Pe autostrada Retezatului: valea Pietrele - 10 iulie 2011

Duminica este ultima zi in Retezat, trebuie sa coboram pe dupa-masa spre Carnic, asa ca prea multe variante de ture scurte nu prea mai avem astazi. Il las pe Luci sa tot studieze harta, o rontaie din scoarta in scoarta, dar pana la urma se va da verdictul nedorit de nici unul dintre noi: valea Pietrele, iara valea Pietrele, "autostrada Retezatului" cum s-ar putea numi. Nu putem sa facem altceva decat sa urcam pe vale si functie de ce chef avem mai urcam in vreo muchie laterala (culmea Pietrele pe stanga sau culmea Stanisoara pe dreapta cum urcam).

Incepem sa urcam cam fara chef de mers, dar faptul ca vremea inca se prezinta frumoasa la orizont pentru a treia zi consecutiv ma face sa ma bucur ca urcam totusi iarasi pe valea Pietrele - vale pe care nu mi-o mai aminteam eu teribil de bine de la memorabila tura cu membrii alpinet din august 2006. Si nu pot spune ca nu am aflat nimic nou in tura asta, mai ales prezenta discretului lac Pietrele, lac de care nu prea imi aminteam cine stie ce.

De la cabana Pietrele la cabana Gentiana ajungem mult mai repede de data aceasta. Se vede ca nici unul dintre noi nu se mai simte rau si ca avem deja antrenamentul zilelor precedente pline de mers. La Gentiana este inca liniste, asa ca trecem pe langa cabana fara a ne opri decat la indicatoare, in speranta ca om descoperi vreun traseu necunoscut. Nici o sansa, le stim pe toate, le-am facut pe toate.

Continuam urcarea pe valea Pietrele spre Bordul Tomii, fara sa imi amintesc prea bine valea. Cand o faci in coborare, din viteza acceleratului ce sa mai tii minte ?!

Abia ce iesim din jnepenii si valea incepe sa se deschida din ce in ce mai mult, iar pe firul apei se fac tot felul de laculete si cascadite. Apa clipoceste, sclipeste, susura, curge la vale de fapt, dar este extraordinar de frumos, asa ca incep sa ma bucur ca nu ne-am lenevit la cabana si ca am ales sa urcam totusi.

Luci ma surprinde pe un podulet amenajat contempland ca hipnotizata cascaditele

Partea mai proasta cu vremea buna este ca soarele arde iarasi destul de tare, iar eu cel putin sunt super arsa pe gat de la tura din prima zi, asa ca pt. prima data dupa mult timp ma bucur efectiv de cei cativa nori razleti care incep sa se adune in timp ce urcam si depasim locul denumit Bordul Tomii.

In poza de jos si cea de sus, valea Pietrele in deplina ei splendoare din portiunea inferioara (pana in caldarea de sus cu lacul si cu varfurile ce domina)

Cum trecem apoi pragul caldarii de jos ajungem destul de repede in zona unde lacul Pietrele isi leagana linistit apele. Este un pic de soare afara, spre Curmatura Bucurei nu avem chef sa urcam, asa ca deocamdata poposim pe malul lacului Pietrele pana ce ne mai vin idei.

Eu indraznesc iarasi sa-mi bag si picioarele in apa, dar decizia se va dovedi a fi putin neinspirata, pt. ca afara nu mai este asa de cald si apa este destul de rece, adica rece rau. Asta nu inseamna ca apa nu este frumoasa, ca pietrele astea rosii care se vad pe fundul lacului nu te innebunesc cu culorile lor, iar floricelele galbene cresc nestanjenite in acest loc minunat.











Cum apa este rece, facem poze la lac, admiram varfuri si peisaje si mai bagam putin picioarele in apa. Hotaram totusi sa mergem pana in Curmatura Bucurei macar sa vedem valea de sus. Oricum se strang nori si nu prea mai avem sanse sa urcam pana pe vf. Peleaga sau pe vf. Bucura, asa ca macar sa atingem marea curmatura dintre varfuri si dintre vai. Luci o ia inainte oarecum plictisit, ii tot vad bluza verde fosforescent ca se misca printre marii bolovani si ma tin dupa luminita de la captul tunelului = bluza Luci.

Chestia aia verde este Luci care urca spre Curmatura Bucurei, unde este inca soare

In poza de jos si cea de sus se vede caldarea superioara din valea Pietrele din urcarea spre Curmatura Bucurei

Acuma evident, cand ajungem noi in curmatura, ghici ce minune a naturii se putea intampla: ploua. Mi-era dor sa ma ploua in Retezat, imi aduc aminte de zile in care m-a plouat non-stop in Retezat, asa ca pun repede pelerina si pantalonii de fas pe mine si ma bag sub o piatra chipurile la adapost in caz ca da cu trasnete. Fac cateva poze prin ploaie tinand mana peste obiectiv sa nu-mi ude lentila si gata, coboram.

Vedere spre vf. Bucura I si II din urcarea spre Curmatura Bucurei

Vedere spre vf. Bucura I si II din Curmatura Bucurei (in poza nu se vede, da ploua !!!)

Vedere spre lacul Bucura din Curmatura Bucurei (in poza asta poate se vede ca ploua)

Prea mult nu mai zabovim in Curmatura Bucurei, ca nu se merita, ploaia este marunta si enervanta, asa ca este clar ca nu se va opri prea curand. Impiedicandu-ma in pelerina ca de popa, ma impleticesc la vale pe coborarea aparent abrupta spre valea Pietrele. Pe vale cat coboram ba ploua, ba se opreste, ba ploua, ba se opreste. Cand aveam unde sa ne adapostim - nu ploua, cand nu aveam unde sa ne adapostim si eram in camp deschis - ploua evident.

Ajungem la cabana Pietrele, mancam cat de cat ceva, punem rucsacii in spate si o dam la vale spre Carnic. In zare in Retezatul inalt se aud tunete, apoi se intuneca zarile si sunt din ce in ce mai negre in spatele nostru. Parca vine Muma Padurii pe urmele noastre, ca in povestile alea de cand eram copii. Ma intreb retoric daca oare vom scapa de rapaiala pana sa ajungem la masina, nu de alta dar vreau sa cobor si cele 2 minute pana la cascada Lolaia si sa o vad.

Draguta cascadita, Luci imi spusese ca este ceva mai mica, dar ea este mai mare, dar parca este prea la drum, prea comerciala, prea accesibila, era fain sa fi muncit un pic ca sa ajungi la ea.


Si pt. ca peste tot pe munte mai merge si lume care lasa insemne.