Babele - Cerdacul Obarsiei - v. Obarsia Ialomitei - Piciorul Babelor - Schiel - 12 apr. 2008

De cateva saptamani (si de cand am luat tepe cu cabina de la Sinaia) am alergie la schi de partie. Si ca urmare fac numai schi de tura combinat cu ceva coborari ! Si marea veste este ca mi-am luat schiulete, d-alea scurte ca ale lui Crisa, cu legaturi de tura si cu piei de foca. Si ieri le-am inaugurat, iar ca sa fie setul complet, mi-am scos si plasticii de la naftalina, ca se cam depusese praful pe ei de cand nu mai fac eu ture de iarna, si i-am folosit pe post de clapari de tura. Ca sa zic asa am trait o noua senzatie: schiuri scurte, adicatelea cant scurt, stabilitate mica, plastici in loc de clapari, adicatelea stabilitate si mai mica.

Dau pe joi un mail la doritorii de alunecari pe zapada, in care le explic ca ma mananca sa ma dau pe undeva, si nu pe partie. De dat pe vai de abrupt nu se pune problema, ca iara au dat astia risc 3 de avalansa in Bucegi. Dita mai cornisele se vedeau din traversarea Cerdacului spre vf. Omu, deci nu era de dat.

Ramane sa merg cu Cip si Crisa sambata la o tura pe valea Ialomitei, tura la care ni se alatura si Laurentiu. Pornim fara prea mare drag spre Cerdac, zapada este foarte moale, noi pe schiuri supravietuim, dar Laurentiu saracul are de tras mult prin zapada, desi are rachetele in picioare. Eu ma opresc la mosu' la Manoliu sa cer apa, ca in graba in care am intrat prin spate pe la cabina, am uitat sa umplu camel bag-ul cu apa. La jumatea drumului spre Cerdac, Laurentiu nu mai suporta zapada si o ia pe sus pe undeva pe unde i se pare mai buna zapada. Drept pt. care la urcarea spre Cerdac facem primele pronosticuri: a patit sau nu a patit ceva de' nu mai vine. Il vedeam in campul nostru vizual bagat intre niste stanci, se misca, dar nu venea. Asteptam, il sunam, n-avem semnal, se descarca telefonul, e frig, e vant, ma inteleg cu Crisa la semne si dau se ma intorc dupa el, evident fix atunci isi da drumul pe placa si vine si el.

In buza Cerdacului ne regrupam toti, scoatem schiurile, caci Cerdacul precum stiam e inclinat rau si Cip deschide poteca. Cerdacul l-am traversat de nenumarate ori, dar mereu am emotii la intrarea in traversare pe zapada. Zapada este prea moale, nu are rost sa pun coltarii, nici sa scot pioletul, dar nu inteleg de ce mi-e frica ?! Pai amintirile trecute de la o anumita traversare ramasa spre marea mea bucurie fara alte reminescente, pt. caci m-am intors la timp ! Stau la intrarea in Cerdac si ma uit in jos pana imi trece, ca trebuie sa-mi treaca, tehnic este banal, buba este la creier !

Traversam Cerdacul si regrupam intre niste stanci unde nu bate vantul.

Intre stanci la adapost: Laurentiu, Cip (luptandu-se cu pieile mele de foca) si Crisa

De dupa stanci incepe coborarea pe valea Obarsia Ialomitei. Zapada este ingrozitoare pana ma obisnuiesc cu ea, schiurile sunt niste veritabile talpici, ma afund, ma impiedic, cad, ma ridic, dar reusesc spre vale sa fac cateva viraje memorabile.

Laurentiu insa se descurca mai bine pe placa decat reusesc eu sa fac pe schiulete.

Luarentiu in actiune pe placa de snowboard

Dupa marele plat de sub Mecetul Turcesc ajungem in buza abruptului din dreptul cascadei de pe valea Ialomitei. Hm, cam abrupt pt. schiuletele noastre. Pe Laurentiu nu inteleg unde l-a inghitit pamantul, s-a strecurat pe un valcel in jos si nu il mai vedem si nici nu avem de unde stii pe unde se poate cobora pragul de stanci. Vine si Cip, si incercam pe stanga pe dupa niste stanci, nu e bine ca vedem o cornisa care sta sa cada fix deasupra valcelului pe unde vroiam sa coboram. Ne intoarcem si reusim sa gasim o continuitate de zapada, pe o fata cu panta dubla, adica partea din dreapta avea panta mai domoala, cea din stanga era destul de abrupta.

Crisa la coborarea pragului cu panta mai abrupta

Eu cu Crisa plantam niste morcovi, chiar si pe partea aia mai domoala din dreapta, nu ca ar fi fost grea, dar ma gandeam ca poate scap din greseala pe fata aia inclinata si ma duc la vale. Pai deh, am vrut schiulete si plastici, dar a meritat pt. diferenta de greutate care este mai mult decat sesizabila ! Atata doar ca nu pot cobora fete f. abrupte cu schiuletele si nici pe canturi nu ma pot baza. Dar ajungem jos cu bine ca de obicei.

Crisa si cu Cip dupa ce am coborat cu bine pragul glaciar

Pana la stana din Sugari o dam mai pe plat, mai pe firul vaii, mai dau din bete si ajungem la un loc de popas. Eu cu Laurentiu ii asteptam si pe Crisa si Cip care si-au pus schiurile in spate, ca ei au crezut ca nu mai au pe ce schia. Papam, zacem si facem memorabila poza de grup, dupa ce ma rog de ei sa se miste putin ca sa intre toti in cadru.

Poza de grup (de la stanga la dreapta): Laurentiu, eu, Crisa si Cip

Si mai greu este sa ii conving sa incepem sa urcam spre Babele. Cip sta tolanit, Crisa vrea la Padina, Laurentiu casca de zor. Eu imi pun pieile de foca si plec, si vad ca fara tragere incep sa se rostogoleasca si ei la deal dupa mine.

Pe Piciorul Babelor zapada este ingrozitoare, pieile se imbiba cu tone de apa, dar multumesc in gand geniului meu necunoscut care a avut ideea de a lua schiulete si de a nu mai cara momentan tone in fiecare picior. Laurentiu de data asta pluteste cu rachetele, sau il mananca sa ajunga mai repede sus, Cip il bat rau claparii si se decide sa ramana la Babele, drept pt. care nu il mai asteptam, caci noi vrem sa coboram in Busteni, eu coalizez cu Crisa si incercam sa convingem cabana Babele sa vina ea spre noi si nu invers. Aiurea, cineva o tot muta mai incolo, adica mai departe, dar noi tot reusim sa ajungem intr-un final.

Laurentiu urcand spre cabana Babele

Crisa urcand spre cabana Babele

La cabana la Babele Laurentiu isi face tacticos siesta dupa o ciorba. Deh, asa e cand astepti dupa femei, ai timp sa si mananci in ture ! :)) De fapt eu si Crisa intarziem pt. ca l-am asteptat o buna perioada pe Cip ca nu stiam ce face atata, dar pe urma ne-a zis ca ramane sus si ca urmare am galopat repede la deal amandoua. Cand sa plecam mai departe incepe discutia pe unde coboram: Laurentiu vrea si vrea pe valea Urlatorii ca este pe placa, Crisa vrea pe Schiel ca este pe schiulete si nici nu stie bine sa schieze, iar eu sunt intre ciocan si nicovala. De dat pe schiulete in plastici pe o vale de abrupt nu mi se pare ca ma tine pielea, si fac tot felul de socoteli in minte. In fine, ajungem la intrarea in buza vaii ca sa se hotarasca Laurentiu pe unde coboara. Valea arata super bine, trebuie sa recunosc, numai ca eu si Crisa suntem pe schiulete si este prea riscant, atat la mine, cat mai ales la Crisa care schiaza doar mediu totusi. Laurentiu este insa prea entuziasmat sa se dea pe vale, ii explic ca noi doua nu putem cobora pe acolo fiind necorespunzator echipate, si, ca urmare, ne sfatuieste ca un tata iubitor sa mergem pe Schiel, dar el se da singur pe vale. O dau cu Crisa pe Schiel, gandindu-ma intre timp ce interesant ar fi sa nimereasca din greseala Laurentiu intr-o rimaye, noroc ca n-avem crevase in Romania.

Coborarea pe valcel din capul vaii Urlatorii pana la intrarea in Schiel este bestiala, ma descurc chiar bine in plastici, si zapada s-a mai intarit, este misto rau pe schiulete, dar pe pante domoale totusi. Ajungem pe Schiel tocmai cand soarele apunea dupa creasta Bucegilor.

Traverseul de intrare in Schiel este fara zapada, logic pt. ca are orientare sudica, si coboram fara probleme pe stanca chiar uscata. De la pilonul de sus incepe insa distractia, pt. ca traseul urmareste in mii de serpentine un versant nordic, zapada este ca la balamuc, trebuie sa o dezgrop pe Crisa cu lopata din zapada pt. ca i s-a blocat piciorul in coborare (noroc ca avem lopatica de avalansa cu noi). Traversam mereu valcele de avalansa, deja cedez nervos cand mai vad inca un valcel de traversat, mereu imi vine sa o iau in jos ca sa scurtez, dar conform bunului meu obicei nu imi aduc aminte traseul si nu stiu exact unde trebuie sa ies. Laurentiu ne da mesaj ca a coborat deja si ne asteapta la intersesctia vaii cu poteca marcata. A fost rapid ;i  nu s-a pus dop pe vale, este intreg si este jos. Ne asteapta vreo ora Laurentiu pana aparem si noi agale pe poteca. Are insa o fatza foarte fericita, parca i-ai fi dat cea mai frumoasa jucarie din lume, si fluiera aproape non-stop pana sa venim noi, mai ca inghitise fluierul ala de plictiseala.

Regrupam din nou si coboram la cabina in Busteni, de unde pe mine si pe Crisa ne culege Alex al ei cu masina. Laurentiu se duce spre gara in Busteni cica, eu ajung in gara in Sinaia cu 10 min. inainte sa plece un tren (Intercity evident, ca unu mai ieftin nu gaseam). Ma rostogolesc repede la tren si la 22.30 p.m. sunt in Bucuresti.