Urmand si de data aceasta firul Vaii Vladusca, la izvorul amenajat facem pe poteca din dreapta, urcand pe un grohotis mai putin abrupt, pana sub perete, punct din care continuam spre dreapta, pe o poteca destul de abrupta, cu multe praguri si cateva zone expuse, pana ce ajungem la refugiul Castelul Craitei.
Partea cea mai frumoasa a traseului incepe de fapt abia de aici, poteca spre Aninata intrand firesc intr-o vale, care imediat dupa zona de grohotis bareaza printr-o saritoare destul de impunatoare.
Saritoarea nu este grea, nici f. mare, doar vreo 5-7 metri, are piton de rapel sus in dreapta, problema mea este ca este destul de verticala, iar eu de obicei urcam cu asigurare. Adi o urca insa la liber si pleaca mai departe, fara sa ne astepte, lasandu-ne singure la baza saritorii. Crisa se uita la mine si imi zice sa urc ca este usor, urmand abia mai apoi, dupa ce eram bine mersi sus, sa imi spuna ca aceasta este saritoarea unde ea a cazut destul de rau. In lipsa de alte variante, eu avand cordelina in rucsac, dar deh, cine sa o duca sus, o rog pe Crisa sa ma ghideze de jos. Crisa rabdatoare imi spune pas cu pas ce sa fac, desi nu se vedeau foarte bine prizele, dar, in dialogul continuu cu ea, eu procesam mecanic in creierasul meu si urcam pas cu pas, priza cu priza, pana ce sa vezi, ajung sus, urcand la liber.
Crisa dupa depasirea marii saritori, in fundal vazandu-se poteca ce vine agale de la Craita
Urcand in lungul vaii de la Castelul Craitei spre Aninata
Drept premiu ca am urcat frumos la liber pe saritoare, Crisa ma duce pe un valcel spre Aninata. Nu nimerim valcelul care iese chiar langa refugiu, ci un valcel cu un brad prabusit pe el, dar de ale carui craci ma tin eu foarte bine (vorba lui Crisa: noroc ca a tinut si bradul si nu a luat-o la vale pe valcel cu tine cu tot tinandu-te bine de el).
De la capatul valcelului ne abatem pe potecuta in usoara coborare la dreapta si dupa palcul de stanci sunt uimita sa descopar cat de mic poate fi un refugiu.
Ajungem sa cunoastem mai bine refugiul, gratie faptului ca la scurt timp dupa ce ajungem noi incepe si ploaia, destul de tare de altfel. Ne punem in fund pe bancuta din refugiu, si, cu capul pe genunchi, eu cu Crisa bagam un nani mic pana trece torentiala.
Vedere din zona Aninata spre valcelul de acces de la Craita
Din saua de deasupra hornului urcam pe poteca uda, cu stanca si iarba, dar cu prize bune. Asta nu inseamna, insa, ca eu nu reusesc sa plantez niste morcovei, gandindu-ma ca tocmai a plouat bine si iarba si stanca sunt ude. Cert era ca la vale sau la deal, undeva, ne asteapta un traseu de acelasi grad de dificultate. Si era mai bine la deal in aceste conditii.
La un moment dat, la stanga ni se deschide hornul final care ne scoate aproape de intrarea in canionul Anghelide si urcam pe el pentru a ajunge in acelasi punct ca in ziua precedenta.
Dupa ce cataram hornul, dam in saua din zona canionului Anghelide, de unde, pe acelasi grohotis de ieri, ajungem sus in Braul de Mijloc. De data aceasta facem stanga spre Calinet, urmand ca in prima etapa a sa coboram uriasul grohotis de sub grota "La Ulcior".
Coborand pe grohotisul ba marunt, ba mare, avem impresia ca suntem ca pe tobogan, mai ales ca reusim sa pornim si o mica avalansa de pietre, dar ajunsi in fundul vaii ne abatem spre stanga pt. a continua pe poteca si sa ocolim un umar mai stancos, braul continuand in mod clasic o succesiune de suisuri si coborasuri de vai, valcele, umeri, etc.
Locul mai delicat este in zona numita "La placi", dupa ploaie fiind de altfel si stanca uda. Coboram cu mare grija pana la jumatatea drumului, punct in care hornul devine mai problematic: stanca lisa, uda, fara posibilitati prea multe de a te tine de ceva.
Zona denumita La Placi urca/coboara dupa caz diagonal peretele de stanca. Vad insa niste jnepeni in partea dreapta cum cobori (in poza de sus se vad in stanga) si decid ca eu prefer pe prietenii mei cu radacini solide. Ca urmare fac o traversare peste crengile lor, si incep sa cobor pe langa alt palc de jnepeni, tinandu-ma solid de radacinile lor, aproape pana ajung in firul vaii. Nu mi-a placut deloc la coborare zona asta.
Finalul parcursului nostru pe brau se termina cu o acerba cautare a locului denumit "Termopile", loc care stiu ca este insemnat pe stanca, dar care nu il am memorat in minte, stim doar ca este intr-o padurice, pe langa Valea Podurilor. Ma impacientez putin cand vad ca depasim Plaiul Foii si inca nu am inceput sa coboram, dar la scurt timp, dupa ce ma uit atent la fiecare petic de stanca descopar si trecatoarea. Scrie mare cat China pe ea, are si sageata care marcheaza coborarea spre Plaiul Foii, totul este sa stii ca trebuie sa o cauti in acea zona, adica dupa ce treci de Amfiteatrul Coltilor Gemeni.
Coborarea spre Plaiul Foii se face prin Poiana Cotofenei, poiana foarte mica de altfel, nici macar nu se poate vedea de sus, poteca fiind marcata cu momai destul de dese si vizibile, avand de cele mai multe ori si un bat infipt printre pietre (semn al unei intentii umane de marcare a locului).
Dupa ce orbecaim ceva vreme poteca in potiunea inferioara, reusim sa dam de firul de apa, care devine un torent din ce in ce mai sanatos si care in scurt timp ne scoate la Plaiul Foii, langa locul unde de obicei eu dorm cu cortul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu