viram la dreapta pe o zona de semi-catarat. Catelusa care ne-a insotit tot drumul este si ea pe urmele noastre, de fapt sunt doi caini, care investigheaza cu radarul lor animal terenul cel mai usor de inaintat pentru ei. Nu se baga pe zonele de catarare pe unde urcam noi, ci gasesc tot felul de potecute ocolitoare pe unde reusesc sa depaseasca pe ascuns zona de catarat. Bravo patrupedele!

Ajungem si pe unul din Coltii Foafecii, din nou la soare si la panorame, de aici vazandu-se superba panorama spre piciorul de munte ce urca prin stana din Foarfeca sus pe Varful Ciuha Mica. Sesiune foto, sesiune de o noua fotosinteza, poza de grup si iar fotozinteza si ar mai fi fost fotosinteza si meditatie, daca nu striga seful' dupa noi.

Poza de grup restrans pe Coltii Foarfecii (de la stanga la dreapta): randul de sus este Constantin din Cluj, Ingerash din Sf. Gheorghe, Albaget din Bucuresti, Stelica din Cluj si pe randul de jos Mihai Dogaru din Calimanesti, 2 fete pe care le-am uitat si eu Iuliana.

Precum spuneam, cand ne era fotosinteza mai draga, auzim chemarea marelui sef de trib Ratza, care ne spune astfel ca trebuie sa ne intoarcem si sa mergem spre cabana. Ne supunem cumintei si admiram privelistea, pardon, vedem cat mai avem de urcat si la lenea proaspat dobandita din fotosinteaza, pare mult rau de urcat.

Coboram numaidecat in Seuta Doctorului, regrupam cei vreo 30 si ceva de oameni si incepem sa urcam spre cabana. Primul pasaj este chiar cel de dupa seuta, o Portita in piatra prin care nu poate sa treaca decat un singur om. Deci logic, din nou se sta la coada, o coada luuuuungaaaaaa de 30 si ceva de oameni, care fiecare trebuie sa isi dea rucsacul jos din spate ca sa poata intra prin portita. Unii cu rucsaci mai mari gasesc o varianta sa depaseasca portita mai pe sus, dar farmecul este sa treci prin gaura, asa ca unii dintre noi ne incapatanam sa trecem, iar eu ma incapatanez sa trec si cu rucsac cu tot.

Poza pe care mi-a facut-o Mihaita la iesirea din Portita (eu am incaput cu rucsac cu tot, varianta slim)

Mai trebuie sa trecem si prin niste copaci cu crengi, wai, imi pun ochelarii ca sa trec de bestiile astea, dar sus ajungem pe un fel de promontoriu de unde se vad superbii Coltii Foarfecii de unde venim noi.

Nu mai este mult nici pana la cabana, este vorba aia la o zvarlitura de bat, avem de urcat pe un picior de plai, dar nu si pe o gura de rai, trecand pe langa stana din Foarfeca si avansand pe urma greu pe panta abrupta dinainte de cabana. Panta asta dinainte de cabana (de fapt drumul dinainte de cabana) este piatra de incercare: este cald, este abrupt, noi suntem dupa pauza de masa, abia ajung sus. As fi preferat sa nu fi facut pauza aia atat de lunga.

Ajungem la cabana si bestiile se pun la bere. Ma bucur nespus de o plaja pe scaunele din fata cabanei in varf de munte, am avut impresia ca suntem la mare cu asa un soare si atata caldura, supriza mare, suntem la munte.

Eu ma voi caza in camera cu Maddie si cu Albaget (adica Madalina si Mihaiela din Bucuresti), iar restul de 8 care mai aveau rezervare la cabana la gramada, vor sta intr-o camera la prich-uri, altii au rezervare personala la cabana, si ultimii au rezervare la locurile de cort care se ofera gratis peste tot pe afara. Seara dupa ce apune soarele, ne introducem in cabana la un joc de carti (eu nu am reusit sa imi amintesc decat macao, altii jucau si whist ...), iar dupa ce mai mananc si niste mici, ma duc val vartjej la culcare. Ce sa dormi farte ca este o caldura in camera de mor. Sauna, abia atipesc ca ma si trezesc transpirata. Maddie si ea se zvarcoleste ca pestele pe uscat in patul de alaturi. Albaget saraca doarme mai mult dezbracata pe patul de langa soba. Iar eu care sunt in patul de langa geam, voi avea functia de deschizator sef al geamului peste noapte si, pentru ca totusi mai vroiam si eu sa dorm, pana la urma am deschis geamul si m-am bagat sub paturi, era mai bine la frig decat la cald.

Duminica dimineata ne trezim mahmuri, mai ales noi fetele dupa ce am dormit in caldura aia, vorba cea: o caldura asurzitoare. Pe la 9.00 a.m. reusim sa il miscam pe Ratza spre Poarta de Piatra pe care ne-o promisese de cu o zi inainte. Aflu insa ca mai plecasera unii inainte pe sestache spre aceeasi destinatie, dar noi mergem cu turma, sa vada lumea ca au venit carpatistii la portalul de piatra.

Cu grupa mica in muntele Cozia si spre Poarta de Piatra de langa stana din Mocirle

Mergem pe drumul de masina vreo cateva sute de metri, apoi la un indicator o luam cumva prin poieni si padure paralel cu drumul. La un moment dat ajungem in poiana stanei de la Mocirle, o stana foarte frumoasa si cu o panorama extraordinara spre Fagarasi.

La stana aici dormise azi-noapte nimeni altul decat Plescanul, ca ii fusese lene sa isi care cortul, iar confortul stanei ii era indeajuns. Oricum la vederea spre marea de rechini care se aseaza pe aceasta depresiune dintre muntii Cozia si Fagarasi, se merita dormitul acolo.

In poiana stanei din Mocirle viram la stanga (in sensul nostru de venit de la cabana) si incepem sa coboram usor prin padure. Mai urcam, mai coboram, iar mai urcam, iar mai coboram, simt aievea o febra musculara de la ziua precedenta, si in sfarsit ajungem la marele portal.

Este frumos, dar daca nu ar fi fost ascuns in padure si era mai inconjurat de panorame, cred ca as fi fost mai fermecata de maria sa. Incercam sa escaladam cumva Poarta de Piatra, dar este foarte alunecos si nu exista o poteca anume in acest scop, asa ca ne multumim cu un mic punct de belvedere dintr-una din muchiile sale si gata. Mai stam la taclale chiar in poarta, dar ce taclale, ca trage un curent acolo, de' nu-ti vine sa crezi. Jos la vale si inapoi in drumul spre Mocirle gasim un mic punct de belvedere la soare unde la lafaim membrele la fotosinteza. Cativa insa ramanem in urma, crezand ca seful de trib cu restul sunt si mai in urma, si ii asteptam, si ii asteptam, pana ce ne spun unii de prin zona ca plutonul a trecut si ca noi suntem codasii. Blana spre cabana, pentru ca era vorba ca la 11.00 a.m. vom incepe coborarea, dar acum deja era ora stabilita si noi inca nu plecaseram. Ajungem la cabana, strangem catrafusele (putine oricum) si o dam spre muchia Vladesei, dar nu inainte sa facem o mare, lunga, nenumarata si interminabila poza de grup (la cate aparate am avut ....).

Nu spun membrii din poza, ca nu ii stiu pe toti, dar important era ca acolo eram si eu, si era si Ratza, si Dedex, si Stelica, si Mihai, si Vlad, si Albinuta, si Maddie, si Albaget, cam atatia stiu !

Plecam, desi as mai fi stat, atat de ademenitoare era terasa aia ca la mare, dar la munte. Plecam, mai intai marsaluind pe drumul forestier strajuit de antenele de satelit de la Varful Ciuha Mica.

Mergem putin pe drumul forestier, apoi viram brusc dreapta spre padurea arsa in urma cu cateva saptamani. Trist peisajul, zici ca a fost apocalipsa pe acolo. Dar traseul pe acolo merge si noi printre copacii negrii ca taciunele.

Coboram ce coboram, trecem de zona dificila chipurile dotata cu lanturi - un dita' mai santul in care ti-au pus un lant ca sa ai pe unde sa te tragi in sus, mai ales iarna cand aluneca pe acolo. Altfel, total nefolositor, numai ca sa te incurce. Trecem si de firul vaii (care in particular ar fi interesant de facut vreodata, ca sa mai variem traseul), apoi incepe poezia frunzelor de toamna.

Stelica este foarte incantat de acest peisaj colorat si imi tot spune vorba aia poezii in timp ce fosnim adanc in poteca infrunzita. Dupa un punct de popas cu o bancuta si o cruce (ca tot suntem pe taramul sihastrilor), poteca este din ce in ce mai abrupta. Coboara in gat (Ratza ii zice Posedata, adica cobori ca posedatul pe acolo daca te tin picioarele), asa ca eu si aia mai destepti care vrem sa ne protejam genunchii mergem tare domol la vale. Ajungem la Manastire la Stanisoara, dar pentru ca restul nu s-au oprit, ci au dat-o blana in jos mai departe, ne mai regrupam cativa abia dupa manastire.

La manastire remarc insa ca s-a construit in curte inca o hardughie pentru noi chilii si camere pentru pelerini. Imensa constructia, scoasa din context.

De la Stanisoara o luam agale pe drumul pe care am venit spre Manastirea Turnu, dar toti ne miscam cam robotic, semn ca febra musculara a casapit multe capete. Trecem de locul La Troita si continuam de vale, unde, nu departe, ne intalnim o parte din colegi care culeg castane comestibile. Stelica imi da si mie o castana, ma chinui sa o curat de pielea paroasa si putin tepoasa, o molfai in gura si pare buna, fainoasa asa, cred ca are carbohidrati. Restul mai raman sa mai culeaga castane, eu o dau domol la vale din acelasi motiv al genunchilor, ajungem in parcarea de la Manastirea Turnu si dupa ce tot asteptam sa vina toti, chioraindu-ne matele de foame, in sfarsit concluzioneaza cineva: "Deci mergem sa mancam la Dada ? Acum !?" (foarte esential adverbul de timp ACUM !) Ne punem in miscare spre cochetul restaurant de langa benzinarie si mancam ca spartii: unii celebrul ciolan cu fasole (care, culmea, li se pare prea mic), altii tot felul de alte bunatati. Nu mai este cazul sa spun ca ne rostogolim la propriu inapoi spre masini, moment in care ar fi cazul sa ii aduc oda lui Ratza pentru ca a condus tot el spre casa.

Dsi a fost o tura usoara, a fost plina de nou pentru mine: in primul rand oameni noi, mult prea multi oameni noi, care m-au fascinat. Apoi un traseu care altadata m-ar fi impresionat enorm, dar acum doar mi-a placut. Apoi ce m-a fermact peste masura a fost modul in care am stat pe terasa cabanei de munte, dar datorita caldurii ne simteam ca la mare (eu cel putin). Si, nu in ultimul rand, comuniunea care a existat intre toti membrii grupului: desi eram foarte multi, s-a mers compact, nimeni nu s-a vaicarit, toti erau constienti de dificultatile sau nu ale traseului, toti vroiau sa ajunga sus, toti venisera ca sa se simta bine acolo cu alti oameni. As putea spune ca si cainii au simtit cat de pasionati si motivati suntem, dovada ca au venit cu noi. Sa vina cu noi numai pentru mancare ... nu cred, aceeasi mancare ar fi dobandit-o in parcare la Manastirea Turnu de unde au plecat cu noi.

Catelusa asta draga am surprins-o intr-un moment in care se odihnea in traseu. Era obosita si ca urmare se tolanise si dormea profund cand am venit eu sa ii fac poza. S-a trezit si se uita nedumerita la mine de ce o trezesc ?! Chiar m-am simtit prost ca am deranjat-o, avea si ea nevoie de odihna.